ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 722/2023

Obiectul cauzei. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 26 iunie 2017 pe rolul Tribunalului Dolj, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul B. solicitând rezoluțiunea contractului de împrumut garantat cu ipotecă imobiliară autentificat sub nr. x din 27 iunie 2014 la B.N.P. C., precum și repunerea părților în situația anterioară și radierea din cartea funciară a ipotecii. În drept, a invocat dispozițiile art. 1225 și art. 1179 alin. (1) pct. 3 C. civ., pentru lipsa obiectului și a cauzei contractului de împrumut a cărei rezoluțiune a solicitat-o prin acțiunea dedusă judecății. Primul ciclu procesual

Hotărârea pronunțată de tribunal. Prin sentința civilă nr. 157 din 14 martie 2018, Tribunalul Dolj – secția I civilă a respins acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul B..

Hotărârea pronunțată de curtea de apel. Prin decizia civilă nr. 3337 din 11 decembrie 2018, Curtea de Apel Craiova – secția I civilă a admis apelul declarat de reclamantul A., împotriva sentinței civile nr. 157 din 14 martie 2018 pronunțată de Tribunalul Dolj, secția I civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât B.. A anulat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Al doilea ciclu procesual

Hotărârea pronunțată de tribunal în rejudecare. Prin sentința civilă nr. 545 din 24 septembrie 2021, Tribunalul Dolj – secția I civilă a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul B., astfel cum a fost precizată la 22 februarie 2019 și 6 septembrie 2019, în rejudecare a constatat nulitatea absolută a contractului de împrumut garantat cu ipoteca imobiliară, autentificat sub nr. x din 27 iunie 2014 de C.; a respins, ca neîntemeiate, capetele de cerere având ca obiect "repunerea părților în situația anterioară" și "radierea din cartea funciară a ipotecii"; a obligat pe pârâtul B. către reclamantul A. la plata sumei de 3.500 RON cu titlul de cheltuieli de judecată efectuate în ambele cicluri procesuale; a respins cererea pârâtului, având ca obiect acordarea cheltuielilor de judecată în primă instanță, ca neîntemeiată, și a obligat pe pârâtul B. la plata sumei de 11.087 RON, reprezentând ajutorul public judiciar de care a beneficiat reclamantul în primul ciclu procesual, cu titlul de taxă judiciară de timbru care a fost redusă prin încheierea din 6 iulie 2017 a Tribunalului Dolj.

Decizia pronunțată de curtea de apel. Prin decizia civilă nr. 29 din 3 februarie 2022, Curtea de Apel Craiova – secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâtul B. împotriva sentinței civile nr. 545 din 24 septembrie 2021 pronunțată de Tribunalul Dolj – secția I civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A..

Calea de atac exercitată în cauză. Împotriva deciziei civile nr. 29 din 3 februarie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Craiova – secția I civilă a declarat recurs pârâtul B.. Prin cererea de recurs, recurentul-pârât B. a solicitat casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată, formulând următoarele critici: Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât B. a susținut că instanța de apel a interpretat greșit și încălcat dispozițiile art. 1179 alin. (1) pct. 4, art. 1225, art. 1226 alin. (1), art. 1235 și art. 1236 C. civ. În dezvoltarea acestui motiv de recurs a arătat că instanțele de fond au reținut eronat că remiterea sumei împrumutate reprezintă cauza contractului de împrumut încheiat între părți. Conform art. 1235 C. civ., cauza este motivul care determină fiecare parte să încheie contractul. Așa cum rezultă din conținutul plângerii penale, formulată de reclamantul A. împotriva pârâtului B., precum și din depozițiile martorilor audiați nemijlocit în instanța de fond în rejudecare, reclamantul urmărea să dezvolte o afacere pentru care îi era necesară suma de bani împrumutată. De asemenea, a susținut că instanța de apel a reținut eronat că existența cauzei trebuie să subziste nu numai la momentul încheierii contractului, dar și ulterior, pe parcursul derulării relațiilor contractuale, greșeală care a generat confuzia între cauza actului juridic și efectele actului juridic. Eadem ratio, ar fi posibil să se constate nulitatea absolută a unei convenții ulterior încheierii acesteia și pentru lipsa cauzei constând în neexecutarea totală sau parțială a obligațiilor contractate, concluzie care evident nu poate fi primită în opinia recurentului-pârât. Procedând astfel, recurentul-pârât a apreciat că instanța de apel a încălcat prevederile art. 1179 alin. (1) raportate la prevederile art. 1235 C. civ., neanalizând existența cauzei la momentul încheierii contractului de împrumut la notarul public. Nulitatea absolută a unui contract încheiat în formă autentică la notarul public intervine, ca sancțiune, în cazul neîndeplinirii condițiilor esențiale pentru validitatea contractului prevăzute de art. 1179 C. civ. la momentul încheierii contractului (concomitent cu momentul semnării contractului) și nicidecum din cauza apariției unor împrejurări ulterioare, chiar dacă ar fi reale. Se învederează că, dacă se admite ipoteza că recurentul-pârât nu ar fi remis suma de bani intimatului-reclamant anterior semnării contractului la notarul public, ar trebui să se constate că ambele părți contractante au fost de acord să semneze, cu bună-știință, contractul de împrumut simulat în ceea ce privește momentul remiterii sumei de bani, sumă care conform înțelegerii oculte a părților ar fi trebuit predată ulterior semnării contractului la Slatina, dacă susținerea intimatului-reclamant ar fi adevărată. În aceeași idee se susține că dacă am admite că instanța de apel și cea de fond ar fi identificat corect și conform legii cauza actului juridic ca fiind remiterea sumei împrumutate, prevederile art. 1236 C. civ. ar deveni inaplicabile în ceea ce privește o eventuală analiză a celorlalte 2 condiții de validitate ale cauzei, respectiv să fie licită și morală, deoarece aceste atribute nu pot fi utilizate niciodată cu referire la o suma de bani. Conform prevederilor art. 1225 C. civ., operațiunea juridică de împrumut reprezintă obiectul contractului, iar în conformitate cu prevederile art. 1226 C. civ., suma de bani împrumutată reprezintă obiectul obligației la care se angajează împrumutătorul și nicidecum cauza contractului de împrumut, cum eronat a reținut Curtea de Apel Craiova în hotărârea atacată și Tribunalul Dolj în rejudecare pe fond. Recurentul-pârât a menționat că acțiunea în constatarea nulității absolute pentru lipsa cauzei a contractului de împrumut cu garanție imobiliară, sub aspectul nepredării sumei împrumutate, se impunea a fi respinsă pentru motivele expuse mai-sus, deoarece cauza a existat, a fost reală, licită și morală la momentul încheierii contractului de împrumut. Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., s-a criticat că hotărârea instanței de apel cuprinde motive străine de natura pricinii din cauza interpretării și aplicării eronate a legii. În acest context, recurentul-pârât a criticat că, față de soluția de anulare a contractului de împrumut, instanța de apel a stabilit eronat cadrul procesual și obiectul judecății, deoarece tribunalul nu a pronunțat o soluție de anulare a contractului de împrumut, cum greșit a reținut instanța de apel, ci o soluție de constatare a nulității absolute a contractului de împrumut (decizia civilă nr. 545 din 24 septembrie 2021, așa cum a solicitat intimatul-reclamant în rejudecare după mai multe precizări. Raportat la obiectul cererii introductive, nulitatea absolută a unui act juridic, toate considerațiile referitoare la interpretarea depozițiilor martorilor, la interpretarea depozițiilor contradictorii ale martorului D., sunt străine de natura pricinii, instanța fiind învestită strict cu verificarea aspectelor de legalitate, de îndeplinire a condițiilor esențiale de valabilitate în momentul încheierii actului juridic dedus judecății, și nicidecum cu aspecte de executare a actului juridic respectiv. Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., s-a invocat încălcarea normelor de procedură civilă. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurentul-pârât a susținut că instanța de apel a respins, în mod neîntemeiat, criticile cu privire la încălcarea de către instanța de fond, în rejudecare, a prevederilor art. 270 și art. 309 alin. (4) și (5) C. proc. civ., admițând proba cu martori împotriva unui înscris autentic, precum și despre ceea ce se pretinde că s-ar fi spus înainte, în timpul și în urma întocmirii lui, deși pârâtul B. nu a convenit nici expres, nici tacit să se folosească această probă. S-a învederat că la termenul din 22 septembrie 2019, când la instanța de fond, în rejudecare, s-a discutat în contradictoriu probatoriul, pârâtul B. nu a fost legal citat, deoarece domiciliază în jud. Olt, și nu la adresa indicată de către reclamant (Slatina, județul Olt). Faptul că în urma administrării probei cu interogatoriul, pârâtul B. nu s-a prezentat și că declarațiile unui martor se contrazic și au fost interpretate în defavoarea recurentului B. nu poate atrage nulitatea absolută a contractului de împrumut, cât timp art. 270 C. proc. civ. impune procedura specială a declarării ca fals a actului, procedură neurmată de părți. S-a învederat căm luarea consimțământului la încheierea actului este o constatare personală și, prin urmare, face dovadă deplină până la înscrierea în fals, la fel ca mențiunea notarului în sensul că părțile au semnat după ce li s-a citit conținutul actului, aceste aspecte făcând parte din categoria constatărilor personale ale agentului instrumentator și pot fi combătute doar prin procedura înscrierii în fals. A mai susținut recurentul-pârât că instanța de apel nu a observat că pertinența probei testimoniale, în raport de natura autentică a actului în discuție este discutabilă, atât timp cât în fața notarului public părțile și-au asumat în mod liber consimțământul la încheierea actului. Reclamantului i s-a încuviințat proba cu interogatoriul luat pârâtului, însă acesta nu s-a prezentat (fiind plecat din țară), iar instanța de fond, în rejudecare, a apreciat lipsa de la interogatoriu a pârâtului B. ca un început de dovadă în favoarea reclamantului, deși instanța a observat că toate manifestările de voință ale lui B. erau fără dubii în sensul că suma de bani a fost predată împrumutatului (convorbiri telefonice, contractul autentificat la notarul public). Raportat la aceste considerente, recurentul-pârât a concluzionat că instanțele de fond trebuiau să constate că nu s-a dovedit lipsa cauzei contractului, respectiv nepredarea sumei împrumutate și, pe cale de consecință, să respingă acțiunea ca neîntemeiată. În drept, cererea de recurs se întemeiază pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ. 5. Apărările formulate în cauză: Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare în termen legal, prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei recurate. Recurentul-pârât B. a comunicat răspuns la întâmpinare la 20 mai 2022, prin care a solicitat ca apărările intimatului să fie înlăturate. 6. Procedura de filtru:Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 8 decembrie 2022, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 29 din 3 februarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și a fixat termen la 23 martie 2023, complet C5 noul C. proc. civ., cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării recursului. Prin încheierea din camera de consiliu din 15 februarie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2017, termenul de judecată din 23 martie 2023 a fost preschimbat, din oficiu, la 4 mai 2023, când instanța a rămas în pronunțare asupra recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6, 5 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că acesta vizează ipotezele în care se poate ajunge la o contrarietate pot fi: existența unei contrarietăți între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că acțiunea este fondată; contrarietatea flagrantă dintre dispozitiv și considerente, cum este cazul admiterii acțiunii prin dispozitiv și justificarea în considerente a soluției de respingere a cererii de chemare în judecată; nemotivarea soluției din dispozitiv sau motivarea insuficientă ori prezentarea în exclusivitate a unor considerente străine de natura pricinii. Cum motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi; scopul motivării fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță, Înalta Curte reține că instanța de apel și-a argumentat atât în fapt, cât și în drept soluția adoptată, neexistând elemente contradictorii sau străine de cauză, în condițiile în care instanța a analizat raporturile juridice dintre părți în limitele învestirii și a situației de fapt conturată în cauză. Întrucât motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta argumentele pro și contra ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile, apărările părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății. Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținute de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt și de drept în baza cărora judecătorul pronunță soluția și constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia. Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiție a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituție și respectiv art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de instanța ce are obligația legală de a proceda la o analiză a susținerilor, argumentelor și mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinența. Raportând cele expuse la litigiul pendinte, precum și la criticile legate de incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că hotărârea recurată se încadrează în exigentele art. 425 lit. b) C. proc. civ., fiind arătate motivele de fapt și de drept ce au format convingerea instanței la adoptarea soluției pronunțate . Astfel, instanța de apel a reținut că în ce privește "cauza, ca element esențial al contractului,vizează limitele unui principiu fundamental în materia obligațiilor, și anume principiul libertății contractuale. Libertatea contractuală nu este absolută, fiind supusă principiului legalității și fiind limitată la normele juridice imperative și la ordinea publică. Cu alte cuvinte, părțile sunt libere să încheie orice contract, însă, pe lângă obligația de a respecta alte cerințe de fond și, uneori, de formă, ele trebuie să aibă și un scop pentru care încheie acel act. Iar acest scop este valabil și acceptat doar atunci când sunt îndeplinite cerințele exprese și imperative ale legii. În primul rând însă, cauza trebuie să existe. Dacă este cert că una dintre părți nu își va primi contraprestația pentru că așa s-a urmărit, cauza nu există, și, pe cale de consecință, vor putea fi aplicate sancțiunile prevăzute de lege cu privire la inexistența cauzei. Cauza trebuie să existe nu numai la momentul încheierii contractului dar și ulterior, pe parcursul derulării relațiilor contractuale. Lipsa cauzei atrage anularea contractului, așa cum prevede în mod expres art. 1238, alin. (1) C. civ..". În acest context, instanța de apel a reținut că" remiterea sumei de bani împrumutate este motivul determinant pentru care reclamantul a încheiat contractul, scopul folosirii acestei sume de bani, respectiv desfășurarea unei activități comerciale, reprezintă în fapt cauza remită a actului juridic, întrucât prefigurează efectele viitoare ale actului încheiat". În aceeași argumentare/motivare a soluției adoptate, instanța de apel a reținut că: "remiterea efectivă a sumei de bani în contractul de împrumut nu reprezintă, contrar susținerilor apelantului, obiectul actului juridic, acesta fiind definit de art. 1225 C. civ. ca fiind operațiunea juridica convenita de părți, astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor și obligațiilor contractuale, în speță împrumutul sumei de bani". Pornind de la acest raționament juridic și în aplicarea art. 1239, al 2 C. civ. care instituie prezumția de existență a cauzei, prezumție relativă, ceea ce înseamnă că cel care invocă lipsa cauzei are sarcina probei, s-a constatat că în cauză, au fost administrate probatorii în vederea verificării susținerilor reclamantului în sensul că acesta nu a intrat niciodată în posesia sumei împrumutate." Răspunzând criticilor apelantului în sensul încălcării prevederilor art. 270 și 309 alin. (4) și (5) C. proc. civ., prin încuviințarea probei testimoniale peste conținutul unui înscris autentic, reține instanța de apel că "administrarea probatoriului s-a făcut cu respectarea textelor de lege invocate, întrucât la termenul de judecata din data de 22.02.2019, nefiind acordat în cauza un termen de judecată la 22.09.2019, a fost prorogată pronunțarea asupra utilității probei testimoniale solicitate de reclamant, măsura menținută și la termenul de judecată din 5.04.2019 și la termenul de judecată din 31.05.2019 când s-a solicitat de către pârât, prin apărător, rediscutarea probatoriului, motivat de faptul că la termenul din 22.02.2019 pârâtul nu a fost legal citat. Pe lângă faptul că pentru toate aceste termene de judecată pârâtul a fost legal citat la sediul cabinetului de avocat E., acesta fiind domiciliul procesual ales în conformitate cu art. 158 C. proc. civ., prin cererea depusă la dosarul de apel din primul ciclu procesual, se reține că prin întâmpinarea depusă la dosarul primei instanțe (primul ciclu procesual) pârâtul nu numai că nu s-a opus administrării probei testimoniale solicitate de reclamant, reclamându-se doar cenzurarea numărului martorilor încuviințați, dar a și solicitat în contraprobă încuviințarea probei testimoniale. Este adevărat că la momentul respectiv demersul judiciar al reclamantului nu fusese calificat ca fiind o acțiune în anularea contractului de împrumut, însă ceea ce se intenționa a fi probat era încă din acea etapă procesualăa faptul remiterii sau nu a sumei împrumutate peste conținutul actului autentic care consemna predarea acestei sume de bani. În acest context, cum pârâtul, legal citat la domiciliul procesual ales și mai apoi la cel indicat de apărătorul sau la termenul de judecata din 31.05.2019 nu numai ca nu s-a opus administrării probei testimoniale solicitate de reclamant, dar a și solicitat la acela și termen, în contraproba, audierea martorului D., în cauză devin aplicabile prevederile art. 309, al 5 C. proc. civ., care reglementează situația de excepție în care proba testimonială este admisibilă împotriva sau peste ceea ce cuprinde un înscris, și anume aceea în care părțile convin, fie și tacit, sa folosească aceasta proba, privitor la drepturile de care ele pot să dispună. Mai mult decât atât, conform art. 270 C. proc. civ., înscrisul autentic face deplina dovadă, față de orice persoană, până la declararea sa ca fals, cu privire la constatările făcute personal de către cel care a autentificat înscrisul. Pe de altă parte, declarațiile părților cuprinse în înscrisul autentic fac dovada, până la proba contrară, atât între părți, cât și față de oricare alte persoane. Or, notarul public care a autentificat contractul de împrumut nr. x/27.06.2014 nu a constatat personal remiterea sumei de bani de către împrumutător împrumutatului, în cuprinsul contractului fiind consemnate doar declarațiile părților în sensul că suma împrumutată de 188.500 euro s-a achitat integral la data autentificării contractului. În această ipoteză, proba testimonială este admisibilă, întrucât ceea ce se tinde a se proba este un fapt juridic, acela al remiterii sumei împrumutate, pentru a cărui probațiune este admisibilă orice probă, inclusiv cea testimonială ceea ce legitimează raționamentul primei instanțe în administrarea acesteia." În motivarea/argumentarea soluției pronunțate, instanța de apel a mai reținut că, "în fața organelor de cercetare penală din dosarul x/2014 al Parchetului de pe lângă Judecători Craiova pârâtul B. a a declarat că i-a remis reclamantului suma de 188.500 euro, imediat după semnarea contractului, însă nu în fața notarului, ci în holul clădirii în care funcționează biroul notarial, fără a fi vreo persoana prezenta, întrucât reclamantul i-a comunicat martorului D. să aștepte în mașină, acesta din urma conformându-se, ceea ce exclude prezența sa în biroul notarului sau pe holul acestuia. Fiind audiat, martorul a învederat că nu a fost într-adevăr prezent în biroul notarial, dar avea cunoștința despre faptul că suma de bani prevăzută în contractul de împrumut urma sa fie înmânată reclamantului de către pârât după semnarea contractului, în Slatina. Totodată, martorul a arătat că i s-a părut neobișnuit ca reclamantul să semneze un act care atestă acordarea unui împrumut, în condițiile în care suma de bani nu fusese efectiv remisă, sfătuindu-l chiar pe reclamant să nu procedeze în această manieră." În aceeași idee instanța de apel în motivarea soluției adoptate a mai arătat că "prin cererea depusă în fata instanței de rejudecare, la data de 18.04.2019, prin care solicita intervenirea în cauză, întrucât deține probe concludente în cauza, martorul D. a arătat că nu a fost prezent în biroul notarial unde s-a întocmit actul, dar cunoaște foarte bine părțile, pentru ca, mai apoi, în declarația dată nemijlocit în fața instanței să învedereze că reclamantul a primit efectiv suma împrumutată de la pârât în holul biroului notarial, în prezenta sa. Declarațiile pârâtului și ale martorului nu se coroborează nici sub aspectul modalității de preluare a sumei împrumutate, cum corect a sesizat prima instanța, martorul declarând că bancnotele de diverse valori nominale au fost puse într-o sacoșa, în timp ce pârâtul a arătat în dosarul penal nr. x/2014 că banii au fost pur și de către reclamant în buzunarele laterale ale pantalonilor cu care era îmbrăcat. Așadar, depoziția martorului dată în fața instanței de judecată nu numai că diferă față de cea dată de același martor în cursul cercetărilor penale, însă poziția martorului este oscilantă inclusiv pe parcursul litigiului pendinte, în cererea scrisă depusă la 18.04.2019 arătând că nu a fost prezent în biroul notarial, pentru ca în declarația data la 6.11.2020 sa învedereze că suma a fost efectiv remisă reclamantului în prezenta sa. Ca atare, deși administrată nemijlocit în fața instanței de judecată, declarația martorului D. în sensul remiterii sumei împrumutate de către pârât reclamantului, în fața sa, este singulară, contrazisă cât privește prezenta martorului în biroul notarial chiar și de către pârât. În acest context, corect prima instanță a dat prevalență declarației date de martor în cursul cercetării penale, întrucât aceasta este cea care se coroborează cu restul probatoriului administrat, respectiv lipsa la interogatoriu a pârâtului apreciată ca început de dovadă în favoarea reclamantului, transcrierile convorbirilor telefonice purtate de părțile litigante și de martor, chiar și recunoașterea martorului din cuprinsul cererii depuse la 8.04.2019 în sensul neprezentării sale în biroul notarial. Transcrierile convorbirilor telefonice dintre parat și martorul D. din datele de 30.06.2014 și 1.07.2014 atestă solicitările martorului adresate pârâtului în sensul conformării convenției intervenite și remiterii unei anumite sume de bani către reclamantul zis "A.", martorul reproșându-i pârâtului ăa suma de bani a fost remisă "doar pe hârtie", deși "casele lui A. au fost luate". În aceeași zi, 30.06.2014, când conform declarației martorului D. din cursul cercetării penale ar fi trebuit ca pârâtul să se prezinte în Craiova și să remită suma de bani împrumutată reclamantului, transcrierea convorbirii telefonice purtate între părțile litigante atestă solicitările reclamantului adresate pârâtului în sensul remiterii unei anumite sume de bani care ar fi fost primită de reclamant doar scriptic, nu și în fapt. Este real că pe parcursul acestor convorbiri telefonice pârâtul nu a recunoscut expres încheierea contractului de împrumut în lipsa remiterii sumei de bani, însă întregul probatoriu administrat autorizează interpretarea dată de Tribunal în sensul că declarația dată de martorul D. în cursul cercetărilor penale este cea care se coroborează cu restul probatoriului administrat, inclusiv cu declarația data de notarul care a autentificat contractul de împrumut, în dosarul nr. x/2014 în sensul că după aproximativ o ora după ce părțile au părăsit sediul biroului notarial a fost sunat de reclamant pentru a i se comunica că suma de bani cu privire la care declarase în fața notarului ca o primise cu titlu de împrumut nu ia fost efectiv înmânată". "Chiar dacă cercetările penale din dosarul nr. x al Parchetului de pe lângă Judecători Craiova au fost finalizate printr-o ordonanța de clasare, cea din 9.09.2014, cât privește infracțiunile de înșelăciune și șantaj pentru care reclamantul din cauza de față formulase plângere penală împotriva pârâtului, aceasta soluție a fost fundamentată pe lipsa unor indicii care să justifice angajarea răspunderii penale pentru infracțiunea de șantaj, lipsind o condiție esențiala a laturii obiective a acesteia, și anume, existența unor acte de constrângere. În plus, în aplicarea art. 28 C. proc. pen., doar hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existenta faptei și a persoanei care a săvârșit-o, or, în cauza dosarul penal nr. x/2014 a fost finalizat cu o soluție de clasare dispusa de Parchetul de pe lângă Judecători Craiova, iar nu cu o hotărâre pronunțată de instanța de judecata pentru a fi incident textul legal antereferit". Din perspectiva celor expuse rezultă fără posibilitate de echivoc că instanța de apel a argumentat/motivat atât în fapt cât și în drept soluția pronunțată, cu respectarea exigențelor art. 425 lit. b) C. proc. civ., situație in care sunt nefondate criticile recurentului pârât legate de incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Nefondate sunt și criticile legate de incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ce vizează încălcarea normelor de procedură civilă. Înalta Curte reține că dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., vizează neregularități de ordin procedural care sunt sancționate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ. Potrivit art. 174 C. proc. civ.:(1) Nulitatea este sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă. (2) Nulitatea este absolută atunci când cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes public.(3) Nulitatea este relativă în cazul în care cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes privat." Cum în dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurentul-pârât a susținut că instanța de apel a respins, în mod neîntemeiat, criticile cu privire la încălcarea de către instanța de fond, în rejudecare, a prevederilor art. 270 și art. 309 alin. (4) și (5) C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanța de apel "răspunzând criticilor apelantului în sensul încălcării prevederilor art. 270 și 309, al 4 și 5 C. proc. civ. prin încuviințarea probei testimoniale peste conținutul unui înscris autentic" a reținut legal și corect că, administrarea probatoriului s-a făcut cu respectarea textelor de lege invocate", în condițiile în care într-adevăr prin cererea depusă la dosarul de apel din primul ciclu procesual, se reține că prin întâmpinarea depusă la dosarul primei instanțe (primul ciclu procesual) pârâtul nu numai că nu s-a opus administrării probei testimoniale solicitate de reclamant, dar a și solicitat în contraprobă încuviințarea probei testimoniale, că "ceea ce se intenționa a fi probat era încă din acea etapă procesuaăa faptul remiterii sau nu a sumei împrumutate peste conținutul actului autentic care consemna predarea acestei sume de bani". Or, în condițiile în care pârâtul, nu numai că nu s-a opus administrării probei testimoniale solicitate de reclamant, dar a și solicitat la același termen, în contraprobă, audierea martorului D., în mod legal și corect a reținut instanța de apel că în cauză devin aplicabile prevederile art. 309 alin. (5) C. proc. civ., care reglementează situația de excepție în care proba testimonială este admisibilă împotriva sau peste ceea ce cuprinde un înscris, și anume aceea în care părțile convin, fie și tacit, să folosească această probă. Este real că dispozițiile art. 270 C. proc. civ., prevăd că înscrisul autentic face deplina dovadă, față de orice persoană, până la declararea lui ca fals, cu privire la constatările făcute personal de către cel care a autentificat înscrisul, însă declarațiile părților cuprinse în înscrisul autentic fac dovada, până la proba contrară, atât între părți, cât și față de oricare alte persoane, aspect reținut de altfel și de instanța de apel. Din această perspectivă Înalta Curte reține că în condițiile în care notarul public care a autentificat contractul de împrumut nr. x/27.06.2014 nu a constatat personal remiterea sumei de bani de către împrumutător împrumutatului, precum și în condițiile în care în cuprinsul contractului sunt consemnate doar declarațiile părților în sensul că suma împrumutată de 188.500 euro s-a achitat integral la data autentificării contractului, precum și în condițiile în care remiterea sumei împrumutate reprezintă un fapt juridic, proba testimoniala era admisibilă. Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reține că împrumutul de consumație fiind un contract real, dovada tradițiunii predării banilor, reprezintă un element esențial de care depinde însăși valabilitatea contractului, astfel că dovada predării, ca simplu fapt material se putea face prin orice mijloc de probă, nefiind astfel incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material" invocat de recurentul reclamant ca temei de drept al recursului, Înalta Curte reține, că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situațiile în care instanța aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecății, dă eficiență unei norme generale în condițiile existenței unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greșită textului de lege aplicabil în cauză. Recurentul pârât a susținut incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., și din perspectiva faptului că instanțele de fond trebuiau să constate că nu s-a dovedit nepredarea sumei împrumutate și, pe cale de consecință, se impunea respingerea acțiunii. Înalta Curte reține că susținerile recurentului pârât sunt nefondate în condițiile în care instanța de apel a analizat raporturile juridice dintre părți atât prin prisma dispozițiilor art. 1238 și 1239 C. civ., precum și a condițiilor de validitate ale contractului real de împrumut, în care dovada tradițiunii predării banilor, reprezintă un element esențial de care depinde însăși valabilitatea contractului. Cum din perspectiva celor expuse, niciuna din criticile recurentului pârât nu se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5,6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte în temeiul art. 496 C. proc. civ., urmează a respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 29 din 3 februarie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Craiova – secția I civilă. În temeiul art. .453 C. proc. civ., urmează a fi obligat recurentul-pârât B. la plata sumei de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, către intimatul-reclamant A..