Decizia nr. 2467/2020 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cereri de chemare în judecată. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la 20.03.2017, pe rolul Tribunalului Dolj, secția I civilă, sub nr. x/2017, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâții Municipiul Craiova, prin primar și Consiliul Local Craiova, prin Primar, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate că pentru suprafața de teren de 1372 mp, situată în municipiul Craiova, județul Dolj, a intervenit exproprierea în fapt odată cu emiterea HCL nr. 209/27.05.2010, fără demararea procedurilor legale prevăzute de lege și obligarea pârâților la plata despăgubirilor ce li se cuvin pentru expropriere, despăgubiri care urmează a fi stabilite la valoarea de circulație a imobilului în condițiile Legii nr. 33/1994, cu cheltuieli de judecată. În drept, reclamanți au invocat dispozițiile Legii nr. 255/2010, art. 44 din Constituție, Legea nr. 33/1994. Intimații-pârâți Consiliul Local Craiova și Municipiul Craiova au formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii, ca neîntemeiată și au invocat excepția nulității cererii de chemare în judecată și a lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Local al Municipiului Craiova.

Hotărârea pronunțată, în primă instanță, de tribunal. Prin sentința civilă nr. 914/18.12.2018, Tribunalul Dolj a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Consiliul Local al Municipiului Craiova și a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local al Municipiului Craiova, pentru lipsa calității procesuale pasive. A admis, în parte, cererea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții Municipiul Craiova, prin Primar și Consiliul Local Craiova prin Primar; a fost obligat pârâtul Municipiul Craiova, prin primar, la plata către reclamanți a sumei de 261.800 RON, reprezentând despăgubiri pentru terenul intravilan în suprafață de 1372 mp, situat în Craiova, str. x 2 Geniștilor, nr. 55, jud. Dolj și a respins petitul privind constatarea intervenirii exproprierii, ca inadmisibil. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul Municipiul Craiova, prin Primar

Hotărârea pronunțată, în apel, de Curtea de Apel. Prin decizia nr. 2257/4 septembrie 2019, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a admis apelul și a schimbat, în parte, hotărârea atacată, respingând, ca nefondată, cererea având ca obiect "despăgubiri", celelalte dispoziții ale sentinței fiind menținute.

Calea de atac exercitată în cauză. Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Craiova au declarat recurs reclamanții A. și B.. În cuprinsul cererii de recurs, invocând art. 488 alin. (1), pct. 6 și 8 C. proc. civ.. recurenții au formulat următoarele critici: Instanța de apel a ignorat faptul că acțiunea promovată de reclamanți este o acțiune în daune, fundamentată pe dispozițiile art. 44 din Constituție și art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO și nu una în despăgubiri pentru expropriere. Indicarea, ca temei de drept, a Legii nr. 33/1994 s-a făcut doar ca o apărare, instanța nefiind ținută de temeiul de drept indicat, ci de motivele invocate și scopul urmărit prin cererea formulată. Instanța de apel nu a lămurit situația de fapt în legătură cu obligația de plată a despăgubirilor pentru privarea de proprietate, modul de naștere a acestei obligații în vederea soluționării efective a pretențiilor. Or, prin decizia atacată nu s-a avut în vedere că obligația pârâtului de a acorda despăgubiri derivă din caracterele dreptului de proprietate, prevăzute de art. 555 C. civ. și necesitatea protejării și garantării dreptului de proprietate, potrivit art. 44 Constituție și art. 1 Protocolul nr. 1 la CEDO, prevederi legale ce au fost eludate de instanța de apel. În cauză este evident că reclamanții au suferit o expropriere în fapt, prin ingerința faptei autorității locale, fiind îndreptățiți să obțină o justă despăgubire din partea pârâtului Municipiul Craiova, care a restrâns dreptul lor de proprietate, prin aprobarea lucrării de utilitate publică locală. Decizia instanței de apel conține o motivare contradictorie, întrucât deși pârâtul recunoaște ocupațiunea și îngrădirea dreptului de proprietate, instanța de apel reține că acțiunea este neîntemeiată, ocazie cu care admite că este evident, potrivit Constituției României, jurisprudenței CEDO și prevederilor C. civ., că orice proprietar trebuie să se bucure de proprietatea sa și, că, orice atingere a proprietății trebuie să aducă în patrimoniul proprietarului o valoare economică proporțională cu atingerea suferită. Solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu consecința respingerii apelului, ca nefondat, și a menținerii ca legală și temeinică a sentinței pronunțată de prima instanță a fondului.

Apărările formulate în cauză. Intimatul Municipiul Craiova prin Primar și Consiliul Local al municipiului Craiova au formulat întâmpinare, prin care au invocat, în principal, excepția inadmisibilității recursului din perspectiva dispozițiilor art. XVIII din Legea nr. 2/2013, iar, în subsidiar, au cerut respingerea, ca nefondată, a căii de atac.

Procedura de filtru. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 17 septembrie 2020, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 2257 din 4 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și a fixat termen de judecată a recursului la 19 noiembrie 2020, în ședință publică, complet C4, cu citarea părților.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor de nelegalitate formulate și dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat și urmează a fi admis pentru considerentele care succed: Critica recurenților vizează încălcarea normelor de procedură, fiind susceptibilă de încadrare în art. 488, alin. (1), pct. 5 C. proc. civ. (și nu pct. 8 al art. 488, din același cod, indicat de recurenți) se vădește a fi întemeiată. Este cunoscut faptul că, obiectul cererii de chemare în judecată și cauza acesteia sunt elocvente pentru a stabili cadrul procesual și limitele obiective ale învestirii instanței. În ceea ce privește obiectul, acesta constă în ceea ce părțile înțeleg să supună judecății, ceea ce ele pretind ca judecătorii să verifice, să aprecieze, să constate, să judece, acțiunea aducând în discuție o problemă de fapt și una de drept. În speță, prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au arătat expres (motivându-și ca atare cererea) că solicită a se constata că pentru suprafața de teren de 1372 mp, situată în mun. Craiova, județul Dolj a intervenit o veritabilă expropriere în fapt odată cu emiterea planului urbanistic zonal, aprobat prin HCL nr. 209/27.05.2010, prin care autoritatea publică locală a proiectat ca bunul lor să aibă o destinație de utilitate publică (stradă), fără demararea procedurilor legale de expropriere, prescrise de lege și în absența acordării unei juste și echitabile despăgubiri. Cauza acțiunii reclamanților, înțeleasă ca fundament juridic al pretențiilor, împreună cu împrejurările de fapt, care au determinat demersul în instanță al acestora, își are sorgintea în fapta imputată autorității administrative locale, generatoare a despăgubirilor solicitate și constă în proiectarea unor lucrări de utilitate publică locală ce a impus o limitare a exercitării atributelor dreptului lor de proprietate, aceștia neputând folosi bunul, potrivit propriilor interese, prin funcțiunea instituită prin planul urbanistic zonal, care a aprobat o cale de acces, ce afectează terenul litigios. Așadar, întreaga motivare a demersului judiciar întreprins de reclamanți, respctiv izvorul (fundamentul) pretențiilor acestora, a fost restrângerea, prin acțiunea Municipiul Craiova, a prerogativelor dreptului lor de proprietate asupra terenului în suprafață de 1372 mp și imposibilitatea acestora de a dispune de propriul bun, datorită faptei pârâtului care a restricționat exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate asupra bunului litigios, în scopul amenajării unei căi de circulație, fără plata vreunei despăgubiri. Acțiunea reclamanților a fost întemeiată, în drept, pe dispozițiile art. 44 din Constituție, Legea nr. 33/1994, Legea nr. 255/2010, art. 1351, art. 1381, art. 1385 C. civ. Soluționând acțiunea, prima instanță a reținut, în esență, că reclamanții se găsesc în situația de a fi proprietarii unei suprafețe de teren, pentru care detin un act de proprietate valabil, aflat în circuitul civil, dar pe care nu îl pot folosi potrivit destinatiei sale, de teren intravilan construibil, întrucât terenul este afectat de o lucrare de interes public local, aparținând pârâtului Municipiul Craiova. Tribunalul a concluzionat că reclamanții se află în situația unei limitari legale a dreptului de proprietate, în scopul satisfacerii unui interes public, împrejurare permisă de art. 44 din Constitutie, dar cu conditia acordarii unei indemnizatii pentru prejudiciul adus proprietarului. Suferind o expropriere în fapt, prin faptul ca nu pot folosi terenul litigios, reclamanții sunt îndreptatiti la o despagubire justa pentru fapta pârâtului Municipiul Craiova care, prin aprobarea lucrarii de utilitate publică locală, a restrans dreptul lor de proprietate. S-a apreciat, astfel, că obligatia paratului de a acorda despagubiri reclamanților derivă din caracterele dreptului de proprietate, prevazute de art. 555 C. civ. și necesitatea protejării și garantării dreptului de proprietate, în sensul și ințelesul art. 44 din Constituție si art. 1 din Protocolul 1 la CEDO. Învestită cu cercetarea criticilor din apelul declarat de pârâtului Municipiul Craiova, care combăteau temeinicia despăgubirilor acordate pentru privarea de proprietate, incompatibilă cu prevederile constituționale, instanța de apel a stabilit că, în raport de obiectul și cauza acțiunii formulate, reclamanții au solicitat despăgubiri pentru expropriere, ce urmează a fi stabilite în condițiile Legii nr. 33/1994 și nr. 255/2010, invocate ca temei al acțiunii. S-a avut în vedere și calificarea dată de instanță acțiunii, respectiv de expropriere, concluzie susținută și de împrejurarea că judecarea cauzei s-a realizat în procedura reglementată de legea specială, reclamanții fiind scutiți de plata taxei judiciare de timbru. Așadar, față de calificarea dată, s-a apreciat că acțiunea reclamanților prin care solicită despăgubiri pentru expropriere, în baza Legii nr. 33/1994 și nr. 255/2010, este neîntemeiată, întrucât nu s-a realizat o expropriere, în sensul actelor normative care reglementează exproprierea pentru cauză de utilitate publică, nefiind realizat un transfer al dreptului de proprietate de la proprietar. Reținerea unui atare obiect și cauze juridice, raportat la motivele acțiunii, reprezintă o denaturare a elementelor acesteia, în contextul în care reclamanții nu au solicitat despăgubiri pentru exproprierea formală a bunului lor. Astfel cum s-a arătat, recurenții au susținut existența unei privări de proprietate, calificată de aceștia drept o expropriere de fapt, reclamând existența unei ingerințe în dreptul lor de proprietate ce constă în acțiunea autorității publice locale, de impunere a unui regim juridic determinat de proiectarea unor lucrări de utilitate publică locală, demers ce le îngrădește exercițiul atributelor dreptului de proprietate asupra terenului litigios. Dat fiind textele legale care fundamentează pretențiile reclamanților-recurenți și având în vedere că obligația de reparație a prejudiciului ia naștere pentru orice fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, reclamanții au pretins ingerința autorității administrative în dreptul lor de proprietate privată, corelativ cu lipsa oricărui demers din partea acesteia în vederea demarării procedurii legale a exproprierii și a plății unei despăgubiri echitabile, atât timp cât bunul lor este afectat de lucrări edilitare (stradă), proiectate prin Planul Urbanistic Zonal, aprobat, prin HCL Craiova nr. 209/27.05.2010. Limitele obiective ale acțiunii, respectiv pretenția concretă dedusă judecății și cauza juridică, precum și limitele subiective ale acesteia, privitoare la părțile între care există raportul juridic litigios, sunt fixate de reclamant. Or, instanța de judecată este ținută de limitele învestirii sale, determinate prin cererea de chemare în judecată, judecătorul neputând hotărî decât asupra obiectului cererii deduse judecății. Spre deosebire de temeiul juridic al acțiunii, care nu leagă instanța, îndreptățită și chiar obligată, în exercitarea rolului activ, pentru a ajuta efectiv părțile în ocrotirea intereselor lor legitime, obiectul și cauza acțiunii nu pot fi schimbate. Or, pornind de la elementele de fapt și temeiul de drept indicate în acțiune, ce conturează pretenția reclamanților solicitată pentru imposibilitatea exercitării dreptului de proprietate în deplinătatea sa, ce ar echivala cu o pretinsă "expropriere de fapt", ce contravine art. 44 alin. (2) și (3) din Constituție, precum și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, instanța de apel a desfășurat o cercetare judecătorească în afara coordonatelor obiectului cererii și a identificat o altă cauză a acțiunii, pe care reclamanții nu au indicat-o. Se constată, așadar, potrivit celor expuse anterior, că judecata realizată de instanța de apel s-a îndepărtat de la limitele procesuale, astfel cum au fost ele stabilite prin cererea de chemare în judecată, prin denaturarea obiectului și cauzei pretențiilor formulate de reclamanți în cadrul prezentului demers judiciar. Faptul că scutirea de taxă de timbru este prevăzută de legiutor în considerarea caracterului acțiunii, acest lucru constituie un criteriu de apreciere care trebuie, însă, să corespundă cadrului procesual configurat de reclamant, prin cererea de chemare în judecată, de vreme ce calificarea acțiunii în fond se face după motivele de fapt ale cererii și după scopul urmărit prin acțiunea promovată. Or, raportat la calificarea dată cererii de instanța de fond și în raport de art. 478 alin. (1) și (3) C. proc. civ., instanța de apel, investită cu soluționarea căii de atac, în situația în care ar fi constatat că, în faza procesuală anterioară, taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, avea prerogativa de a dispune, în cadrul unei proceduri derulate cu respectarea garanțiilor procedurale, obligarea părții la plata taxelor judiciare de timbru aferente, dispozitivul hotărârii constituind titlu executoriu. Prin urmare, aceste inadvertențe referitoare la cauza acțiunii și la limitele judecății, fixate de parte, ce conturează cadrul procesual, înlăuntrul căruia ar fi trebuit verificate criticile din apel, au drept consecință nerespectarea unui principiu fundamental al procesului, acela al disponibilității, ceea ce atrage incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1), pct. 5 C. proc. civ. În consecință, pentru considerentele arătate, recursul reclamanților va fi admis, potrivit art. 496 și art. 497 Cpd procedură civilă, decizia atacată urmând a fi casată cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiași curți de apel. PENTRU ACESTE MOTIVE,