ÎCCJ, decizie (scj.ro #205257)

Acțiune în pretenții. Condiții pentru a opera întreruperea cursului prescripției dreptului material la acțiune prin formularea unei prime cereri de chemare în judecată

Cuprins pe materii: Drept civil. Prescripția extinctivă

Index alfabetic: acțiune în răspundere civilă delictuală

acțiune în constatarea nulității absolute

prescripție

C.civ., art. 2537

Pentru a opera efectul întreruptiv al cursului prescripției, potrivit art. 2537 pct. 2 C.civ., este necesar ca cererea de chemare în judecată precedentă să privească însuși dreptul subiectiv a cărui acțiune se prescrie, iar nu valorificarea altui drept.

Or, cum în litigiul anterior, reclamantul a solicitat nulitatea contractului de schimb încheiat de autoritatea administrativă cu un terț în privința terenului care se suprapunea parțial cu cel dobândit prin contract de vânzare-cumpărare, iar, în cauza pendinte, dreptul subiectiv pe care tinde să-l valorifice este corespunzător dreptului de creanță pretins pentru repararea prejudiciului produs de pârât prin fapta ilicită a acestuia de a-l lipsi de folosința bunului, nu se poate susține existența efectului întreruptiv de prescripția, atașat primei cereri de chemare în judecată. Aceasta, întrucât prin promovarea celor două acțiuni (acțiune în constatarea nulității contractului de schimb și acțiune în despăgubiri pe temei delictual), chiar dacă în legătură cu același bun, s-a urmărit valorificarea unor drepturi distincte.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 2105 din 2 noiembrie 2022

I. Circumstanțele cauzei

1.Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 16.07.2018 pe rolul Tribunalului Dolj, Secția I civilă, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Municipiul Craiova prin primar, Primarul Municipiului Craiova și Consiliul Local al Municipiului Craiova, obligarea acestora la plata sumei de 250.000 de lei, reprezentând lipsa de folosință pentru terenul în suprafață de 7300 mp, teren intravilan situat în comuna Malu Mare, tarlaua nr. 7, parcela nr. 3, pe perioada 2009-2018, până la punerea la dispoziție a suprafeței respective.

Prin întâmpinare, pârâții Municipiul Craiova, Primarul Municipiului Craiova și Consiliului Local al Municipiului Craiova au invocat excepția inadmisibilității, excepția nulității cererii de chemare în judecată, excepția netimbrării, excepția prescripției dreptului la acțiune pe perioada 2008-2018 și în continuare până la punerea la dispoziție a terenului, excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Local al Municipiului Craiova.

Prin răspunsul la întâmpinare, reclamantul a solicitat respingerea excepțiilor formulate de către pârâți.

Prin încheierea din 29.11.2018 s-au tranșat chestiunile litigioase privind excepția de netimbrare, față de care s-a luat act că pârâta nu mai insistă în soluționarea acestei excepții, fiind îndeplinită obligația timbrării cererii, excepția inadmisibilității a fost apreciată ca având natura juridică a unei apărări de fond, fiind totodată respinsă și nulitatea cererii de chemare în judecată, apreciindu-se că aceasta îndeplinește toate cerințele instituite prin dispozițiile art.194-197 NCPC. În privința prescripției și a lipsei calității procesuale pasive s-a dispus unirea acestora cu fondul cauzei, fiind necesară administrarea de probe comune cu cele ale fondului cauzei.

La data de 23.07.2020, pârâții au invocat și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului apreciind că acesta nu justifică o astfel de calitate întrucât numita B. a vândut bunul aparținând unei terțe persoane, excepția lipsei de interes, excepția prematurității și excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului Craiova și Primarului Municipiului Craiova.

2.Sentința pronunțată de Tribunalul Dolj

Prin sentința nr. 414 din 04.08.2020, Tribunalul Dolj, Secția I civilă a respins excepția lipsei calității procesuale active, ca neîntemeiată; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului Craiova, prin primar, ca neîntemeiată; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Primarului Municipiului Craiova și Consiliului Local al Municipiului Craiova și a respins acțiunea în contradictoriu cu acești pârâți, ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins excepțiile prematurității și a lipsei de interes, ca neîntemeiate; a admis excepția prescripției dreptului la acțiune privind contravaloarea lipsei de folosință pe perioada 2009-28.03.2018 și a respins acțiunea, ca fiind prescrisă; a respins, în rest, acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâții Municipiul Craiova prin primar, Primarul Municipiului Craiova și Consiliul Local al Municipiului Craiova, privind contravaloarea lipsei de folosință pe perioada 29.03.2018 și în continuare până la punerea la dispoziție a suprafeței de teren, ca neîntemeiată; a respins cererea reclamantului privind obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

3.Decizia pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia

Prin decizia nr. 1678 din 10.11.2021, Curtea de Apel Alba Iulia, Secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinței.

4.Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 5, 6, 7, 8 C.proc.civ., reclamantul.

Recurentul a învederat următoarele:

Instanța a pronunțat o hotărâre nelegală, cu încălcarea dispozițiilor imperative privind autoritatea de lucru judecat dată de sentința civila nr. 2962 din 30.10.2013 a Tribunalului Arad, rămasă definitivă prin decizia civilă a Curții de Apel Timișoara și irevocabilă prin decizia civilă nr. 2041 din 07.12.2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a stabilit că atât Consiliul local al municipiului Craiova, cât și Primarul municipiului Craiova au calitate procesuală pasivă.

Atât timp cât ambii pârâți și-au depășit obligațiile stabilite de lege, respectiv cele de administrator pentru Consiliul Local și reprezentant legal pentru Primarul municipiului Craiova, ele răspund și au calitate procesuală pasivă. Consiliul local al municipiului Craiova răspunde în nume propriu deoarece a încălcat dreptul de proprietate atunci când și-a depășit competența,  acționând în afara acesteia, atunci când a emis HCL Craiova nr. 68/1997, cu toate că exista referatul nr. 10.821/1997 întocmit de Direcția de Urbanism, Amenajarea Teritoriului și Lucrări Publice a Municipiului Craiova, prin care s-a adus la cunoștința Consiliului local al municipiului Craiova, de către Serviciul Gestiunea Localității și Teritoriului, Cadastrul Imobiliar-Edilitar că, pentru suprafața de 7.300 de mp situată în tarlaua 7, parcela 3 a municipiului Craiova, a fost dispusă reconstituirea dreptului de proprietate pentru autoarea recurentului,  B., prin sentința civilă nr. 17.572 din 16.11.1996, a Judecătoriei Craiova, rămasă definitivă și irevocabilă.

De asemenea, Primarul municipiului Craiova a încălcat dreptul de proprietate al recurentului, a dispus peste lege și a depășit competența legală proprie atunci când a încheiat contractul de schimb autentificat sub nr. 3358 din 20.06.1997 dintre Primăria Craiova și C.

Hotărârea este nelegală și este dată cu interpretarea greșită a dispozițiilor art. 2.517 C.civ. în ceea ce privește momentul de la care începe să curgă prescripția extinctivă, considerând greșit că „sunt prescrise pretențiile aferente perioadei anterioare ultimilor trei ani dinaintea datei introducerii acțiunii”. Având în vedere că recurentul a formulat cererea de chemare în judecată la data de 16.07.2018, „pretențiile aferente perioadei anterioare ultimilor trei ani dinaintea datei introducerii acțiunii” nu pot fi prescrise, deoarece dispozițiile art. 2517 C.civ, prevăd contrariul.

Totodată, în dosarul nr. x/215/2012 a fost pronunțată sentința civilă nr. 2962 din 30.10.2013 (irevocabilă) prin care a fost „constatată nulitatea absolută a contractului de schimb autentificat sub nr. 3358 din 20.06.1997 încheiat între C. (autorul pârâtului D.) și Primăria Municipiului Craiova.”. În timpul judecății acestui dosar și doar în urma unei expertize tehnice de specialitate, recurentul a aflat că terenul său în suprafață de 7 300 mp se suprapune cu terenul SC E. SRL și SC F. SRL doar din măsurători, deoarece în acte terenul era în intravilan Craiova, tarlaua 7, parcela 3 iar cel al SC E. SRL și SC F. SRL, era în intravilan Craiova, tarlaua 7, parcela

5,

adică amplasamente diferite. Abia în anul 2013, în timpul derulării cauzei, SC E. SRL și SC F. SRL au formulat cereri de îndreptare a erorilor materiale și au menționat că terenul lor se afla situat în intravilan Craiova, tarlaua 7, parcela 3.

Ca atare, în conformitate cu dispozițiile art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, momentul de la care începe să curgă prescripția extinctivă este anul 2009, respectiv cu trei ani înainte de anul 2012, când recurentul a formulat cererea de chemare în judecată în dosarul nr. x/215/2012, în care s-a pronunțat sentința nr. 2962 din 30.10.2013.

Hotărârea este nelegală și dată cu interpretarea greșită a dispozițiilor art. 2537 C.civ., în ceea ce privește instituția juridică a întreruperii prescripției extinctive, instanța de apel considerând greșit că acțiunea în constatarea nulității contractului de schimb nu a întrerupt prescripția, deoarece o astfel de acțiune nu poate avea caracter întreruptiv.

Astfel, instanțele anterioare au constatat că la dosar există sentința civila nr. 2962 din 30.10.2013 prin care a fost constatată nulitatea absolută a contractului de schimb autentificat sub nr. 3358 din 20.06.1997, încheiat între C. (autorul pârâtului D.) și Primăria municipiului Craiova, dar au apreciat, în mod greșit, că acțiunea în constatarea nulității contractului de schimb nu a întrerupt prescripția, deoarece o astfel de acțiune nu poate avea caracter întreruptiv.

Prin respectiva acțiune însă, recurentul și-a consolidat dreptul de proprietate asupra imobilului teren în suprafață de 7 300 mp teren intravilan situat în Craiova, tarlaua nr. 7, parcela nr. 3, dobândit conform contractului de vânzare - cumpărare nr. 2839 din 08.10.2001. Cum lipsa de folosință, pe care recurentul a solicitat-o, reprezintă doar un accesoriu al dreptului de proprietate, este evident că acțiunea în constatarea nulității contractului de schimb a întrerupt prescripția extinctivă, deoarece o astfel de acțiune are caracter întreruptiv, așa cum prevăd dispozițiile art. 2537 C.civ.

Instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, dată cu aplicarea greșită a legii atunci când a constatat că la dosar nu au fost depuse notificări adresate pârâtei prin care reclamantul să solicite c/valoarea lipsei de folosință iar predarea terenului este o obligație imposibil de executat, terenul nefiind la dispoziția pârâtei. La dosar există notificarea recurentului pentru punerea în situația anterioară formulată față de pârâți, prin care s-a solicitat punerea în situația anterioară anulării contractului de schimb și plata de daune pentru lipsa de folosință. Cât privește predarea terenului către recurent, instanța a greșit atunci când a considerat că este o obligație imposibil de executat din moment ce există sentința nr. 2962 din 30.10.2013. Consecința imediată a acestei hotărâri definitive și irevocabile este repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului de schimb, adică Primăria Craiova a intrat în posesia suprafeței de 3.750 de mp teren intravilan din moment ce contractul de schimb nu a mai subzistat. Această obligație este imperativă pentru pârâții din prezenta cauza iar lipsa de reacție din partea acestora nu le poate profita.

Instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 14 alin. 6 C.proc.civ. privind excepția lipsei de interes, atunci când a constatat că dreptul reclamantului de a poseda și de a culege fructele terenului în litigiu nu mai este actual pentru a pretinde contravaloarea lipsei de folosință. Instanța de apel a admis excepția lipsei de interes fără a o pune în discuția părților, încălcând dispozițiile art. 14 alin. 6 C.proc.civ.

Hotărârea este nelegală și este dată cu aplicarea greșita a dispozițiilor art. 1.349 C.civ., întrucât cuprinde motive străine de natura cauzei și nu a analizat sub niciun aspect motivele de apel privind îndeplinirea cerințelor prevăzute de răspunderea civilă delictuală.

Astfel, prejudiciul suferit de către recurent este acela al încălcării dreptului de proprietate, respectiv, pârâții au încheiat contractul de schimb autentificat sub nr. 3358 din 20.06.1997 cu C., deși nu aveau în proprietate această suprafață de teren ce fusese reconstituită. Fapta ilicită a UAT Craiova prin primar constă în faptul încheierii contractului, fără a avea proprietatea terenului. Culpa pârâților este continuă din 2001 până în prezent, iar toate elementele răspunderii civile delictuale au fost dovedite. În toată această perioadă 2001 - 2018, recurentul nu s-a putut bucura de dreptul său de proprietate datorită acțiunilor culpabile ale pârâților, care l-au împiedicat să se bucure de toate dezmembrămintele dreptului de proprietate.

Pârâții au cunoscut că HCL Craiova nr. 68/1997, ce a stat la baza contractului de schimb autentificat sub nr. 3358/1997, a fost anulată prin sentința civilă nr. 338 din 29.09.1997 a Tribunalului Dolj, însă nu au solicitat și anularea contractului de schimb, deși legea prevede expres această obligație, conform dispozițiilor art. III alin. 2 și 3 din Legea nr. 169 /1997.

Vinovăția pârâților este dovedită pe deplin, având în vedere că au acționat cu intenția directă de a o împiedica pe autoarea recurentului să intre în posesia terenului, cu toate că i se eliberase titlu de proprietate. Mai mult, cu intenție au fost încălcate, în mod flagrant, obligațiile legale imperative, respectiv dispozițiile art. III alin. 2 și alin. 3 din Legea nr. 169/1997, care prevăd obligația Primarului de a solicita anularea contractului de schimb autentificat sub nr. 3358/1997, încheiat între C. și Primăria municipiului Craiova, motivat de faptul că HCL nr. 68/1997 a fost anulată definitiv și irevocabil.

Prejudiciul referitor la lipsa de folosință a fost dovedit prin raportul de expertiză efectuat în cauză, iar raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu este dovedit, întrucât terții nu ar fi putut obține dreptul de proprietate asupra terenului și nenumăratele autorizații de construire decât cu sprijinul nemijlocit al pârâților UAT prin Primar, Municipiul Craiova, Primăria Craiova și Consiliul local Craiova, care au încheiat aceste acte, cu toate că știau că nu dețin proprietatea asupra bunului.

Intimații-pârâți Municipiul Craiova, prin primar, Consiliul Local al municipiului Craiova și Primarul municipiului Craiova au formulat întâmpinare prin care au invocat excepția de netimbrare a cererii de recurs, în temeiul dispozițiilor art. 148 alin. 6 raportat la art. 486 alin. 2 C.proc.civ. (referitor la această excepție, prin raportul de admisibilitate s-a reținut că la dosar se regăsește dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 20.328,55 lei, astfel cum a fost stabilită în sarcina recurentului prin rezoluția de primire a dosarului).

Referitor la motivul de recurs privind încălcarea autorității de lucru judecat dată de sentința civilă nr. 2962/2013 a Tribunalului Arad, arată că, raportat la obiectul cererii deduse judecății, respectiv obligarea pârâtelor la plata sumei de 250.000 lei pentru lipsa de folosință a terenului proprietatea recurentului-reclamant, soluția pronunțată de instanța de apel este legală, unitatea administrativ teritorială, Municipiul Craiova, fiind persoana juridică de drept public, cu capacitate juridică deplină și patrimoniu propriu care poate sta în judecată. Mai arată că în conformitate cu dispozițiile legale, în justiție, unitățile administrativ teritoriale sunt reprezentate, după caz, de primar sau de președintele consiliului județean.

Referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune, arată că în mod corect instanța de apel a stabilit că dreptul la acțiune al reclamantului pentru lipsa de folosință este prescris pentru perioada 2009-2015. Recurentul-reclamant a luat cunoștință de schimbul de terenuri realizat de pârâtă cel mai târziu la momentul promovării acțiunii în constatarea nulității contractului de schimb, situat la nivelul anului 2012, iar prezentul litigiu a fost promovat la nivelul anului 2018, cu depășirea termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de lege.

Cu privire la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2.537 C.civ. privind întreruperea prescripției, arată că pentru a fi fost întreruptivă de prescripție, cererea de chemare în judecată din dosarul nr. x/215/2012, ar fi trebuit să aibă ca obiect un drept de creanță, însă aceasta viza anularea contractului de schimb nr. 3358 din 20.06.1997, iar pe de altă parte ar fi trebuit formulată după ce prescripția ar fi început să curgă, condiție neîndeplinită în cauză, întrucât respectiva cerere de chemare în judecată este anterioară acestui moment.

În ce privește greșita constatare, de către instanța de apel, a imposibilității de executare a obligației de predare a terenului, arată că nu se poate reține că Primăria Craiova  a reintrat în posesia  suprafeței de 3750 mp teren intravilan ca urmare a repunerii părților în situația anterioară încheierii contractului de schimb nr. 3358/1997, cât timp acest teren se află în proprietatea și posesia SC F. SA, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 190/2011, astfel că la data promovării prezentei acțiuni posesia terenului aparține acestei societăți. Față de cele arătate, în cauză nu s-a făcut dovada că Municipiul Craiova este un posesor neproprietar pentru a se reține răspunderea acestuia pentru lipsa de folosință.

Asupra pretinsei  încălcări a art. 14 alin. 6 C.proc.civ., privind lipsa de interes, arată că instanța de apel nu a reținut lipsa de interes a reclamantului de a pretinde contravaloarea lipsei de folosință, ci s-a reținut faptul că din actele dosarului nu rezultă că cele două titluri de proprietate deținute de recurent și de un terț cu privire la același teren nu au fost comparate pentru a se stabili dacă recurentul mai are un drept actual pentru a poseda și culege fructele terenului, sau, dimpotrivă, recurentul se află într-o imposibilitate definitivă de folosință, care ar genera un alt prejudiciu decât cel care face obiectul prezentului litigiu.

Referitor la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1349 C.civ., arată că instanța de apel a analizat întreg probatoriul administrat, în motivarea hotărârii s-a făcut trimitere la aceste probatoriu și s-a reținut, în mod corect, că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale.  În motivarea considerentelor, instanța nu e ținută să răspundă tuturor argumentelor invocate de părți, ci poate răspunde acestora printr-un considerent comun, situație în care nu se poate aprecia că instanța nu a cercetat fondul sau apărările formulate de recurent.

De altfel, din modalitatea în care a fost prezentat acest motiv de recurs, rezultă că sunt aduse spre examinare instanței de recurs chestiuni legate de situația de fapt și de reaprecierea probatoriului administrat în cauză, aspecte care nu pot fi cercetate în prezenta cale de atac. În acest sens, intimații-pârâți consideră că aspectele privind condițiile răspunderii civile delictuale reprezintă chestiuni de netemeinicie, iar nu de nelegalitate.

Recurentul a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepțiilor invocate de către intimați, respingerea apărărilor acestora și admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit considerentelor ce vor fi arătate în continuare:

Este lipsită de temei critica recurentului, conform căreia hotărârea atacată ar fi fost pronunțată cu nesocotirea efectelor autorității de lucru judecat atașate sentinței civile nr. 2962 din 30.10.2013 a Tribunalului Arad (rămasă definitivă prin decizia nr. 36A din 26.03.2014 a Curții de Apel Timișoara și irevocabilă prin decizia nr. 2041 din 7.12.2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă), care au tranșat asupra calității procesuale pasive a Consiliului local Craiova și Primarului municipiului Craiova.

S-a arătat că, atâta vreme cât în litigiul anterior s-a stabilit că ambii pârâți și-au nesocotit obligațiile prevăzute de lege, înseamnă că acestora le este justificată legitimarea procesuală pasivă și în prezenta cauză, în care pretențiile formulate decurg din încălcarea dreptului de proprietate al reclamantului de către cei doi pârâți.

Critica este nefondată, reclamantul neputându-se prevala de efectul lucrului judecat anterior în niciuna din formele procesuale ale manifestării acestuia – efectul negativ, cu interdicția reluării aceleiași judecăți, în condițiile prevăzute de art. 431 alin. 1 C.proc.civ. și, respectiv, efectul pozitiv prevăzut de art. 431 alin. 2 C.proc.civ.

Deși în mod evident recurentul tinde la a susține că o chestiune litigioasă a raportului juridic dintre părți (respectiv, prezența procesuală, legată de persoana căreia i-ar incumba obligația de a respecta dreptul subiectiv afirmat de reclamant) ar fi fost rezolvată irevocabil în litigiul anterior – și deci, s-ar opune efectul pozitiv al lucrului judecat – susținerea ignoră faptul că verificările jurisdicționale anterioare s-au desfășurat într-un cadru procesual diferit, determinat de pretențiile concrete formulate.

Astfel, litigiul anterior a privit solicitarea reclamantului de anulare a unui contract de schimb terenuri încheiat de Primăria municipiului Craiova cu numitul C., contract de schimb care se întemeiase pe o hotărâre emisă de Consiliul local Craiova (nr. 68 din 29.05.1997), acest din urmă act administrativ fiind, de asemenea, anulat prin hotărâre judecătorească (pentru suprapunerea constatată între terenul proprietatea autoarei reclamantului și cel oferit la schimb de autoritatea administrativă).

Așadar, desfășurarea judecății anterioare s-a realizat într-un cadru procesual pasiv impus de pretențiile concrete formulate, care vizau părțile actului juridic supus anulării (în mod particular fiind atras în proces și emitentul actului administrativ – Consiliul local –  act pe baza căruia se perfectase contractul de schimb) fără ca aceasta să poată avea însă semnificația că orice litigiu ulterior, indiferent de obiectul și cauza acțiunii, trebuie să opună aceleași părți în dezbaterea judiciară.

Dimpotrivă, având de verificat cadrul procesual pasiv, raportat  la noua pretenție formulată, constând în contravaloarea lipsei de folosință asupra terenului indicat, pe temeiul răspunderii civile delictuale, instanțele fondului au apreciat corect că trebuie să identifice, dintre toate entitățile indicate de către reclamant – primar, consiliu local, municipiu – pe cea cu personalitate  juridică, aptă să-i fie angajată răspunderea patrimonială în situația temeiniciei pretențiilor.

În acest context, s-a constatat, cu referire la dispozițiile Legii nr. 215/2001 a administrației publice locale (art. 21 alin. 1 și 2), că unitatea administrativ-teritorială are personalitate, fiind reprezentată în justiție de primar (care deci stă în proces în această calitate, nu în nume propriu), în timp ce consiliul local este doar autoritatea deliberativă a administrației publice locale, fără personalitate juridică.

De aceea, concluzia că opunerea pretențiilor în despăgubire pe temeiul juridic indicat, al răspunderii civile delictuale, este corectă întrucât pe de o parte, se fundamentează pe dispozițiile legale în materie, care statuează asupra personalității juridice și a modalității de a sta în proces a unităților adminsitrativ-teritoariale și pe de altă parte, nu nesocotește autoritatea de lucru judecat a hotărârilor anterioare (pronunțate, cum s-a arătat, cu privire la alte pretenții, care au presupus un alt cadru al judecății).

Este nefondată, de asemenea, critica referitoare la greșita soluționare a excepției prescripției extinctive, cu încălcarea art. 2.517 C.civ., sub motiv că instanța ar fi apreciat în mod cu totul eronat ca fiind prescrise și „pretențiile aferente perioadei anterioare ultimilor trei ani dinaintea introducerii acțiunii”. Astfel, având în vedere că a introdus acțiune la 16.07.2018, înseamnă că nu pot fi considerate prescrise pretențiile aferente ultimilor trei ani dinaintea promovării acțiunii.

În realitate, instanța de apel, verificând prescripția dreptului la acțiune, a determinat în mod corect, în raport cu materia supusă judecății (repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită), momentul de început al cursului prescripției extinctive, ca fiind dat de cel la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea (art. 2.528 alin. 1 C.civ.).

Admițând că reclamantul n-ar fi putut cunoaște, chiar de la data încheierii contractului său de vânzare-cumpărare (deși a cumpărat pe riscul lui, fără a solicita certificat de sarcini și verificări cadastrale) că terenul făcuse anterior obiectul unui schimb realizat de pârât, în același timp, s-a considerat că a luat cunoștință de acest schimb cel mai târziu la momentul promovării acțiunii în constatarea nulității contractului de schimb (28 martie 2012), dată de la care a început să curgă termenul de prescripție extinctivă de 3 ani.

Or, în funcție de această dată a constatat instanța de apel că prezenta acțiune, introdusă în anul 2018, este  prescrisă, atât în raport cu pretențiile în despăgubiri pe ultimii 3 ani, anteriori acțiunii în nulitatea contractului de schimb (din anul 2012), cât și pentru pretențiile ulterioare acestui moment care nu se încadrează în ultimii 3 ani anteriori momentului introducerii acțiunii de față (în 2018).

Așadar, nu este vorba, cum eronat se susține prin critica formulată, de considerarea ca prescrise a pretențiilor aferente celor trei ani (2015-2018) dinaintea promovării prezentei acțiuni, ci de perioada anterioară, identificată prin raportare la data formulării acțiunii în anularea contractului de schimb (2012), care se află în afara termenului general de prescripție extinctivă.

Că este așa, rezultă cu evidență din împrejurarea că decizia recurată realizează în continuare analiza pe fond a raportului juridic corespunzător termenului de prescripție menționat, pe care le găsește însă neîntemeiate.

De asemenea, se constată că, de o manieră contradictorie și incoerentă, recurentul-reclamant pretinde, invocând dispozițiile art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, că „momentul de la care a început că curgă prescripția extinctivă este anul 2009, respectiv cu 3 ani înainte de anul 2012, când a formulat cererea de chemare în judecată vizând nulitatea contractului de schimb” situație afirmată care îl plasează, în mod evident, în afara oricărui termen de prescripție vizând acțiunea patrimonială introdusă în 2018.

Este, de asemenea, lipsită de temei susținerea recurentului potrivit căreia decizia din apel ar fi fost pronunțată cu interpretarea greșită a dispozițiilor art. 2.537 C.civ. referitoare la instituția juridică a întreruperii prescripției extinctive, atunci când a considerat că promovarea acțiunii anterioare, vizând nulitatea contractului de schimb, nu a întrerupt prescripția. Aceasta, având în vedere că prin acțiunea în constatarea nulității contractului de schimb, încheiat de primărie cu o terță persoană „nu a făcut altceva decât să-și consolideze dreptul de proprietate asupra terenului pe care îl dobândise prin contractul de vânzare”.

Deși indică la modul generic dispozițiile art. 2.537 C.civ., ca fiind cele interpretate și aplicate greșit de către instanță – fără a arăta care din cele 4 ipoteze expres reglementate de text ar fi fost nesocotite – din dezvoltarea criticii, referitoare la cererea de chemare în judecată anterioară, rezultă că sunt avute în vedere dispozițiile pct. 2 al articolului menționat.

Contrar poziției exprimate de recurent, pentru a avea un astfel de efect  întreruptiv de prescripție, este necesar ca cererea de chemare în judecată să privească însuși dreptul subiectiv a cărui acțiune se prescrie, iar nu valorificarea altui drept.

Or, în litigiul anterior, reclamantul, prevalându-se de dreptul său de proprietate derivând dintr-un contract de vânzare, a solicitat nulitatea contractului de schimb încheiat de autoritatea administrativă cu un terț în privința terenului care se suprapunea parțial cu cel dobândit de reclamant.

În prezenta cauză dreptul subiectiv pe care a tins să-l valorifice reclamantul este corespunzător dreptului de creanță pe care a pretins că îl are pentru repararea prejudiciului produs de pârât prin fapta ilicită a acestuia de   a-l lipsi de folosința bunului al cărui proprietar este.

Așadar, s-a invocat un drept de creanță născut urmare a săvârșirii unei fapte ilicite, drept care nu a  făcut obiectul protecției juridice prin promovarea acțiunii anterioare, pentru a se putea susține că s-a întrerupt, printr-o asemenea cerere de chemare în judecată, prescripția dreptului la acțiunea în despăgubiri pe temei delictual.

Fiind vorba deci, de drepturi distincte – chiar dacă în legătură cu același bun – a căror valorificare s-a urmărit prin promovarea celor două acțiuni, nu se poate susține existența efectului întreruptiv de prescripția, atașat primei cereri de chemare în judecată.

De asemenea, în ce privește existența unor notificări, prin care reclamantul l-ar fi pus în întârziere pe pârât – având astfel efect întreruptiv de prescripție – instanța de apel constată că n-au fost depuse la dosar asemenea notificări, prin care să se solicite contravaloarea de folosință a terenului.

În recurs s-a precizat că este vorba despre notificarea privind punerea în situația anterioară anulării contractului de schimb, întrucât „consecința imediată a hotărârii definitive și irevocabile prin care s-a dispus desființarea respectivului act este predarea bunului”.

Așadar, notificarea a privit solicitarea de executare a hotărârii anterioare, fără să poată avea valențele unei puneri în întârziere, cu efect întreruptiv de prescripție, în sensul dispozițiilor art. 2.540 C.civ., câtă vreme nu a vizat dreptul de creanță a cărui acțiune se prescria (contravaloarea lipsei de folosință).

Ca atare, instanța de apel a reținut corect că în cauză nu s-a făcut dovada unei puneri în întârziere a părților cu privire la acordarea despăgubirilor constând în contravaloarea lipsei de folosință, din datele concrete ale speței neputându-se identifica un act întreruptiv de prescripție în sensul dat de dispozițiile art. 2.537 pct. 4 C.civ., coroborate cu art. 2.540 C.civ.

Este, de asemenea, lipsită de fundament critica referitoare la greșita soluționare a fondului cauzei, prin nesocotirea dispozițiilor art. 1.349 C.civ., în contextul în care, cum s-a susținut, reclamantul a demonstrat îndeplinirea tuturor elementelor răspunderii civile delictuale.

Indicând fapta ilicită a pârâtului ca fiind aceea de a încheia un contract de schimb cu o persoană fizică asupra aceluiași teren pentru care autoarei sale i se retrocedase terenul, reclamantul a solicitat prejudiciul constând în contravaloarea lipsei de folosință.

Or, pe situația de fapt a rezultat, conform statuărilor instanțelor fondului, că terenul a cărui contravaloare lipsă de folosință este pretinsă, nu se mai află în deținerea pârâtului din anul 1997 când, după contractul de schimb încheiat cu numitul C., acesta din urmă l-a înstrăinat către SC E. SRL (fiind intabulat în cartea funciară) care, la rândul ei, l-a înstrăinat societății F. SRL (conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat  sub nr. 190/2011, intabulat, de asemenea, în cartea funciară).

Aspectele privind modalitatea în care intimații-pârâți au încheiat contractul de schimb cu numitul C., pe care recurentul-reclamant le circumscrie faptei ilicite, au constituit obiect de analiză în litigiul anterior, finalizat cu desființarea respectivului act.

Ulterior contractului de schimb au mai avut loc însă, două înstrăinări succesive, dobânditorii imobilului înscriindu-și  dreptul în cartea funciară.

Așadar, în privința terenului există în prezent mai multe titluri de proprietate nedesființate, a căror validitate și prioritate trebuie verificate într-un cadru procesual adecvat, care să permită stabilirea titularului căruia i se cuvine exercițiul tuturor prerogativelor dreptului, în funcție de care să se determine dacă reclamantul este lipsit nelegal de folosința bunului și în caz afirmativ, cine îi datorează despăgubirile aferente.

Chiar dacă deținătorul actual al bunului este un subdobânditor, pe lanțul transmisiunilor succesive, de la coschimbașul din contractul de schimb anulat (în legătură cu încheierea căruia s-a pretins săvârșirea faptei ilicite), titlul de proprietate al acestuia din urmă nu a fost desființat.

La rândul său, reclamantul deține un contract de vânzare-cumpărare încheiat nu cu unitatea administrativ-teritorială – de la care solicită lipsa de folosință a bunului – ci cu numita B., dobândirea fiind, potrivit clauzelor convenite, „pe propriul risc, fără ca prin aceasta să o exonereze pe vânzătoare de răspunderea pentru evicțiune”.

Or, raportat la aceste elemente ale cauzei, instanța de apel a concluzionat corect că, în prezența a două titluri de proprietate, care se bucură deopotrivă de prezumția de validitate, nu se poate stabili, în absența comparării și  determinării priorității unuia dintre ele, dacă reclamantul este cel care poate pretinde dreptul de a poseda și culege fructele bunului și cui îi poate opune pretențiile sale decurgând din imposibilitatea exercitării acestor prerogative.

Contrar susținerii recurentului, cauza nu a fost soluționată prin reținerea excepției lipsei de interes în a pretinde contravaloarea lipsei de folosință (cu încălcarea art. 14 C.pr. civ., fără a se pune în dezbaterea contradictorie a părților). În realitate, instanța de apel a făcut doar trimitere la elementele factuale menționate anterior, care au demonstrat existența a două titluri de proprietate valide asupra aceluiași bun și la împrejurarea că nu s-a stabilit până în prezent, într-o procedură judiciară adecvată, căruia dintre titulari trebuie să-i fie recunoscută efectivitatea realizării dreptului sub toate prerogativele sale, deci inclusiv folosința bunului (respectiv, contravaloarea acesteia, în caz de nesocotire).

Față de toate considerentele arătate, criticile formulate fiind găsite nefondate, recursul a fost respins.