ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1342/2024

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secția I civilă la data de 13 ianuarie 2023, sub nr. x/2023, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate nulitatea absolută a convenției de împrumut încheiată la data de 11 mai 2012, intitulată contract de împrumut de bani fără dobândă, pentru lipsa cauzei și a obiectului. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1225, art. 1226, art. 1235, art. 1239, art. 1247 C. civ.

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul Dolj, în primă instanță:

Prin sentința civilă nr. 426 din 31 mai 2023, Tribunalul Dolj, secția I civilă a respins excepția autorității de lucru judecat invocată de pârâtul B., prin întâmpinare, ca neîntemeiată; a respins, ca neîntemeiată, acțiunea civilă formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B. și a luat act că pârâtul B. și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel Craiova, în apel:

Prin decizia nr. 365 din 25 octombrie 2023, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 426 din 31 mai 2023, pronunțate de Tribunalul Dolj, secția I civilă.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei nr. 365 din 25 octombrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, a declarat recurs reclamantul A..

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 09 ianuarie 2024, sub nr. x/2023, fiind repartizată computerizat aleatoriu, spre soluționare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluția din 12 ianuarie 2024, a dispus efectuarea procedurilor de comunicare, astfel cum acestea sunt reglementate de dispozițiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ., stabilind în cadrul verificărilor privind îndeplinirea cerințelor de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c)-e) C. proc. civ. că cererea de recurs cuprinde mențiunile privind numele și prenumele, domiciliul recurentului-reclamant, indicarea hotărârii care se atacă, semnătura; în ceea ce privește cerința impusă de lit. d) a aceluiași articol, a constatat că recurentul-reclamant a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. în temeiul dispozițiilor art. 24 alin. (1) și alin. (2) teza a II-a coroborat cu art. 3 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, a stabilit că recurentul-reclamant datorează o taxă judiciară de timbru în cuantum de 4.636 RON [100 RON pentru invocarea motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. și 4.536 RON pentru motivul încadrat în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - 546.700 RON - valoarea obiectului cererii 110.000 euro, la cursul de 4,970 RON/euro, la data înregistrării recursului - 22.11.2023].

II.1. Motivele de recurs:

Recurentul-reclamant A. a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

În dezvoltarea motivelor de recurs, cu privire la incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a susținut că motivarea deciziei atacate este contradictorie, în sensul în care instanța de apel a identificat în mod eronat acea constatare jurisdicțională din cauza ce a făcut obiectul dosarului anterior, care înzestrează cu putere de lucru judecat hotărârea definitivă, în raportul cu litigiul de față, de vreme ce în considerente nu se regăsește o analiză a apărărilor formulate de reclamant cu privire la valalabilitatea actului de împrumut din perspectiva obligațiilor asumate, făcând trimitere la paragrafele 3-7 din pagina 13 a deciziei atacate.

Deși a susținut, prin motivele de apel, că prima instanță a procedat în mod nelegal la judecarea și soluționarea cauzei pe fond, în condițiile în care a acordat cuvântul părților doar pe excepțiile invocate de intimat, instanța de apel a apreciat în mod nelegal că, chiar dacă hotărârea se întemeiază pe prezumția puterii de lucru judecat, aceasta nu este altceva decât un mijloc de apărare de fond, astfel că instanța nu a lăsat loc vreunei ambiguități pronunțându-se pe fond și nu se impunea admiterea, formală, a excepției puterii de lucru judecat, analiza pe fond, în limitele prezumției amintite, fiind legală.

Aceste argumente au fost reținute atât de instanța de apel, cât și de cea de fond, în condițiile în care nu s-a atașat dosarul nr. x/2018, necesar pentru soluționarea excepțiilor invocate de intimat, critică expusă și în motivele de apel dar la care instanța de apel nu a făcut nicio referire, aspect care probează că întreaga motivare reținută de instanța de apel este contradictorie.

Cu privire la incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., relativ la obiectul cererii de chemare în judecată și dispozițiile art. 1225, a1226, art. 1235, art. 1239 și art. 1247 C. civ. pe care a fost fundamentată acțiunea, a arătat că, la momentul încheierii actului, nu a fost predată de către intimat cu titlu de împrumut nicio sumă de bani recurentului, astfel că lipsește obiectul contractului, iar cauza contractului este ilicită, întrucât este contrară bunelor moravuri și ordinii publice, de vreme ce intimatul-pârât nu a făcut dovada tradițiunii-predării banilor, împrumutul de consumație fiind un contract real, remiterea bunului, în speță, a banilor fiind un element esențial de care depinde însăși valabilitatea contractului.

Or, lipsa predării efective a sumei împrumutate are relevanță juridică asupra analizei cauzei, respectiv, a scopului pentru care s-a încheiat actul de împrumut.

Nu se poate face confuzie între semnarea actului, necontestată de recurent și voința acestuia de a contracta, semnătura putând produce efectul juridic urmărit de intimat doar în situația în care ar fi avut corespondent real în voința recurentului de a contracta împrumutul, conform principiului voinței interne aplicabil în raporturile juridice civile, ceea ce înseamnă că întotdeauna are prioritate voința internă și nu cea exteriorizată.

Câtă vreme consimțământul recurentului a fost dat urmare a presiunilor psihice exercitate de către pârât asupra sa, actul contestat nu poate să producă consecințe juridice lipsindu-i obiectul și fundamentându-se pe o cauză care nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege.

În speță, părțile au încheiat contractul pentru a se justifica alte raporturi juridice anterioare din perioada anilor 2001-2011, aspect confirmat inclusiv de martorii audiați în dosarul nr. x/2018, care au arătat că, în prezența lor, nu s-a remis suma de bani pretinsă în mod neîntemeiat de pârât, în cuantum de 110.000 euro.

Cum validitatea unui act juridic implica întrunirea cumulativă a condițiilor de fond și de formă impuse de lege pentru încheierea lui valabilă, neîndeplinirea unei singure condiții, atrage sancțiunea nulității și face de prisos analiza altor condiții.

După cum a arătat, prin motivele de apel, în cadrul dosarului nr. x/2018, nu a formulat decât întâmpinare nu și cerere reconvențională, prin care a negat pretențiile reclamantului, cât și starea de fapt descrisă de acesta în cuprinsul cererii de chemare în judecată, însă motivele de nulitate absolută ale convenției de împrumut nu au fost analizate de către instanțe.

Cum intimatul-reclamant a învestit instanța de judecată cu o acțiune în pretenții, care nu a fost analizată în dosarul nr. x/2018, nu se poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă, fiind interpretate și aplicate în mod nelegal dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., făcând trimitere la decizia civilă nr. 2357/5.06.2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și aspectele de ordin teoretic ce țin de puterea de lucru judecat.

II.2. Apărările formulate în cauză:

La data de 29 ianuarie 2024, prin poștă electronică, în termen legal, intimatul-pârât C. a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, să se constate nulitatea recursului, iar în subsidiar, respingerea căii de atac, ca neîntemeiată, cu consecința menținerii deciziei civile nr. 365/25.10.2023, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, ca fiind temeinică și legală.

În susținerea poziției sale procesuale, cu privire la nulitatea recursului în raport de dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., a arătat că niciuna dintre criticile deduse judecății căii de atac nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Referitor la incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocată de recurent, a arătat că hotărârea recurată este motivată raportat la situația de fapt și la natura cauzei și nu cuprinde motive contradictorii.

De asemenea, în ceea ce privește susținerea recurentului cu privire la faptul că în mod greșit instanța nu a acordat cuvântul pe fond, ci doar asupra excepțiilor, respingând, apoi, acțiunea pe fond nu duce la concluzia că decizia ar fi contradictorie, întrucât instanța a unit cu fondul excepția puterii de lucru judecat, calificând-o ca o apărare de fond.

Cu privire la motivul de nelegalitate întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a menționat că recurentul a reiterat argumentele susținute în fața instanței de fond și a celei de apel, însă acestea repezintă simple nemulțumiri cu privire la soluțiile date de cele 2 instanțe, care nu se încadrează în motivul de nelegalitate invocat, instanța de recurs neavând competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată.

A precizat că recurentul a susținut în mod nefondat faptul că instanțele de fond au refuzat să aplice normele juridice de drept material, de vreme ce a făcut dovada existenței convenției, remiterea sumelor de bani, recunoașterea expresă că a achiziționat autobuze ca obiect al firmei sale, iar pe fondul cauzei, prin martorii audiați în fața instanței, s-a confirmat faptul că părțile au semnat înscrisul sub semnătură privată care a făcut dovada împrumutului de 110.000 euro către recurent.

De asemenea, din raportul de expertiză criminalistică efectuat în dosarul penal nu a reieșit faptul că ar fi fost vreo alterare sau modificare a înscrisului sub semnătură privată, aspect analizat în nenumărate rânduri.

Cu privire la susținerea ca ar lipsi obiectul contractului, a menționat că și această susținere a fost analizată în fond, s-a constatat ca sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de lege pentru încheierea valabilă a unui contract de împrumut, în sensul că ambele părți au avut capacitate de a contracta, consimțământul a fost valabil exprimat, obiectul determinat și licit și cauza morală și licită.

II.3. Procedura derulată în fața Înaltei Curți:

Reținând incidența dispozițiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora:

"Dispozițiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtru, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 13 ianuarie 2023, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicare și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 03 aprilie 2024, s-a fixat termen de judecată la data de 21 mai 2024, în ședință publică, cu citarea părților, în vederea soluționării recursului declarat în cauză.

II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Examinând cu prioritate, în conformitate cu dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată de intimatul-pârât prin întâmpinare, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată și se impune a fi respinsă, ca atare, pentru următoarele considerente:

Recursul este o cale extraordinară de atac de reformare care, în concordanță cu principiul legalității căilor de atac reglementat de art. 457 C. proc. civ., poate fi exercitat în termenele și condițiile prevăzute de lege.

În privința recursului, una dintre condițiile esențiale stabilite de lege este aceea că poate fi exercitat numai pentru motivele strict și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Aceasta înseamnă că titularul recursului este ținut să își conformeze conduita procesuală acestor exigențe legale pentru a crea premisele necesare pentru exercitarea controlului de legalitate de către instanța de recurs.

Obligația recurentului de a motiva recursul presupune nu numai evocarea simplei sale nemulțumiri în raport cu soluția atacată, ci și indicarea cazului de casare pe care se întemeiază, dintre cele reglementate limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., precum și dezvoltarea în concret a criticilor de nelegalitate, respectiv raportarea motivului de casare invocat la procedura derulată în fața instanței anterioare și la hotărârea recurată.

Pentru a opera nulitatea recursului în condițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., este necesar ca cererea de recurs să nu cuprindă critici propriu-zise la adresa deciziei atacate sau să cuprindă susțineri ce nu ar putea fi circumscrise motivelor de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ.

Prin urmare, sancțiunea privește calea de atac în ansamblul său, astfel încât aceasta nu va opera în măsura în care cel puțin unul dintre motivele invocate reprezintă o critică de nelegalitate, susceptibilă de a fi analizată în contextul art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. și chiar dacă partea nu le-a încadrat în drept sau a procedat la o încadrare juridică eronată, urmând a nu fi primite și analizate criticile de netemeinicie, prin care se urmărește schimbarea situației de fapt reținute de instanța de apel, pe baza probelor administrate.

Examinând cererea de recurs formulată de reclamantul A., din perspectiva respectării exigențelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că, deși în cuprinsul acesteia se regăsesc și argumente ce vizează în mare parte situația de fapt și probatoriul administrat în cauză, chestiuni care, în mod evident, nu pot face obiect de analiză pentru instanța învestită cu soluționarea prezentei căi extraordinare de atac, totuși, există și critici a căror dezvoltare face posibilă încadrarea lor în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în limitele cărora se poate exercita controlul de legalitate al deciziei atacate.

Astfel, criticând modalitatea în care instanța de apel a reținut cele statuate prin sentința civilă nr. 142 din 02 iunie 201 a Curții de Apel Craiova cu privire la valabilitatea contractului de împrumut din perspectiva obligațiilor asumate în contextul înlăturării susținerilor reclamantului după o analiză temeinică a probelor administrate, deși nu s-a produs o astfel de analiză a apărărilor acestuia, recurentul invocă o pretinsă motivare contradictorie a deciziei atacate, ipoteză reglementată prin de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Pe de altă parte, critica referitoare la greșita aplicare a dispozițiilor art. 431 alin. (1) C. proc. civ. în cadrul căreia recurentul-reclamant a susținut că acțiunea întemeiată pe dispozițiile de drept substanțial (art. 1225, art. 1225, art. 1235, art. 1239 și art. 1247 C. civ.) nu a fost analizată în cadrul dosarului nr. x/2018, poate fi circumscrisă cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât se invocă încălcarea de către instanța de apel a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

În considerarea acestor aspecte, reținând că în cuprinsul cererii de recurs se regăsesc și critici ce pot fi subsumate motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere dispozițiile art. 486 alin. (1) și pe cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va respinge, ca nefondată, excepția nulității recursului declarat de reclamantul A., aceasta fiind incidentă numai în situația în care niciuna dintre criticile aduse prin cererea de recurs nu poate fi încadrată în motivele de casare prevăzute de lege, ipoteză care nu se verifică în speța de față.

Este adevărat că, deși, se indică în cadrul memoriului de recurs și incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ce vizează situația în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, recurentul-reclamant nu a demonstrat incidența acestui caz de casare, ci în expunerea de motive s-a raportat la chestiuni ce țin de greșita stabilire a situației de fapt, prin prisma interpretării eronate a probatoriului. Această împrejurare nu atrage, însă, nulitatea recursului, singura consecință fiind aceea că, în lipsa unor critici concrete relative la raționamentul instanței de apel subsumate acestui motiv de recurs, susținerile recurentului circumscrise acestui motiv de casare nu vor fi analizate întrucât excedează limitelor judecății recursului reglementate de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurentul-reclamant și prin raportare la actele și lucrările dosarului precum și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sub un prim aspect, recurentul-reclamant a invocat motivarea contradictorie a deciziei atacate, instanța de apel reținând în mod eronat că aspectele dezlegate în primul litigiu se impun în prezența cauză și o împiedică să cerceteze aceleași chestiuni de fond, deși apărările reclamantului vizând valabilitatea actului de împrumut din perspectiva obligațiilor asumate nu au fost analizate de instanța de apel în primul litigiu.

Sub un alt aspect, recurentul a susținut că instanța de apel nu a analizat critica ce privea neatașarea dosarului nr. x/2018, în vederea soluționării excepțiilor invocate de intimat, în contextul aprecierii instanței de apel asupra legalității analizei fondului cauzei în limitele prezumției lucrului judecat atașate hotărârii pronunțate în primul litigiu ce reprezintă un mijloc de probă.

Criticile pe aspectele expuse sunt nefondate.

Înalta Curte constată că instanța de apel, ținând cont de obiectul și cauza cererii de chemare în judecată în primul litigiu, precum și de ceea ce s-a invocat în cauza pendinte în susținerea nulității absolute a contractului de împrumut încheiat între părți, respectiv lipsa obiectului determinată de neremiterea sumei de 110.000 euro de către împrumutător împrumutatului și lipsa cauzei sau cauza ilicită în contextul inexistenței împrumutului, a reținut în mod correct că aceste aspect au fost lămurite în primul litigiu, în cadrul căruia, pentru a admite acțiunea în realizarea dreptului izvorâtă din contractul de împrumut, s-a stability că între părți a intervenit un contract de împrumut (negotium), la data de 11 mai 2012, că raporturile contractuale nu au fost negate de către recurentul-reclamant din prezenta cauză (pârât în acea cauză), iar apărările acestuia sub aspectul valabilității contractului de împrumut, din perspectiva obligațiilor asumjate, au fost înlăturate după o analiză temeinică a probelor administrate.

În atare circumstanțe, instanța de apel, având în vedere dispozițiile art. 431 alin. (1) și (2) C. proc. civ., raportat la decizia civilă nr. 142 din 02 iunie 2021 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2018, rămasă definitivă prin respingerea recursului declarat de pârâtul A. (reclamantul din prezenta cauză), conform deciziei nr. 1286 din 09 iunie 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, a reținut că, în prezentul litigiu, nu se mai poate reanaliza valabilitatea contractului de împrumut încheiat la data de 11 mai 2012 sub aspectul lipsei obiectului sau a cauzei/cauză ilicită, apărări invocate de recurentul-reclamant, cu ignorarea acestei hotărâri.

Astfel, instanța de apel, dând eficiență puterii de lucru judecat, care se opune recurentului-reclamant și interzice acestuia a readuce în atenția instanței de judecată probleme de drept tranșate definitiv de o altă instanță, a valorificat efectul pozitiv al lucrului judecat al hotărârii judecătorești, ținând cont că statuările din cuprinsul acesteia sunt obligatorii și produc efecte față de recurentul-reclamant, întocmai ca legea.

Contrar susținerilor recurentului reclamant, Înalta Curte constată că decizia recurată cuprinde suficiente argumente ce demonstrează că instanța de apel a analizat în mod adecvat susținerile părților, aceasta indicând elementele de fapt și de drept pe care și-a fundamentat soluția adoptată și expunând în mod clar și coerent silogismul logico-juridic ce a stat la baza deciziei pronunțate, de respingere a apelului, considerentele hotărârii fiind în evidentă legătură cu cauza și demonstrând respectarea garanțiile unui proces echitabil și ale dreptului de apărare, astfel cum acestea sunt ocrotite prin dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Instanța de control judiciar reține că obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile nu trebuie înțeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat, pentru a corespunde cerințelor unui proces echitabil, fiind suficient ca motivarea să evidențieze că judecătorul a examinat chestiunile esențiale ale cauzei ce i-au fost prezentate.

Or, împrejurarea că recurentul-reclamant nu agreează raționamentului judecătorului fondului, nefiind de acord cu acesta, nu poate echivala cu o motivare contradictorie în sensul dispozițiilor art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ.

Nu poate fi subsumată motivului de casare reglementat de textul legal mai sus menționat nici critica referitoare omisiunea instanței de a apel de a analiza și de a se pronunța cu privire la solicitarea de atașare a dosarului nr. x/2018

Câtă vreme la dosar au fost depuse hotărârilor pronunțate în cauza respectivă, hotărâri ce cuprind dezlegări ale tuturor problemelor de drept invocate în acel litigiu și al căror conținut a fost valorificat corect în prezența cauză de către instanțele de fond, atașarea dosarului nici nu era necesară astfel că nu i se poate imputa cu temei instanței devolutive încălcarea vreunuia dintre drepturile procesuale recunoscute reclamantului.

Ceea este esențial este faptul că instanța de apel a prezentat în mod clar și coerent argumentele pentru care a pronunțat soluția de respingere a apelului și de menținere a soluției de respingere a cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, fiind astfel posibilă realizarea controlului judiciar în etapa procesuală a recursului.

De vreme ce judecătorul fondului a respectat rigorile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., Înalta Curte concluzionează că, în cauză, nu se verifică incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., urmând a fi înlăturate criticile ce susțin nelegalitatea deciziei atacate din această perspectivă.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., ce se referă la ipoteza în care hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, recurentul-reclamant a invocat pretinsul refuz al instanței de apel de a aplica dispozițiile art. 1225, art. 1226, art. 1235, art. 1239 și art. 1247 C. civ. ce au constituit fundamentul cererii de chemare în judecată, în condițiile în care chestiunea litigioasă dedusă judecății în prezenta cauză nu a făcut obiectul analizei instanței în litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018

În această privință, recurentul-reclamant a făcut trimitere la chestiuni de ordin teoretic legate de definiția contractului de împrumut și condițiile de valabilitate ce se cer a fi întrunite în mod cumulativ evaluate de parte în contextul naturii și conținutului obligațiilor contractuale, al probelor administrate (martori), al situației de fapt și al neformulării unei cereri reconvenționale în ceea ce privește pretențiile reclamantului în litigiul anterior.

Înalta Curte reține că instanța de apel nu a făcut o evaluare proprie a chestiunilor litigioase deduse judecății, reținând că toate acestea au făcut obiect al dezbaterilor și al verificării jurisdicționale în procesul anterior, modalitatea în care au fost dezlegate impunându-se judecății ulterioare, respectiv, în prezentul litigiu, cu putere de lucru judecat. Prin urmare, câtă vreme nu a avut loc o judecată propriu-zisă pe fond, litigiul fiind soluționat în virtutea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat al hotărârii pronunțate în litigiul anterior, nu s-a mai pus problema analizării de către instanțele de fond a incidenței normelor de drept material a căror încălcare se reclamă, astfel că, din această perspectivă, nu i se poate imputa instanței de apel refuzul de a le aplica.

Din expunerea argumentelor invocate de recurentul-reclamant în susținerea acestui motiv de recurs rezultă cu evidență că acesta tinde la a readuce în discuție și de a supune unei noi analize chestiunile de fond ce au fost deja tranșate, ignorând, practic, modalitatea de soluționare a cauzei, respectiv prin recunoașterea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat de care se bucură hotărârilor pronunțate în litigiul anterior. Or, o astfel de analiză nu este posibilă, câtă vreme chestiunile respective au fost dezlegate printr-o hotărâre definitivă, dar și pentru că, față de modalitatea concretă în care au fost formulate criticile subsumate acestui motiv de recurs, prin referiri vaste doar la situația de fapt și la probatoriul administrat, recurentul solicită reaprecierea acestora, chestiune ce excedează cadrului restrictiv în limitele căruia poate fi realizat controlul de legalitate a deciziei atacate din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant a reclamat nelegalitatea deciziei atacate și sub aspectul interpretării și aplicării în mod greșit a dispozițiilor art. 430 alin. (2) Cod procedură la speța dedusă judecății, susținând că, în concret, chestiunea litigioasă reținută de instanța de apel în motivarea hotărârii nu a fost dezlegată în litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018 Critica astfel formulată este susceptibilă de încadrare în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit căruia casarea hotărârii intervine atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Înalta Curte reține că efectul de "lucru judecat" al unei hotărâri judecătorești are două accepțiuni: stricto sensu semnifică efectul negativ al autorității de lucru judecat (bis de eadem), care face imposibilă judecarea unui nou litigiu între aceleași părți, pentru același obiect, cu aceeași cauză (exclusivitatea), iar lato sensu semnifică efectul pozitiv al autorității de lucru judecat (res judicata), care presupune că hotărârea beneficiază de o prezumție irefragabilă că exprimă adevărul și că nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre (obligativitatea).

Efectul negativ al autorității de lucru judecat are drept consecință respingerea acțiunii în temeiul acestei excepții, oprind o nouă judecată în fond, atunci când există tripla identitate de elemente (părți, obiect, cauză) prevăzută de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., iar efectul pozitiv consacrat de alin. (2) din același articol, se referă la imposibilitatea de a statua diferit asupra modului în care anterior au fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, în acest caz nemaifiind necesară existența unei triple identități de acțiune.

Principiul autorității de lucru judecat corespunde necesității de stabilitate juridică și ordine socială, fiind interzisă readucerea în fața instanței a chestiunii litigioase deja rezolvate, iar rațiunea reglementării menționate o constituie necesitatea de a preveni încălcarea autorității de lucru judecat și de a împiedica instanțele să dea soluții contrare în dosare diferite.

Pe de altă parte, așa cum rezultă din textul art. 430 alin. (2) C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat este prevăzută în mod expres ca atașându-se și considerentelor hotărârii, nu doar a celor decisive, care susțin dispozitivul, ci și considerentelor decizorii.

În acest mod legiuitorul a consacrat în mod explicit, in terminis, pe plan normativ și efectul pozitiv al lucrului judecat prin care o chestiune litigioasă, dedusă judecății în mod incidental și dezlegată în cadrul unui proces, a cărei rezolvare nu se va regăsi în dispozitivul hotărârii, este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi nesocotită, contrazisă într-un litigiu ulterior, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul raporturilor juridice dintre părți (res iudicata pro veritate habetur).

Într-o astfel de situație, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat presupune existența unui proces în desfășurare, în cadrul căruia se impun ca un "dat" dezlegările anterioare ale instanței, spre deosebire de efectul negativ, reglementat de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., care oprește o nouă judecată în fond (bis de eadem re ne sit actio), doar dacă există tripla identitate de elemente (părți, obiect, cauză).

Prin urmare, în cazul efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, care valorifică aspecte dezlegate anterior de instanță, care doar au legătură cu ceea ce se deduce ulterior judecății, nu se cere în mod necesar existența unei triple identități de acțiune (obiect, cauză, părți).

Referitor la datele speței, Înalta Curte reține că, în dosarul nr. x/2018 al Tribunalului Dolj, secția I civilă, reclamantul B. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul A., restituirea împrumutului în valoare de 110.000 euro, acordat la data de 11 mai 2012 (echivalentul în RON, la 13 decembrie 2018, fiind 510.400 RON), sumă actualizată la data plății efective.

Prin sentința civilă nr. 80 din 10 februarie 2021, Tribunalul Dolj, secția I civilă a admis cererea de chemare formulată de către reclamantul B., în contradictoriu cu pârâtul A.; a obligat pe pârât să-i restituie reclamantului suma de 110.000 euro, reprezentând împrumut nerestituit sau echivalentul în RON, calculat la cursul oficial de schimb practicat de B.N.R. în ziua plății efective, sumă ce se va actualiza cu indicele prețurilor de consum la data plății efective; a admis, în parte, cererea accesorie și a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 8.709 RON, reprezentând cheltuieli de judecată (taxa judiciară de timbru).

Prin decizia civilă nr. 142 din 02 iunie 2021, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a admis apelul declarat de pârâtul A. împotriva sentinței civile nr. 80 din 10 februarie 2021, pronunțate de Tribunalul Dolj, secția I civilă, în contradictoriu cu reclamantul B.; a anulat sentința și, rejudecând în fond, a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârât; a admis cererea de chemare în judecată și a obligat pe pârât să restituie reclamantului suma de 110.000 euro, echivalentă în RON, la cursul B.N.R. din ziua plății efective; a obligat pe pârât să-i plătească reclamantului suma de 8.709 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate la fond; a lua act că pârâtul nu a solicitat cheltuieli de judecată în apel.

Prin decizia nr. 1286 din 09 iunie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul A. împotriva deciziei nr. 142 din 2 iunie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă; a obligat pe recurentul-pârât la plata sumei de 1.000 RON către intimatul-reclamant B., reprezentând cheltuieli de judecată.

În prezenta cauză, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul A. a solicitat constatarea nulității absolute a aceleiași convenții de împrumut, încheiată la data de 11 mai 2012, pentru lipsa cauzei și a obiectului, grefată sub aspectul stării de fapt pe aceea că la încheierea actului nu a fost predată de către pârât cu titlu de împrumut nicio sumă de bani reclamantului, astfel că lipsește obiectul contractului, iar cauza contractului este falsă, ilicită, fiind contrară bunelor moravuri și ordinii publice.

Prin sentința civilă nr. 426 din 31 mai 2023, Tribunalul Dolj, secția I civilă a respins acțiunea, ca neîntemeiată, ținând cont de dezlegarea dată deja asupra problemei de drept dedusă judecății în cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018, a dat eficiență prezumției de lucru judecat, soluția fiind confirmată prin decizia civilă nr. 365 din 25 octombrie 2023 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă.

În acest caz, Înalta Curte reține că instanța de control judiciar a stabilit în mod judicios că nu este necesar a fi întrunită tripla identitate, de părți, obiect și cauză, ci este suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuție o chestiune litigioasă în legătură cu ceea ce s-a soluționat anterior, întrucât, această judecată fiind deja făcută, ea nu mai poate fi contrazisă și constituie premisa demonstrată de la care trebuie să pornească și pe care nu o poate ignora.

Având în vedere că printr-o primă judecată s-a stabilit în mod definitiv ca fiind îndeplinită condiția validității contractului constând în remiterea bunului, bunul împrumutat fiind predat la data semnării contractului, această statuare a instanței nu mai poate fi supusă unei evaluări ulterioare, fără încălcarea puterii de lucru judecat, întrucât ea este rezultatul dezbaterilor judiciare și a verificării juridicționale a instanței și se opune oricărei discuții referitoare la lipsa obiectului contractului de împrumut sau a cauzei/cauză ilicită reclamate de recurentul-reclamant.

Acest aspect ține de dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenție, ce trebuie interpretat în lumina preambulului Convenției, care enunță supremația dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante.

Curtea de la Strasbourg a stabilit că unul din elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice care urmărește, între altele, ca o soluție definitivă pronunțată de instanțe într-un litigiu să nu mai fie pusă în discuție (cauza Brumărescu împotriva României, 28.342/95, pct. 61, CEDO 1999-VII).

În temeiul acestui principiu, nici o parte sau autoritate a statului nu este îndreptățită să ceară revizuirea unei hotărâri definitive și executorii cu scopul de a obține o reexaminare a cauzei și o nouă decizie la problema sa, decât atunci când motive substanțiale și imperative impun acest lucru (cauza Riabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, pct. 52 și 56, CEDO 2003-IX).

Prin urmare, contrar susținerilor recurentului reclamant, Înalta Curte constată că instanțele de fond au reținut în mod corect efectul pozitiv al puterii de lucru judecat al hotărârilor pronunțate în litigiul ce a format obiectul dosarului nr. x/2018, astfel că și criticile subsumate motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ. vor fi înlăturate ca neîntemeiate.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu există motive care să justifice casarea deciziei atacate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 365 din 25 octombrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului, invocată de intimatul-pârât.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 365 din 25 octombrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 mai 2024.