Decizia nr. 958/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secția I civilă, la 14 decembrie 2018, sub nr. x/2918, reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu Municipiul Craiova, prin primar, și Primăria Municipiului Craiova, a solicitat să se constate că dreptul invocat de pârâte prin notificarea nr. x/14 noiembrie 2018 s-a prescris. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secția a II-a civilă la 9 decembrie 2019, sub nr. x/2019, reclamanții Municipiul Craiova, prin primar, Primarul Municipiului Craiova și Consiliul Local al Municipiului Craiova, în contradictoriu cu S.C. A. S.A., au solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 1.235.641 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada 2012-2015 în cuantum de 1.026.405 RON și contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada 26.11.2015-01.12.2019 în cuantum de 209.236 RON, pentru terenul situat în Craiova, str. x, Parcul Nicolae Romanescu, B., sumă actualizată cu indicele de inflație până la data plății efective. Prin încheierea din 4 martie 2020, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2019, a fost admisă excepția conexității, invocată din oficiu, dispunându-se conexarea dosarului nr. x/2019 la dosarul nr. x/2018 al Tribunalului Dolj, secția I civilă.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința nr. 709 din 7 decembrie 2020, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția I civilă a fost admisă acțiunea civilă formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâții Municipiul Craiova, prin primar și Primăria Municipiului Craiova. S-a constatat stingerea prin prescripție extinctivă a dreptului de a cere lipsa de folosință aferentă perioadei 26.11.2012- 26.11.2015, în cuantum de 1.026.405 RON, pentru terenul aflat în proprietatea Municipiului Craiova, situat în Parcul Nicolae Romanescu - B.. A fost admisă în parte acțiunea civilă (conexată), astfel cum a fost precizată, formulată de reclamantele Municipiul Craiova, prin primar, Primăria Municipiului Craiova și Consiliul Local al Municipiului Craiova, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.A. A fost obligată pârâta S.C. A. S.A. la plata sumei de 209.236 RON, actualizată cu indicele de inflație până la data plății efective, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință aferentă perioadei 27.11.2015 - 01.12.2019, pentru terenul situat în Parcul Nicolae Romanescu - B..

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia nr. 185 din 6 iulie 2021, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a respins, ca nefondate, apelurile formulate de reclamanta-pârâtă S.C. A. S.A. și de pârâții-reclamanți Municipiul Craiova, prin primar, Primăria Municipiului Craiova și Consiliul Local al Municipiului Craiova împotriva sentinței nr. 709 din 7 decembrie 2020, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția I civilă.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei de apel au declarat recurs principal pârâții-reclamanți Municipiul Craiova, prin primar, Primăria Municipiului Craiova și Consiliul Local al Municipiului Craiova și recurs incident reclamanta-pârâtă S.C. A. S.A. Criticile invocate prin recursul principal sunt următoarele. Invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-pârâți au arătat că instanța de apel a respins în mod greșit susținerea lor ce a vizat neîmplinirea termenului de prescripție, urmare folosirii abuzive continue a terenului, reținând că este vorba de prestații succesive care atrag prescripții diferite. În opinia lor, termenul de prescripție a început să curgă de la momentul folosirii terenului și cunoașterii acestui aspect de către reclamantă, neputând fi considerată împlinită din cauza atingerii continue aduse dreptului său subiectiv. Față de continuitatea faptei ilicite, termenul de prescripție nu era împlinit la data sesizării instanței, promovarea acțiunii fiind făcută înăuntrul termenului de prescripție. Au susținut recurenții că faptul ilicit cauzator de prejudicii constă în folosirea abuzivă a terenului, care continuă și în prezent, motiv pentru care dreptul material la acțiune nu este stins prin prescripție. Motivarea instanței de apel potrivit căreia HCL nr. 439/2015 nu constituie un caz de întrerupere a cursului prescripției dreptului material la acțiune, pe motiv că nu a fost urmată sau însoțită de vreo manifestare de voință a reclamantei S.C. A. S.A. este criticabilă, din moment ce prin acest act administrativ i s-a adus la cunoștință societății reclamate existența prejudiciului și cuantumul contravalorii lipsei de folosință, actul fiind emis în soluționarea cererii înregistrate la Primăria Municipiului Craiova sub nr. x/23.11.2015, prin care reclamanta a solicitat încheierea unui contract de concesiune pentru terenul în suprafață de 2.166 mp, situat în Craiova, Bd. x, jud. Dolj, pe o perioadă de 20 de ani. Nu se poate reține că hotărârea menționată nu a fost urmată de o manifestare de voință din partea reclamantei care să poată fi apreciată ca și cauză de întrerupere a prescripției, întrucât HCL nr. 439/2015 este un act juridic unilateral cu caracter individual, care produce efecte față de o persoană nominalizată expres în conținutul acestuia de la momentul comunicării, potrivit art. 199 alin. (2) din Codul administrativ (art. 115 din Legea nr. 215/2001, act normativ care era în vigoare la momentul adoptării hotărârii consiliului local). Au apreciat recurenții pârâți că instanța de apel s-a limitat a se raporta în soluția sa doar la caracterul unilateral al HCL nr. 439/2015, care presupune emiterea/adoptarea actului administrativ fără participarea subiectului de drept cu privire la care generează efecte juridice, neanalizând și caracterul individual al acestuia, în sensul că reprezintă o manifestare de voință care creează, modifică sau stinge drepturi și obligații în beneficiul sau în sarcina unei persoane determinate. Cât timp reclamanta nu a contestat obligațiile care au fost stabilite în sarcina sa prin actul administrativ, reiese în mod evident o acceptare tacită a acestora. Ca atare, suma a cărei restituire o solicită recurenții este datorată de reclamantă urmare a lipsirii Municipiul Craiova de folosința terenului care figurează inventariat în domeniul public, obligația de plată fiind stabilită până la 30.12.2016, potrivit HCL care i-a fost comunicată în conformitate cu prevederile legale. Cum reclamanta nu a folosit mijloacele legale pentru anularea acesteia, acest aspect echivalează cu recunoașterea tacită a dreptului, fiind întrerupt cursul prescripției extinctive în condițiile art. 2537 pct. 1 C. civ. Au precizat că, la momentul depunerii cererii prin care reclamanta a solicitat concesionarea și prin indicarea faptului că terenul proprietate publică este ocupat de construcțiile ce se află în proprietatea sa, a operat o recunoaștere a faptei ilicite de la cel în folosul căruia curge prescripția. Recurentul-pârât Municipiul Craiova a fost notificat cu privire la existența faptei ilicite și a prejudiciului, născându-se dreptul său de a pretinde contravaloarea lipsei de folosință. Expunând situația de fapt și împrejurările în care a fost încheiat contractul de concesiune, recurenții au arătat că prin adresele nr. x/19.04.2018, nr. y/14.11.2018 și nr. x/03.10.2019 au notificat-o pe reclamantă să achite sumele restante, iar prin adresa nr. x/04.11.2019 i-au pus în vedere că, în situația în care nu își va îndeplini obligația, urmează a fi demarată procedura legală pentru eliberarea terenului pe care sunt edificate construcțiile pe care aceasta le deține în proprietate. Reclamanta nu a achitat sumele pe care le datora și a solicitat, ca prin hotărâre judecătorească să se realizeze un schimb de terenuri, între o parte din Parcul Nicolae Romanescu și un teren deținut de aceasta în Craiova, str. x. Hotărârea instanței de apel este nelegală și prin prisma faptului că aceasta nu le-a analizat în mod efectiv apărările în ceea ce privește momentul curgerii termenului de prescripție. Au arătat prin cererea de apel că prin HCL reclamantei i s-a acordat un termen pentru plata sumei restante, astfel că termenul de prescripție a început să curgă de la 30.12.2016, cererea de chemare fiind introdusă înlăuntrul termenului de prescripție de 3 ani. Instanța de apel nu a dat eficiență dispozițiilor art. 2524 C. civ. și nu a avut în vedere că obligația instituită beneficiarei concesiunii este afectată de un termen suspensiv, de la împlinirea căruia începe să curgă prescripția. Pentru toate motivele învederate, recurenții au solicitat admiterea recursului și casarea deciziei de apel. Aspectele susținute în recursul incident sunt următoarele: Recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. a susținut că, prin cererea cu care a învestit Tribunalul Dolj, a arătat că, în acord cu dispozițiile art. 35 C. proc. civ., prin acțiunea formulată a urmărit să se constate inexistența unui drept al pârâtului împotriva sa, urmare a intervenirii prescripției dreptului proprietarului de a cere și de a obține contravaloarea lipsei de folosință pentru bunul de care a fost lipsit pentru perioada 26.11.2012- 26.11.2015. A făcut trimitere la dispozițiile art. 2500, 2517 și 2528 alin. (1) C. civ., învederând și că, potrivit art. 2540 C. civ., prescripția este întreruptă prin punerea în întârziere a celui în folosul căruia curge prescripția numai dacă aceasta este urmată de chemarea în judecată în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere. Recurenta-reclamantă a afirmat că nu se pune problema folosirii abuzive a terenului, construcția ce ocupă terenul recurenților-pârâți fiind edificată în urma obținerii autorizației de construcție eliberată de Primăria Municipiului Craiova în anul 1960, în care a început să funcționeze Unitatea de Alimentație Publică, imobilul B. care a făcut parte din patrimoniul Sfatului Popular al regiunii Oltenia - Trustul Alimentației Locale Craiova trecând, în 1976, în patrimoniul întreprinderii comerciale de stat pentru alimentație publică Craiova, respectiv ICS Alimentația Publică Craiova. În 1990, ICS și-a încetat activitatea, activul și pasivul acesteia fiind preluate în totalitate de societatea comercială nou înființată, sub denumirea S.C. A. S.A. În anul 2000 s-a produs divizarea S.C. A. S.A. și înființarea S.C. A. S.A., care, prin protocol, a primit toate activele din componența B.. Într-o astfel de situație, observând circuitul civil al B. care a fost transmis dintr-un patrimoniu în altul fără încălcarea normelor legale și a legilor ce patronează circuitul civil, a susținut că nu se poate vorbi despre o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, cu atât mai mult cu cât a încheiat un contract de închiriere pentru suprafața de teren de 1.241 mp cu Regia Autonomă de Administrare a Domeniului Public și Fondului Locativ (RAADPFL) (contractul de închiriere nr. x/20.05.2010), pe care se află cofetăria - 126 mp, terasa - 1.115 mp și restaurantul, contract încheiat pe 1 an, de la 11.05.2010 la 11.05.2011. Contractul a fost prelungit succesiv prin acte adiționale până la 10.01.2013. Deși și-a manifestat intenția de a achita folosința terenului în cauză, această plată nu se putea face în lipsa unui contract, HCL prin care s-a dispus aprobarea concesiunii a 2.166 mp fiind pronunțată în urma solicitării sale. Cu privire la afirmația recurenților-pârâți, în sensul că faptul ilicit cauzator de prejudiciu este reprezentat de folosința abuzivă a terenului, iar în ceea ce privește modalitatea săvârșirii faptei, aceasta continuă și în prezent, recurenta-reclamantă a susținut că, la acest moment, plătește redevență în baza procesului-verbal nr. x/04.02.2020, comunicat la 24.06.2020, valoarea fiind stabilită prin expertiză efectuată la solicitarea Primăriei Craiova, iar de la această dată nu mai există presupusul fapt cauzator de prejudiciu. Referitor la HCL nr. 439/2015, recurenta-reclamantă a susținut că aceasta nu poate constitui un caz de întrerupere a cursului prescripției dreptului material la acțiune, întrucât nu a fost urmată sau însoțită de manifestarea sa de voință, solicitarea de încheiere a unui contract de concesiune pentru terenul în cauză neputând constitui un act care să conducă la întreruperea prescripției extinctive și neavând forma veritabilă a unui act de executare. Nu se poate vorbi de o acceptare tacită a celor stabilite prin HCL, ca și mod de manifestare de voință, cât timp recurenta-reclamantă nu a contestat obligațiile stabilite, actul administrativ neputându-și produce efectele decât în urma negocierii contractului de concesiune, de când a plătit concesiunea la zi. A arătat că suma solicitată de recurenții-pârâți a fost stabilită unilateral și disproporționat, raportat la cele două intervale de timp la care se referă - 26.11.2012-26.11.2015 și 27.11.2015-01.12.2019, fiind mai mare decât valoarea de inventar a construcției pe care o deține în proprietate. Instanța de apel a interpretat greșit lucrările dosarului, în sensul că folosește, în fapt, 2.166 mp, deși, încă din 20.05.2010, a semnat contractul de închiriere cu RAADPFL, care avea ca obiect închirierea terenului în suprafață de 1.241 mp, pe care se află cofetăria, terasa și restaurantul. Cele două suprafețe de teren în discuție, 1.241 mp și 2.166 mp, sunt diferite, suprafața de 1.241 mp fiind aferentă construcțiilor aflate în proprietatea sa (restaurant, cofetărie și terasă), iar suprafața de 2.166 mp cuprinde, pe lângă construcții, un teren alipit edificiilor sale, pe care l-a solicitat a-i fi concesionat ulterior, în vederea folosirii pentru depozitarea unor bunuri necesare desfășurării activității. A precizat că a folosit terenul de 925 mp începând cu 04.02.2020, când s-a încheiat procesul-verbal nr. x, de când plătește redevența la zi. Conform răspunsului nr. x/30.06.2021 al Municipiului Craiova, Parcul Nicolae Romanescu a suferit lucrări ample de reabilitare în perioada 19.10.2015-17.05.2017, când a fost închis. Într-o atare situație, recurenta-reclamantă a considerat că nu poate fi obligată la plata contravalorii lipsei folosință pentru perioada 26.11.2015-01.12.2019, în valoare de 209.236 RON, iar suprafața de 2.166 mp nu a fost folosită începând cu 18.05.2018, ci doar suprafața de 1.241 mp, care a fost închiriată de la RAADPFL, recurenta folosind suprafața de 2.166 mp începând cu data semnării procesului-verbal nr. x Pentru aceste motive, a arătat că se impune calcularea lipsei de folosință raportat la perioada în care a folosit terenul și la suprafața de teren folosită. Recurenta a solicitat admiterea recursului, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată formulată de recurenții pârâți în ceea ce privește obligarea la plata lipsei de folosință pentru perioada 26.11.2015-01.12.2019 în cuantum de 209.236 RON, pentru terenul situat în Craiova, str. x, Parcul Nicolae Romanescu, B..

Apărările formulate în cauză. La 26 septembrie 2021, recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. a depus întâmpinare la recursul principal declarat de pârâții Municipiul Craiova, prin primar, Primăria Municipiului Craiova și Consiliul Local al Municipiului Craiova, prin care a solicitat respingerea acestuia. Prin întâmpinarea formulată la 29 octombrie 2021, recurenții-pârâți au solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului incident.

Procedura de filtru. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 24 martie 2022, completul de filtru a admis în principiu ambele recursuri și a fixat termen de judecată la 5 mai 2022, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Critica formulată de recurenții pârâți în baza art. 488 pct. 8 C. proc. civ., vizează greșita admitere, de către instanța de fond și validare, de către instanța de apel a excepției prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește contravaloarea lipsei de folosință pretinsă de la societatea reclamantă pentru perioada 26.11.2012-26.11.2015. Excepția a fost admisă în considerarea faptului că este vorba de prestații succesive supuse, potrivit art. 2526 C. civ. unor prescripții distincte, constatându-se, în urma analizei manifestărilor de voință ale părților, că nu există vreun caz de întrerupere a termenului de prescripție. Primul aspect subsumat acestei critici este acela al aplicării greșite, în cauză, a dispozițiilor art. 2526 C. civ., sens în care recurenții au susținut că prescripția a început să curgă de la data la care societatea a ocupat, fără a mai deține un titlu locativ, terenul proprietate publică, respectiv în lipsa unui contract și a achitării contravalorii folosirii lui, invocând, în combaterea excepției, continuitatea faptei ilicite, până la momentul introducerii acțiunii. Critica este nefondată. Astfel, fapta ilicită ce antrenează răspunderea civilă delictuală imputată reclamantei pârâte, raportat la care se calculează termenul de prescripție, constă, astfel cum au reținut instanțele de fond, în ocuparea fără drept a terenului aflat în domeniul public al unității administrativ teritoriale. Cum actul comisiv de exercitare a posesiei fără drept nu presupune o unică activitate de utilizare a bunului, ci acte materiale de posesie efectuate zi de zi, dreptul la acțiune pentru fiecare dintre aceste prestații succesive se stinge printr-o prescripție supusă unui termen distinct, astfel că fiecare manifestare generează o nouă prescripție în interiorul căreia partea vătămată poate să solicite concursul statului în tragerea la răspundere a persoanei vinovate. Cum acțiunea a fost introdusă la data de 9.12.2019, în mod corect s-a apreciat că pe perioada 26.11.2012-26.11.2015 acțiunea este prescrisă, pentru perioada 26.11.2015-9.12.2016 instanța de apel reținând că nu a fost invocată excepția prescripției in limine litis. Pe de altă parte, în ceea ce privește întreruperea cursului prescripției, contrar susținerilor pârâților, manifestările de voință ale părților nu au constituit acte de întrerupere a termenului de prescripție, soluția instanței de apel fiind corectă și sub acest aspect. Potrivit dispozițiilor art. 2534 pct. 1 C. civ., prescripția se întrerupe printr-un act voluntar de executare sau de recunoaștere a dreptului a cărui acțiune se prescrie făcută de cel în folosul căruia curge prescripția. Potrivit art. 2538 alin. (2) C. civ., când recunoașterea este tacită, ea trebuie să rezulte, fără echivoc, din acte sau fapte care presupun mărturisirea existenței dreptului. Recurenții pârâți au susținut că, prin emiterea unei hotărâri de consiliu local, neatacată de reclamantă, în care se aprobă concesionarea, prin negociere directă, a terenului în litigiu și în care este inserată obligația societății reclamante de a achita lipsa de folosință pe trei ani anteriori, cursul prescripției s-ar fi întrerupt prin recunoașterea tacită a existenței debitului. În acest sens consideră că atât timp cât reclamanta nu a contestat obligațiile care au fost stabilite în sarcina sa prin actul administrativ, reiese în mod evident o acceptare tacită a acestora, iar prin faptul că a solicitat concesionarea terenului proprietate publică, ocupat de construcțiile ce se află în proprietatea sa, a operat o recunoaștere a faptei ilicite. În mod corect instanțele de fond au apreciat că nu corespunde unui act de recunoaștere tacită formularea unei cereri de concesionare a terenului și nici împrejurarea că părțile și-au disputat proprietatea construcțiilor sau că reclamanta nu a atacat hotărârea consiliului local, întrucât aceste atitudini subiective nu pot fi asimilate unor manifestări de voință în sensul recunoașterii unui prejudiciu pe care reclamanta l-ar fi cauzat pârâților urmare a săvârșirii unei fapte ilicite. În acest sens, lipsa unui răspuns la solicitarea creditorului de a achita lipsa de folosință pe ultimii trei ani nu reprezintă o recunoaștere tacită a faptului că datorează vreo sumă de bani, iar împrejurarea că reclamanta a imputat pârâților refuzul de a reglementa situația juridică a terenului pe care se află construcțiile proprietatea sa, nu înseamnă că ar fi recunoscut pretențiile acestora. Corect au apreciat instanțele de fond că în cauză nu a existat o întrerupere a cursului prescripției potrivit art. 2540 C. civ. prin punerea în întârziere a debitorului, în condițiile în care primele notificări cu efect de punere în întârziere din 19.04.2018 și 14.11.2018 nu au fost urmate de o acțiune în justiție în termenul de 6 luni defipt de lege, iar ultimele, din 03.10.2019 și 04.11.2019, au fost emise după împlinirea termenului de prescripție astfel că nu pot avea efectul întreruptiv prevăzut de lege. Mai afirmă recurenții pârăți că instanța de apel nu le-ar fi analizat în mod efectiv apărările în ceea ce privește momentul curgerii termenului de prescripție în sensul că nu a răspuns susținerii potrivit căreia prin HCL reclamantei i s-a acordat un termen pentru plata sumei restante, astfel că termenul de prescripție a început să curgă de la 30.12.2016, cererea de chemare fiind introdusă înlăuntrul termenului de prescripție de 3 ani, în cauză fiind aplicabile dispozițiile art. 2524 C. civ. în sensul că obligația instituită în sarcina beneficiarei concesiunii este afectată de un termen suspensiv, de la împlinirea căruia începe să curgă prescripția. Nu se poate reține efectul suspensiv al cursului prescripției dat de un termen de grație acordat unilateral prin actul administrativ, întrucât în materia răspunderii civile delictuale acesta se raportează la fapta ilicită imputată persoanei răspunzătoare și nu la o manifestare de voință fără relevanță juridică, a părții împotriva căreia curge termenul de prescripție. În lipsa caracterului executoriu al actului administrativ care nu impune în sarcina părții adverse vreo obligație de executare, termenul fixat până la care reclamanta urma să îndeplinească condiția plății debitului în vederea încheierii contractului de concesiune nu are ca efect suspendarea cursului prescripției ce curge în favoarea sa, în măsura în care nu a achiesat voluntar la aceste pretenții prin acte de executare. În ceea ce privește recursul incident, reclamanta neagă existența faptei ilicite considerând că nu se pune problema folosirii abuzive a terenului, construcția ce ocupă terenul recurenților-pârâți edificată în anul 1960 fiind transmisă dintr-un patrimoniu în altul fără încălcarea normelor legale și a legilor ce patronează circuitul civil, iar o altă dovadă a lipsei caracterului ilicit fiind aceea că plătește redevență în baza procesului-verbal nr. x/04.02.2020. Critica, încadrabilă în dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., este nefondată întrucât modalitatea de transmitere a dreptului de proprietate asupra construcțiilor este distinctă și fără relevanță în stabilirea regimului juridic al terenului, situația acestora fiind lămurită prin litigiile anterioare derulate între părți în cadrul cărora s-a constatat dreptul de proprietate al reclamantei exclusiv asupra construcțiilor și apartenența terenului la domeniul public al unității administrativ teritoriale. Susține reclamanta și faptul că suma solicitată de recurenții-pârâți a fost stabilită unilateral și disproporționat iar instanța de apel a interpretat greșit lucrările dosarului, în legătură cu suprafețele de teren pe care le folosește, respectiv 1.241 mp. și nu 2166 mp, pe perioada solicitată în acțiune. În plus, contestă curgerea vreunui debit pe perioada în care parcul a fost înschis pentru reabilitare, 19.10.2015-17.05.2017. Toate aceste susțineri nu pot fi supuse controlului judiciar în recurs întrucât sunt aspecte de netemeinicie rezultate, în accepțiunea recurentei reclamante, din interpretarea greșită a unor probe, motiv pentru care nu pot fi analizate în calea extraordinară de atac pendinte care se limitează doar la motive de nelegalitate. Criticii privind inexistența obligației de plată pe perioada reabilitării parcului instanța de apel i-a răspuns în sensul că nu reprezintă o cauză exoneratoare de răspundere câtă vreme construcțiile reclamantei au ocupat terenul în lipsa unui titlu locativ și pe această perioadă. Or, recurenta nu a formulat critici de nelegalitate referitoare la raționamentul judiciar al instanței prin care a rezolvat chestiunea dedusă judecății, astfel că reluarea acelorași susțineri cu referire la situația de fapt nu poate fi analizată în calea de atac extraordinară a recursului, față de dispozițiile art. 488 C. proc. civ. Celelalte aspecte cuprinse în memoriul de recurs incident nu reprezintă critici ale deciziei atacate, ci apărări față de recursul principal, care au fost analizate odată cu acesta. Pentru aceste considerente, reținând legalitatea hotărârii atacate, în baza art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul principal și recursul incident, ca nefondate.