ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1257/2023

Ședința publică din data de 17 mai 2023

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Craiova la 5 mai 2014 sub nr. x/2014, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții S.C. B. S.R.L., C., S.C. D. S.R.L. și E.. a solicitat instanței constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 26 ianuarie 2006 dintre S.C. B. S.R.L., în calitate de vânzătoare și S.C. D. S.R.L., în calitate de cumpărătoare, a contractului de ipotecă imobiliară nr. x din 27 septembrie 2012 și repunerea părților în situația anterioară, notarea în cartea funciară a cererii de chemare în judecată, radierea din cartea funciară a contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 26 ianuarie 2006, rectificarea cărții funciare în favoarea reclamantului A., intabularea dreptului de proprietate a reclamantului A. asupra imobilului situat în comuna Podari, sat Braniște, județul Dolj.

Prin sentința nr. 2322 din 20 februarie 2016, Judecătoria Craiova a admis excepția necompetenței materiale invocată de pârâta S.C. D. S.R.L. și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj.

Cauza a fost înregistrată pe rolul secției a II-a Civilă a Tribunalului Dolj, sub nr. x/2015.

Prin sentința nr. 54/2016 pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2015, acțiunea a fost respinsă ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă și a fost obligat reclamantul A. la plata sumei de 6.765 RON către pârâta S.C. D. S.R.L. cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 54/2016 pronunțată de Tribunalul Dolj reclamantul A. a declarat apel, care a fost admis de Curtea de Apel Craiova prin decizia nr. 862/2016, sentința fiind anulată, iar cauza s-a trimis aceleiași instanțe spre rejudecare.

După trimiterea spre rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj sub nr. x/2017.

Prin sentința nr. 126/2018 din 6 iulie 2018 pronunțată de Tribunalul Dolj, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2017, s-a admis excepția lipsei de interes a reclamantului A. în ce privește constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2006 și în ce privește nulitatea contractului de ipotecă imobiliară nr. x/2012, cât și excepția lipsei de obiect în ce privește nulitatea contractului de ipotecă. A fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului C. și a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții S.C. B. S.R.L. (fostă S.C. B. S.R.L.), C., S.C. D. S.R.L. și E.., actualmente F., fiind obligat reclamantul A. la plata către stat a sumei de 25.113 RON, ajutor public judiciar acordat de Judecătoria Craiova, sub forma scutirii de la plata taxei judiciare de timbru.

Împotriva acestei sentințe și a încheierilor din 25 aprilie 2018 și din 2 iulie 2018, reclamantul A. a declarat apel.

Prin decizia nr. 1273 din 12 decembrie 2018, Curtea de Apel Craiova, secția a Il-a Civilă a admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii din 25 aprilie 2018, împotriva încheierii din 2 iulie 2018 și împotriva sentinței nr. 126/2018 din 6 iulie 2018 pronunțate de Tribunalul Dolj, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2017, a schimbat în parte sentința, în sensul că a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului C., a respins excepția lipsei de interes a reclamantului A. în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect constatare nulitate contract de vânzare-cumpărare nr. x/2006. A admis în parte acțiunea și a constatat nulitatea contractului de vânzare cumpărare nr. x/2006, obligând pârâții C. și S.C. D. S.R.L., în solidar, la plata către stat a sumei de 25.113 RON reprezentând ajutor public judiciar acordat reclamantului. Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței, obligând intimații-pârâți C. și S.C. D. S.R.L, în solidar, la plata către stat a sumei de 12.536 RON, reprezentând ajutor public judiciar acordat apelantului, precum și la plata către apelantul-reclamant a sumei de 5.020 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei nr. 1273 din 12 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, a declarat recurs pârâta S.C. D. S.R.L.

Prin decizia nr. 1317 din 09 iulie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. x/2017, a fost admis recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. D. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1273 din 12 decembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, a fost casată decizia recurată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe.

Ulterior, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova sub nr. dosar nr. x/2017.

Prin decizia nr. 92/2022 din 10 februarie 2022, Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă a admis apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 126 din 06.07.2018 pronunțată de Tribunalul Dolj; totodată, a respins apelul formulat de reclamantul A. împotriva încheierilor din data de 25.04.2018 și din data de 06.07.2018.

A schimbat în parte sentința nr. 126 din 06.07.2018 pronunțată de Tribunalul Dolj, în sensul că a înlăturat obligarea reclamantului A. la plata către stat a sumei în cuantum de 25113 RON ajutor public judiciar acordat de Judecătoria Craiova, sub forma scutirii de la plata taxei judiciare de timbru; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței; cheltuielile procesuale, reprezentând taxa judiciară de timbru de care a fost scutit apelantul reclamant la Judecătoria Craiova și Curtea de Apel Craiova rămânând în sarcina statului.

Împotriva deciziei nr. 92/2022 din 10 februarie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, atât reclamantul A., cât și pârâta G. (succesoarea în drepturi a F.), au formulat, fiecare, recurs.

Recursul declarat de recurentul-reclamant A.

În argumentarea cererii de recurs, reclamantul a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea deciziei recurate, în sensul admiterii în totalitate a apelului formulat împotriva încheierilor din data de 25.04.2018 și 06.07.2018 și a sentinței civile 126/06.07.2018, cu consecința admiterii acțiunii așa cum a fost formulată.

Recurentul-reclamant a arătat că instanța de apel a analizat interesul său în promovarea acțiunii concluzionând în mod nelegal asupra lipsei acestuia.

S-a susținut că instanța de apel a copiat, în fapt, motivarea sentinței nr. 126/2018 a Tribunalului Dolj și a omis din această cronologie motivele pentru care sentința nr. 1818/25.04.2003 nu își mai poate produce efecte, omisiuni reprezentate de sentințe pronunțate la o dată ulterioară acesteia, care statuează dincolo de orice dubiu faptul că procesele-verbale din 26 și 29 ianuarie 1992 nu sunt false.

Astfel, față de sentința nr. 1818/2003, invocată de instanța de apel, se impune a se arăta că pronunțarea acesteia s-a făcut "pe baza probelor administrate în cuprinsul procesului penal finalizat prin decizia penală nr. 140/R/2002 a Curții de Apel Pitești", modificată prin decizia nr. 5761/9.12.2003 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Penală.

Ulterior, a menționat recurentul-reclamant, la 14 aprilie 2009, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a emis Hotărârea în cauza Didu contra României prin care a decis că a avut loc încălcarea art. 6 paragraful 1 din Convenție din cauza duratei excesive a procedurii și, de asemenea, a avut loc încălcarea art. 6 paragraful 2 din Convenție.

Prin decizia nr. 881/06. 2.2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul x/2010, a fost admisă cererea de revizuire promovată de recurentul-reclamant din prezenta speță, a fost desființată decizia nr. 5761/09.12.2003 a Înaltei Curți de Casație și Justiție; de asemenea, a fost desființată decizia nr. 140/R/2002 a Curții de Apel Pitești, fiind trimisă cauza pentru rejudecarea recursurilor declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea și de inculpatul A. împotriva deciziei nr. 307/14.11.2001 pronunțată de Tribunalul Vâlcea.

Curtea de Apel Pitești, secția Penală a procedat la rejudecarea recursurilor împotriva deciziei penale nr. 307/14.11.2001 a Tribunalului Vâlcea și a pronunțat decizia nr. 840/R/14.07.2011 prin care a casat în parte decizia sus-menționată, numai cu privire la infracțiunea prevăzută de art. 180 alin. (2) C. pen., încetând procesul penal împotriva inculpatului A., menținând restul dispozițiilor deciziei, respectiv respingerea cererii de anulare a proceselor-verbale din 26 si 29 ianuarie 1992.

Raportat la sentințele sus-menționate, recurentul-reclamant a susținut că este dincolo de orice dubiu faptul că prin pronunțarea acestora se certifică valabilitatea proceselor-verbale din 26 și 29 ianuarie 1992, care atestă calitatea de proprietar a societății H. S.R.L. asupra imobilului în litigiu la data introducerii prezentei acțiuni, respectiv 05.05.2014.

Recurentul-reclamant a mai arătat că a formulat cerere de revizuire și a sentinței nr. 1818/25.04.2003, cerere care a făcut obiectul dosarului nr. x/2010, soluționată astfel:

Prin sentința nr. 2747/12.10.2011 a Tribunalului Dolj s-a admis cererea de revizuire formulată de recurentul-reclamant din prezenta speță, s-a desființat sentința nr. 1818/25.04.2003 și s-a respins cererea de revizuire formulată de I. S.R.L., menținându-se dispozițiile sentinței nr. 283/28.02.2000 pronunțată de Tribunalul Dolj; prin decizia civilă nr. 9/24.12.2012 a Curții de Apel Craiova a fost schimbată sentința și a fost respinsă cererea de revizuire pentru lipsa capacității procesuale pasive a intimaților J. și K.; prin decizia nr. 4963/13.12J2012, I.C.CJ. a soluționat irevocabil cauza, respingând recursul declarat de recurentul-reclamant din prezenta speță.

Recurentul-reclamant a arătat că, în aceeași perioadă, a promovat cerere de revizuire a sentinței nr. 86/17.02.2005 pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul x/2004, prin care acesta a solicitat instanței să admită cererea de revizuire, să desființeze sentința atacată și să mențină sentința nr. 1216/11.09.2000 ce a constatat nulitatea contractului de vânzare încheiat între I. S.R.L. și B. S.R.L, cerere care a constituit obiectul dosarului nr. x/2010, soluționat irevocabil astfel:

Prin sentința nr. 2759/18.10.2011 Tribunalul Dolj a admis excepția lipsei capacității procesuale active a revizuentului A. în nume propriu, a admis în parte acțiunea formulată de revizuentul A. în calitate de succesor în drepturi al H. S.R.L., a desființat sentința nr. 87/17.02.2005 pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul x/2004, iar pe fond a respins cererea de revizuire formulată de revizuentul L., menținând dispozițiile sentința nr. 1216/11.09.2000.

Prin decizia civilă nr. 58/11.04.2012, Curtea de Apel Craiova a respins apelul declarat de L., M. și B. S.R.L.; prin decizia civilă nr. 23/15.01.2013, ICCJ a soluționat irevocabil cauza, respingând recursurile declarate de J., L., M. și B. S.R.L.

Având în vedere cele prezentate, recurentul-reclamant a arătat că se pot constata următoarele:

Față de aceste aspecte, recurentul-reclamant a înțeles să evidențieze următoarele:

Constituind o cauză de ineficacitate ce are drept consecință lipsirea unui act juridic valabil încheiat de orice efecte datorită intervenirii unor cauze ulterioare încheierii lui și străine de voința autorului actului, instituția caducității se află în legătură cu actul juridic civil, înțeles ca produs al unei (unor) voințe libere.

Dacă în dreptul substanțial caducitatea își găsește consacrare, în procedura civilă lipsește o consacrare echivalentă a instituției, care să o enunțe și să o accepte ca și cauză de ineficacitate a unei hotărâri judecătorești susceptibile de executare silită și intrată în puterea lucrului judecat.

În lipsa unui asemenea suport legal - și care își găsește justificare în împrejurarea că pronunțarea unei hotărâri judecătorești concretizează soluționarea unui litigiu cu mijlocirea forței coercitive a statului, astfel că executarea, inclusiv silită, a hotărârii constituie scopul final al judecății și reprezintă o consecință naturală a implicării statului în tranșarea litigiilor - este inadmisibil a se constata - afară de cazurile când legea ar prevedea-o expres - că o hotărâre judecătorească poate fi considerată caducă și deci nesusceptibilă să producă efecte conform cu cele cuprinse în dispozitivul ei datorită intervenirii, ulterior rămânerii ei irevocabile, a unor motive străine de voința părților și care exclud orice vinovăție a acestora.

Trebuie admis însă, a susținut recurentul-reclamant, că unele hotărâri își păstrează puterea lucrului judecat doar atâta vreme cât împrejurările avute în vedere la pronunțarea lor au rămas neschimbate, fiind posibilă pornirea unui nou proces atunci când situația de fapt existentă la momentul pronunțării hotărârii și care a întemeiat-o a suferit modificări.

Având în vedere aceste aspecte, a susținut recurentul-reclamant, raportat la situația de fapt existentă la pronunțarea sentinței nr. 1818/25.04.2003, situație modificată ulterior prin sentințele de care s-a făcut vorbire, este esențial a fi analizat interesul său în cauză nu prin prisma acestei sentințe care nu are cum să își mai păstreze puterea lucrului judecat, ci prin prisma sentințelor penale și civile anterior menționate.

Raportat la această chestiune, a arătat recurentul-reclamant, instanța de apel a încălcat efectul pozitiv al lucrului judecat statuat în considerentele atât ale sentinței civile nr. 2759/18.10.2011 a Tribunalului Dolj, cât și ale deciziei civile nr. 58/11.04.2012 a Curții de Apel Craiova (o parte din acestea fiind redate în conținutul cererii de recurs), irevocabilă prin decizia nr. 23/15.01.2013 a ICCJ.

Recurentul-reclamant a susținut că toate aceste aspecte demonstrează dincolo de orice dubiu atât capacitatea procesuală activă a reclamantului, cât și interesul justificat de a promova acțiunea care face obiectul prezentului dosar.

În final, recurentul-reclamant, potrivit celor redate în cuprinsul cererii de recurs, a expus aprecieri privind fondul cauzei, susținând, în esență, că este lovit de nulitate contractul de vânzare-cumpărare intervenit între B. S.R.L. și D. S.R.L. autentificat sub nr. x/26.01.2006.

Recursul declarat de recurenta-pârâtă G. (succesoarea în drepturi a F.)

Recurenta-pârâtă a arătat că prin decizia recurată instanța de prim control judiciar a admis în parte cererea de apel formulată de către intimatul din prezenta cauză, în sensul că a înlăturat obligarea intimatului A. la plata către stat a sumei în cuantum de 25.113 RON cu titlu de ajutor public judiciar.

Recurenta-pârâtă a susținut netemeinicia deciziei recurate arătând că, potrivit art. 18 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008, cheltuielile pentru care partea a beneficiat de scutiri sau reduceri prin încuviințarea ajutorului public judiciar vor fi puse în sarcina celeilalte părți, dacă aceasta a căzut în pretențiile sale. Partea căzută în pretenții va fi obligată la plata către stat a acestor sume. Alin. (2) prevede că instanța poate dispune însă, odată cu soluționarea cauzei, obligarea părții care a beneficiat de ajutor public judiciar la restituirea, în tot sau în parte, a cheltuielilor avansate de către stat dacă prin comportamentul nediligent avut în timpul procesului a cauzat pierderea procesului ori dacă prin hotărârea judecătorească s-a constatat că acțiunea a fost exercitată abuziv.

Apoi, recurenta-pârâtă a subliniat că, așa cum rezultă din dispozițiile art. 32 C. proc. civ., orice cerere poate fi formulată și susținută numai dacă autorul acesteia are capacitate și calitate procesuală, formulează o pretenție și justifică un interes.

Or, apreciază recurenta-pârâtă, reclamantul A. nu a avut un interes legitim în formularea acțiunii, dreptul la sesizarea instanței fiind exercitat în mod abuziv în condițiile în care procesele-verbale în baza cărora invoca dreptul de proprietate asupra imobilului ce a făcut ulterior obiectul vânzărilor succesive au fost constatate ca fiind false de către Tribunalul Dolj prin sentința nr. 1818/2003. Chiar și în aceste condiții, printr-o eventuală desființare a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între B. S.R.L. și S.C. D. S.R.L., reclamantul nu ar fi obținut vreun folos practic din moment ce imobilul nu intra în patrimoniul reclamantului.

În aceste condiții, s-a solicitat a se constata că partea adversă a acționat abuziv, invocând pretenții nejustificate, demersul judiciar fiind declanșat cu rea-credință, contrar dispozițiilor legale ce guvernează procesul civil.

După redarea dispozițiilor art. 12 alin. (1) C. proc. civ., s-a solicitat a se constata că în fața Tribunalului Dolj, după trimiterea în rejudecare a cauzei, avocatul ales al reclamantului a depus la dosar o chitanță cu un onorariu de 5.000 de RON, în condițiile în care reclamantul a declarat că nu are venituri pentru plata taxei judiciare de timbru.

La 8 iunie 2022, pârâta G. (succesoarea în drepturi a F.) a depus o cerere prin care a arătat că înțelege să renunțe la judecata recursului pe care l-a formulat.

Intima-pârâtă G. (succesoarea în drepturi a F.) a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat și obligarea recurentului-reclamant la cheltuieli de judecată.

Intimata-pârâtă S.C. D. S.R.L. a transmis întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului reclamantului, în raport de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar pe fond a solicitat respingerea acestuia ca nefondat și obligarea recurentului la cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 5 octombrie 2022, s-a comunicat părților raportul vizând admisibilitatea în principiu a recursurilor, pentru ca acestea să depună puncte de vedere asupra raportului întocmit.

Nu s-au depus puncte de vedere asupra raportului întocmit.

Prin încheierea din 16 noiembrie 2022 s-a respins excepția nulității recursului reclamantului A., invocată de intimata-pârâtă S.C. D. S.R.L. prin întâmpinare, s-au admis în principiu recursurile și s-a stabilit termen pentru soluționarea acestora la 8.02.2023, punând în vedere recurentei-pârâte să facă dovada renunțării, în condițiile art. 464 alin. (2) C. proc. civ., respectiv prin act autentic sau prin declarația verbală a părții dată în fața instanței de judecată ori de către mandatarul acesteia în temeiul unei procuri speciale, dată în fața notarului public.

Analizând recursurile deduse judecății, Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele:

Recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 92/2022 din 10 februarie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă este nefondat având în vedere considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Cu titlu prealabil, se impune precizarea că referirile la cadrul factual reținut de către instanța de apel sunt necesare în contextul analizării legalității soluției instanței de apel, din moment ce, în recurs, nu este posibilă reevaluarea aspectelor de temeinicie aplicabile cauzei, dezlegările date de către instanța de apel elementelor factuale relevante în examinarea excepției lipsei de interes și a temeiniciei pretențiilor reclamantului urmând a fi menținute în același cadru, fiind câștigate judecății.

Drept urmare, cadrul examinării soluției instanței de apel va fi limitat doar la aspectele ce privesc legalitatea acesteia, iar nu la înseși faptele cauzei, a căror existență și apreciere aparțin puterii suverane a instanțelor fondului.

Criticile recurentului-reclamant privitoare la modul în care a fost soluționată excepția lipsei de interes sunt subsumabile motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., urmând a fi analizate din perspectiva acestor dispoziții legale și nu din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. indicate de recurent.

Condiția justificării unui interes este stabilită de prevederile art. 32 alin. (1) C. proc. civ., ce reglementează cerințele de exercitare a acțiunii civile.

Înalta Curte reține că excepția lipsei de interes este una de fond, absolută și peremptorie, iar interesul, ca o condiție de exercițiu a acțiunii civile, reprezintă folosul pe care îl are o persoană, pentru a justifica punerea în mișcare a acțiunii civile, în oricare dintre formele sale de manifestare.

Totodată, în doctrină, s-a statuat că interesul trebuie să fie: legitim, respectiv corespunzător cerințelor legii materiale și procesuale; actual, respectiv să existe la momentul la care a fost formulată cererea și nu în ultimul rând, direct și personal, respectiv să aparțină celui care a formulat cererea.

Se observă că obiectul acțiunii deduse judecății de către reclamant este reprezentat de solicitarea de anulare a contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 26 ianuarie 2006 autentificat la N. dintre S.C. B. S.R.L., în calitate de vânzătoare și S.C. D. S.R.L., în calitate de cumpărătoare, cu privire la imobilului situat în comuna Podari, sat Braniște, județul Dolj.

Recurentul-reclamant A. susține că interesul său, într-o astfel de acțiune, este dat, așadar, de justificarea unui drept asupra imobilului în legătură cu care a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare, în calitate de succesor al societății H. S.R.L., potrivit proceselor-verbale din 26 și 29 ianuarie 1992.

Prin urmare, recurentul consideră că are tot interesul să obțină bunurile care au aparținut lui S.C. H. S.R.L. în calitatea sa de succesor în drepturi al acestei societăți.

Totodată, susține că interesul său este dat de hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/2010 care rețin calitatea sa de succesor al H. S.R.L.

Prin decizia de casare nr. 1317/09.07.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în primul ciclu procesual, s-a reținut că:

"deși Curtea de Apel reține că reclamantul își justifică interesul în promovarea prezentei acțiuni prin calitatea de proprietar anterior al imobilului arătând că a dobândit imobilul prin licitație publică de la CAP Livezi, potrivit proceselor-verbale din 26 și 29 ianuarie 1992, hotărârea pronunțată nu cuprinde o veritabilă analiză a acestor susțineri ale reclamantului, instanța apreciind că acestea exced obiectului cauzei, nefiind învestită cu o acțiune în revendicare. Din această perspectivă, este de subliniat că reclamantul nu invocă un titlu propriu, ci se declară succesor al societății S.C. H. S.R.L., invocând art. 3 și 4 din Legea nr. 314/2001, ca urmare a dizolvării societății. Or, nici efectele anulării proceselor-verbale din 26 și 29 ianuarie 1992 (prin care societatea a dobândit imobilele de la fostul CAP) și nici incidența în cauză a dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 314/2001 (în baza căreia a avut loc dizolvarea societății) nu au fost analizate de instanța de apel în considerarea limitelor declarate anterior."

Înalta Curte a casat decizia curții de apel și a trimis cauza spre rejudecare, pentru a fi reanalizată excepția lipsei de interes a reclamantului A..

Instanța de apel a respectat îndrumările deciziei de casare, reținând că:" la data promovării acțiunii (...) cele două procese-verbale invocate de către reclamant în dovedirea dreptului real asupra imobilului, fuseseră constatate ca fiind false", în mod legal statuând că recurentul nu dovedește un folos practic în măsura în care s-ar admite acțiunea.

În acord cu considerentele instanței de apel, Înalta Curte constată că prin cererea de chemare în judecată reclamantul a susținut că este succesor și continuator în drepturi al S.C. H. S.R.L. cu privire la activele acesteia, societate dizolvată care a dobândit imobilul prin licitație publică de la CAP Livezi, potrivit proceselor-verbale din 26 și 29 ianuarie 1992.

Recurentul susține că în mod greșit instanța de apel a reținut că la data promovării acțiunii cele două procese-verbale invocate de către acesta în dovedirea calității de proprietar a H. S.R.L. asupra imobilului fuseseră constate ca fiind false, întrucât sentința nr. 1818/25.04.2003 a Tribunalului Dolj, pe care curtea de apel și-a fundamentat soluția, nu își mai produce efecte având în vedere sentințele pronunțate la o dată ulterioară acesteia.

Curtea de apel în mod legal a constatat că prin sentința nr. 1818 din 25.04.2003 a Tribunalului Dolj a fost admisă cererea de revizuire, conform art. 322 pct. 4 teza II C. proc. civ. și s-au constatat false procesele-verbale de licitație întocmite la 26.01.1992 și 29.01.1992 între fostul CAP Livezi și H..

Apelul formulat împotriva sentinței nr. 1818 din 25.04.2003 pronunțată de Tribunalul Dolj în cererea de revizuire a fost respins prin decizia nr. 78 din 15.12.2003 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, iar recursul formulat împotriva acestei decizii a fost anulat prin decizia nr. 3165 din 30.09.2004 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Contrar susținerilor recurentului, prin decizia nr. 840/R din 14.07.2011, pronunțată în dosarul nr. x/2011, Curtea de Apel Pitești a menținut achitarea inculpatului A. pentru săvârșirea infracțiunilor de fals material în înscrisuri oficiale și uz de fals și a dispus încetarea procesului penal împotriva acestuia pentru infracțiunea prevăzută de art. 180 alin. (2) C. pen., însă a reținut că falsul există, dar nu a fost săvârșit de inculpatul A., ci a fost comis de alte persoane.

Astfel, din considerentele deciziei penale rezultă că:

"soluția de achitare a inculpatului A., în sensul că activitatea infracțională ce a făcut obiectul acestei cauze, ar fi fost săvârșită de către alte persoane, achitare pronunțată de tribunal în baza art. 10 lit. c) C. proc. pen., este o soluție legală și temeinică."

De asemenea, s-a reținut că:

"în opinia curții, în cauză, cercetarea penală ar fi trebuit să aibă în vedere o eventuală complicitate sau instigare la infracțiunea de fals intelectual, care ar fi putut viza și pe inculpatul A., infracțiune de fals intelectual ce s-a și reținut de altfel ca fiind săvârșită de către O., care a semnat procesele-verbale în calitate de președinte al comisiei de lichidare, care a fost sancționată cu amendă administrativă de 1.000 RON, pentru infracțiunea prevăzută de art. 289 C. pen., prin rechizitoriul prin care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A., pentru infracțiunea menționată prevăzută de art. 288 alin. (1) C. pen., parchetul dispunând, în baza art. 249 raportat la art. 11 pct. 1 lit. d) și art. 10 lit. b)

1

C. proc. pen., scoaterea de sub urrmărire penală a acestei învinuite pe motivul că a recunoscut fapta, invocând totodată și alte situații vizând persoana învinuitei."

Prin urmare, faptul că prin aceeași decizie penală a fost respinsă cererea parchetului de a se dispune anularea proceselor-verbale din 26 și 29 ianuarie 1992 nu înseamnă că acestea erau valabile la momentul introducerii prezentei acțiuni. Instanța penală a statuat că A. se prevalează de cele două procese-verbale care sunt false, însă în cadrul procesului penal nu se impunea anularea acestora, întrucât nu s-a reținut vinovăția recurentului A. sub acest aspect, ci a altor persoane.

Astfel, în mod legal curtea de apel a constatat că la data promovării acțiunii, ce face obiectul prezentei cauze (05.05.2014) cele două procese-verbale invocate de către reclamant în dovedirea dreptului real asupra imobilului, fuseseră constatate ca fiind false.

Cum recurentul nu are un titlu valabil care să dovedească proprietatea societății H. asupra respectivelor imobile, iar o eventuală admitere a acțiunii nu ar conduce la intrarea bunului în patrimoniul său, instanța de apel a constatat în mod legal lipsa interesului recurentului în acest demers.

Recurentul-reclamant a invocat incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere "când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat".

Susținerea potrivit căreia instanța de apel a încălcat efectul pozitiv al lucrului judecat statuat în considerentele sentinței civile nr. 2759/18.10.2011 a Tribunalului Dolj și ale deciziei civile nr. 58/11.04.2012 a Curții de Apel Craiova, irevocabilă prin decizia nr. 23/15.01.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, pronunțate în dosarul nr. x/2010, este nefondată.

Contrar susținerilor recurentului, hotărârile invocate nu pot fi valorificate cu autoritate de lucru judecat în prezentul litigiu.

Reglementând efectele lucrului judecat, legiuitorul statuează, prin dispozițiile art. 431 alin. (1) C. proc. civ.., că nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect, pentru ca, la alineatul doi al aceluiași articol, să prevadă că oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă.

Prin urmare, atât efectul negativ cât și cel pozitiv al lucrului judecat privește raporturile juridice dintre părți, tranșate în mod definitiv prin hotărâre judecătorească și vizează aceeași finalitate, evitarea rediscutării unei chestiuni litigioase între aceleași părți, garantându-se, astfel, securitatea raporturilor juridice rezultate din hotărârea judecătorească.

Dispozițiile art. 435 C. proc. civ. reglementează modalitatea în care se produc efectele hotărârii judecătorești, cu valoare obligatorie, sub forma relativității, în raporturile dintre părți (și succesorii acestora) și în forma opozabilității față de terții neparticipanți la procedura judiciară, care vor putea face însă dovada contrară celor statuate prin hotărâre, în absența participării lor la proces. Astfel, potrivit art. 435 C. proc. civ., "hotărârea judecătorească este obligatorie și produce efecte numai între părți și succesorii acestora. Hotărârea este opozabilă oricărei terțe persoane atât timp cât aceasta din urmă nu face, în condițiile legii, dovada contrară."

Principiul relativității hotărârii judecătorești, atât sub aspectul efectelor obligatorii între părți, cât și al lucrului judecat, presupune că ceea ce a fost judecat să nu poată folosi sau, în principiu, să nu poată fi opus decât de către părțile în proces și succesorii acestora. Fundamentul și justificarea acestui principiu le constituie contradictorialitatea și dreptul la apărare, deoarece doar aceste părți au participat în litigiu, au avut ocazia de a-și susține apărările, de a propune și administra probe, de a dezbate pricina în contradictoriu și de a exercita căile legale de atac. Este, prin urmare, just ca ele să respecte ceea ce s-a stabilit definitiv, atât în sensul inadmisibilității unei noi acțiuni identice (efectul negativ al lucrului judecat), cât și în sensul că, între ele, chestiunile litigioase definitiv stabilite să nu mai poată fi contrazise, iar judecățile respective trebuie avute în vedere ca premise cu valoare de adevăr juridic și, în consecință, inatacabile în litigiile ulterioare (efectul pozitiv).

Din această perspectivă, recurentul nu poate pretinde nesocotirea de către instanța de apel a principiului puterii de lucru judecat, întrucât nu a făcut dovada că, prin hotărârea atacată, au fost contrazise drepturile recunoscute printr-o hotărâre definitivă.

Astfel, deși recurentul-reclamant A. a menționat în motivele de recurs hotărârile judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2010 care au dezlegat interesul său în promovarea acțiunii în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/23.05.2000 încheiat între S.C. I. S.R.L. în calitate de vânzător și S.C. B. S.R.L. în calitate de cumpărător (actul inițial care a fost urmat de actul a cărui nulitate face obiectul cauzei), niciuna dintre hotărârile invocate nu este aptă a răsturna cele statuate de instanța de apel în ceea ce privește lipsa interesului reclamantului în dosarul pendinte.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, prin decizia nr. 1317/09.07.2020 a reținut definitiv faptul că:

"intimata-pârâtă S.C. D. S.R.L. nu a avut calitatea de parte în acel dosar, iar obiectul judecății a fost diferit de cel al prezentei cauze, dar diferendul dedus judecății în acel dosar și cu privire la care s-a statuat definitiv era interesul reclamantului A. de a solicita nulitatea contractului nr. x/2000."

Prin decizia de casare s-a statuat definitiv faptul că, considerentele reținute în hotărârile menționate nu pot fi opuse pârâtei din prezenta cauză în baza efectului pozitiv al autorității de lucru judecat cu privire la interesul reclamantului A. de a solicita constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 26 ianuarie 2006 dintre S.C. B. S.R.L. și S.C. D. S.R.L.

Recurentul susține că, urmare a anulării contractelor de vânzare anterioare, potrivit principiului resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis, ar trebui să opereze și nulitatea contractului vânzare-cumpărare nr. x din 26 ianuarie 2006 dintre S.C. B. S.R.L. și S.C. D. S.R.L., situație în care imobilul s-ar întoarce în patrimoniul său.

Contrar acestor susțineri, Înalta Curte constată că procesele-verbale de licitație care i-ar fi conferit reclamantului dreptul de proprietate (în calitate de succesor în drepturi al S.C. H. S.R.L.) asupra imobilului ce a făcut ulterior obiect al vânzărilor succesive, au fost constatate ca fiind false, iar printr-o eventuală desființare a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între B. S.R.L. și S.C. D. S.R.L., reclamantul A. nu ar obține vreun folos practic, astfel că în mod corect prima instanță a admis excepția lipsei de interes.

Înalta Curte apreciază că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a fost invocat în mod formal, în condițiile în care niciuna dintre aceste critici deduse judecății prin motivele de recurs nu se subsumează ipotezelor reglementate de textul de lege menționat, și anume nemotivarea hotărârii, existența unor motive contrare sau străine de natura pricinii.

Totodată, susținerile expuse de recurent referitoare la fondul cauzei, întemeiate pe probele administrate, nu pot fi reevaluate în calea extraordinară de atac a recursului, având în vedere rigorile legale ce se impun în judecata recursului, limitat la verificarea aspectelor de nelegalitate.

Pentru aceste motive, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 92/2022 din 10 februarie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă va fi respins, ca nefondat.

Examinând cererea de renunțare la judecata recursului formulată de recurenta-pârâtă G. (succesoarea în drepturi a F.), Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Potrivit art. 9 alin. (3) teza I C. proc. civ., "în condițiile legii, partea poate, după caz, renunța la judecarea cererii de chemare în judecată sau la însuși dreptul pretins, poate recunoaște pretențiile părții adverse, se poate învoi cu aceasta pentru a pune capăt, în tot sau în parte, procesului, poate renunța la exercitarea căilor de atac ori la executarea unei hotărâri."

Totodată, potrivit art. 463 alin. (1) C. proc. civ., "achiesarea la hotărâre reprezintă renunțarea unei părți la calea de atac pe care o putea folosi ori pe care a exercitat-o deja împotriva tuturor sau a anumitor soluții din respectiva hotărâre."

Conform art. 464 alin. (1) C. proc. civ., "achiesarea poate fi expresă sau tacită, totală ori parțială", iar potrivit art. 464 alin. (2) din același act normativ, "achiesarea expresă se face de parte prin act autentic sau prin declarație verbală în fața instanței ori de mandatarul său în temeiul unei procuri speciale."

Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă, la data de 8 iunie 2020, a depus la dosar cerere de renunțare la judecata recursului.

În aplicarea textelor de lege evocate, prin încheierea din 16 noiembrie 2022, prin care s-au admis în principiu recursurile și s-a stabilit termen pentru soluționarea acestora, în ședință publică, cu citarea părților, s-a pus în vedere recurentei-pârâte să facă dovada renunțării, în condițiile art. 464 alin. (2) din C. proc. civ., respectiv prin act autentic sau prin declarația verbală a părții dată în fața instanței de judecată ori de către mandatarul acesteia în temeiul unei procuri speciale, dată în fața notarului public.

La termenul din 8 februarie 2023, recurenta-pârâtă a depus o procură specială autentificată sub nr. x din 31 ianuarie 2023 de notarul public P. prin care a împuternicit-o pe doamna avocat Q., în calitate de apărător ales, să susțină în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție renunțarea la judecata cererii de recurs formulată de recurenta-pârâtă G. prin G. (succesoarea în drepturi a F.) în dosarul nr. x/2017.

Manifestarea de voință, în sensul de a renunța la judecata recursului, reprezintă o desistare, un act de dispoziție al recurentei, care nu este supus cenzurii instanței de judecată, conform principiului disponibilității care guvernează procesul civil.

Întrucât cererea de renuțare îndeplinește cerința formei autentice impusă de art. 464 alin. (2) C. proc. civ., rezultă intenția certă a părții de a-și da adeziunea la hotărâre.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 463 alin. (1), raportat la art. 464 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să ia act de achiesarea recurentei-pârâte G. (succesoarea în drepturi a F.) la decizia nr. 92/2022 din 10 februarie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 92/2022 din 10 februarie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

În temeiul art. 463 C. proc. civ., ia act de achiesarea recurentei-pârâte G. (succesoarea în drepturi a F.) la decizia nr. 92/2022 din 10 februarie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 mai 2023.