ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1286/2022

Ședința publică din data de 9 iunie 2022

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secția I civilă la 14 decembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., restituirea împrumutului în valoare de 110.000 euro, acordat la 11 mai 2012 (echivalentul în RON, la 13.12.2018, fiind 510.400 RON), sumă actualizată la data efectivă a plății.

Pârâtul B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată și a invocat prescripția dreptului material la acțiune.

Prin sentința nr. 80 din 10 februarie 2021, Tribunalul Dolj, secția I civilă a admis cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B.. L-a obligat pe pârât să-i restituie reclamantului suma de 110.000 euro, reprezentând împrumut nerestituit sau echivalentul în RON, calculat la cursul oficial de schimb practicat de BNR în ziua plății efective, sumă ce se va actualiza cu indicele prețurilor de consum la data plății efective. A admis, în parte, cererea accesorie și l-a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 8.709 RON, reprezentând cheltuieli de judecată (taxa judiciară de timbru).

Prin decizia nr. 142 din 2 iunie 2021, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a admis apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinței nr. 80 din 10 februarie 2021, pronunțate de Tribunalul Dolj, secția I civilă, în contradictoriu cu reclamantul A.. A anulat sentința și, rejudecând în fond, a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârât. A admis cererea de chemare în judecată și l-a obligat pe pârât să restituie reclamantului suma de 110.000 euro, echivalentă în RON, la cursul BNR din ziua plății efective. L-a obligat pe pârât să-i plătească reclamantului suma de 8.709 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate la fond. A luat act că nu pârâtul nu a solicitat cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei nr. 142 din 2 iunie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a declarat recurs pârâtul B..

În cuprinsul memoriului de recurs, recurentul a susținut nelegalitatea deciziei recurate prin care s-a respins excepția prescripției dreptului la acțiune din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând că, potrivit art. 2537 pct. 2 și 3 C. civ., constituie cazuri de întrerupere a cursului prescripției formularea de către reclamant a unei cereri de chemare în judecată (cea care face obiectul dosarului nr. x/2013) și a unei plângeri penale (dosarul penal nr. x/2013, soluționat prin clasarea plângerii prin ordonanța din 29.06.2016). Constituie, de asemenea, caz de întrerupere a cursului prescripției, conform art. 2539 alin. (2) teza a II-a C. civ., introducerea unei noi cereri de chemare în judecată, în termenul de 6 luni de la data când o cerere anterioară a fost constatată ca fiind perimată, cu condiția ca în cel de-al doilea dosar, cererea să fi fost admisă pe fond.

A afirmat că termenul de prescripție a fost întrerupt, conform art. 2539 alin. (2) C. civ., prin faptul că reclamantul a formulat prezenta acțiune la 14.12.2018, în termenul de 6 luni de la constatarea perimării cererii de chemare în judecată formulate anterior în dosarul nr. x/2013, soluționat prin sentința civilă nr. 413/28.06.2018 a Tribunalului Dolj, în sensul constatării perimării cererii. În această ipoteză, pentru a se stabili dacă este incident un caz de întrerupere a prescripției, instanța a reținut că trebuie să se pronunțe asupra fondului cauzei și să stabilească dacă poate fi admisă cererea de chemare în judecată.

Însă, instanța a aplicat greșit normele de drept material prevăzute de art. 2539 alin. (2) și art. 2537 pct. 2 și 3 C. civ.

Conform acestor dispoziții legale, doar în ipoteza în care reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă introduce o nouă cerere, prescripția este considerată întreruptă, iar nu și în situația în care cererea anterioară a fost constatată ca fiind perimată.

Recurentul a susținut și că au fost aplicate greșit normele de drept material care reglementează împrumutul de consumație - art. 2158 alin. (1), art. 1174 alin. (4) și art. 2158 alin. (1) C. civ. - întrucât nu s-a făcut dovada remiterii bunului împrumutat, condiție esențială pentru validitatea contractului de împrumut, interpretarea contractului de care se prevalează reclamantul, din 11.05.2012, fiind eronată și nelegală.

A susținut că nu a primit suma de 110.000 euro, cu titlu de împrumut de la reclamant, astfel încât condiția validității contractului, constând în remiterea bunului nu a fost îndeplinită, bunul împrumutat nefiind predat la data semnării contractului, la care s-a stabilit și scadența.

A făcut referire la probatoriul administrat în cauză, potrivit căruia a rezultat că suma împrumutată este de 2.000 euro, dar că, la data formulări cererii de chemare în judecată, 14.12.2018, mai datora doar 1.100 euro.

La 24 septembrie 2021, intimatul A. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, pentru neîncadrarea motivelor de recurs în dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Recurentul nu a depus răspuns la întâmpinare.

Prin rezoluția de primire a dosarului din 13 septembrie 2021, s-a stabilit în sarcina recurentului obligația de plată a unei taxe judiciare de timbru de 4.362,2 RON, conform art. 24 alin. (2) teza I din O.U.G. nr. 80/2013.

La 23 septembrie 2021, recurentul a formulat cerere de ajutor public judiciar, sub forma scutirii de la plata taxei judiciare de timbru.

Prin încheierea din camera de consiliu din 21 octombrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis în parte cererea formulată de petentul B. și a dispus reducerea taxei judiciare de timbru de la 4.362,2 RON la 2.300 RON, eșalonând plata acesteia în 10 rate lunare, a câte 230 RON fiecare, scadența fiecărei plăți fiind la data de 15 a fiecărei luni, începând cu luna martie 2022.

Raportul întocmit în condițiile prevăzute de art. 493 alin. (2) și (3) a fost comunicat părților, iar prin încheierea din camera de consiliu din 7 aprilie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis în principiu recursul.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Prin prima critică formulată, recurentul susține greșita soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune în raport de dispozițiile art. 2537 pct. 2 C. civ.

În acest sens, consideră că instanța de apel a apreciat eronat faptul că introducerea prezentei acțiuni la data de 14.12.2018, în termen de 6 luni de la pronunțarea la 28.06.2018 a unei soluții de perimare a unei cereri anterioare având același obiect, ar fi întrerupt cursul prescripției, în condițiile în care textul de lege menționat face referire exclusiv la cazul în care prima acțiune ar fi respinsă sau anulată, norma fiind de strictă interpretare și aplicare.

Critica este nefondată. Astfel, potrivit art. 2539 alin. (2) C. civ.: "Prescripția nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare în judecată sau de arbitrare ori de intervenție în procedura insolvenței sau a urmăririi silite a renunțat la ea, nici dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă. Cu toate acestea, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripția este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiția însă ca noua cerere să fie admisă".

Conform art. 205

1

din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., cu modificările și completările ulterioare: "Dispozițiile art. 2.539 alin. (2) teza a II-a din C. civ. sunt aplicabile inclusiv în cazul în care prin hotărârea rămasă definitivă s-a luat act de renunțarea la judecată ori s-a constatat perimarea."

Prin urmare, din interpretarea coroborată a celor două texte de lege, rezultă că termenul de întrerupere a cursului prescripției operează și în cazul în care s-a constatat perimarea acțiunii anterioare, cu condiția ca noua cerere de chemare în judecată să fie introdusă în termenul de 6 luni defipt de lege, condiție împlinită în prezenta cauză.

O a doua critică, formulată în temeiul dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., vizează împrejurarea că recurentul nu ar fi primit suma de 110.000 euro astfel cum este inserat în contract, ci doar 1.100 euro, mențiunea existentă fiind rezultatul falsificării înscrisului de către reclamant prin modificare ulterioară.

Deși prin critica formulată recurentul invocă, practic, inexistența obiectului convenției, ca o condiție de fond a valabilității sale, întelegând astfel să se opună acțiunii prin care se solicită punerea în executare, cu concursul forței publice a statului, a obligației de restituire a împrumutului, verificarea respectivei condiții a presupus stabilirea, de către instanțele devolutive, a împrejurărilor de fapt circumscrise încheierii contractului de împrumut.

În urma administrării probatoriului propus de părțile litigante, instanța de apel a reținut ca fiind îndeplinită condiția validității contractului real, constând în remiterea bunului, apreciind că pârâtul a avut reprezentarea consecințelor semnării actului, iar în dosarul penal care a cercetat falsul nu s-a dovedit vreo alterare sau modificare a conținutului acestuia. De asemenea, a reținut că pârâtul nu a criticat validitatea înscrisului sub semnătură privată ca instrumentum probationis pentru neîndeplinirea condițiilor prevăzute de dispozițiile art. 274-276 C. proc. civ., prin întâmpinare, la fond, ci direct în apel, cu depășirea limitelor învestirii în fața primei instanțe.

Recurentul nu a combătut aceste considerații procedurale, ci a susținut, prin critica formulată, aspecte factuale rezultate din interpretarea proprie a probelor administrate, exprimându-și, în realitate, nemulțumirea pentru ceea ce consideră o apreciere eronată a probelor administrate și pentru că instanța de apel nu a validat propria prezentare a situației de fapt.

Or, critica privind greșita stabilire a situației de fapt ca urmare a interpretării eronate a probatoriului administrat nu poate fi supusă controlului judiciar pe calea recursului, întrucât excedează limitelor judecării reglementate de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, reținând legalitatea deciziei atacate, conform art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

În baza art. 453 C. proc. civ., va obliga pe recurentul-pârât la plata sumei de 1.000 RON către intimatul-reclamant A., reprezentând cheltuieli de judecată, cu titlu de onorariu avocațial.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 142 din 2 iunie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă.

Obligă pe recurentul-pârât la plata sumei de 1.000 RON către intimatul-reclamant A., reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 iunie 2022.