Decizia nr. 2327/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 340/2022 a Tribunalului Dolj

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea înregistrată la 24 septembrie 2021 pe rolul Tribunalului Dolj sub dosar n. x/2021, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor București, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat pârâtul la plata sumei de 113.713,89 RON reprezentând prejudiciul cauzat prin eroare judiciară. În drept, au fost indicate dispozițiile art. 96 din Legea nr. 303/2004. La data de 17 februarie 2022, reclamantul A. a formulat cerere de reexaminare a modului de stabilire a taxei judiciare de timbru în dosarul nr. x/2021, cerere ce a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj sub dosar asociat nr. x/2021, prin care reclamantul a solicitat ca instanța să constate că taxa de timbru nu este datorată, întrucât cererea de chemare în judecată este scutită de plata taxei judiciare de timbru.

Hotărârea pronunțată de prima instanță: Prin sentința civilă nr. 340 din 20 iunie 2022 pronunțată de Tribunalul Dolj, secția I civilă, s-a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor. Prin încheierea de ședință din camera de consiliu din data de 24 martie 2022 pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2021, s-a respins, ca neîntemeiată, cererea de reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, formulată de reclamantul A..

Hotărârea pronunțată de instanța de apel: Prin decizia nr. 428 din 9 decembrie 2022, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 340 din 20 iunie 2022 pronunțată de Tribunalul Dolj, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor, având ca obiect reparare prejudicii erori judiciare. Prin decizia nr. 429 din 9 decembrie 2022, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a respins, ca inadmisibil, apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva încheierii de ședință din camera de consiliu din 24 martie 2022 pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor.

Calea de atac formulată în cauză: Împotriva deciziei nr. 428 din 9 decembrie 2022 și a deciziei nr. 429 din 9 decembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, reclamantul A. a declarat recurs. a) Recursul formulat împotriva deciziei nr. 429/2022 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă: Recurentul-reclamant a arătat că, în condițiile în care legea nu cuprinde dispoziții speciale privind timbrarea acțiunilor în răspundere patrimonială a Statului pentru erori judiciare și în condițiile în care legea cuprinde prevederi speciale privind nedatorarea taxei de timbru pentru o categorie de acțiuni în care pot apărea erori judiciare, încadrarea acestor acțiuni la dispozițiile generale privind timbrarea acțiunilor patrimoniale prevăzută de art. 2 din O.U.G. nr. 80/2013 excedează prevederilor legale. Este necesar, așadar, ca în contextul aceluiași act normativ, instituția timbrării să se examineze inclusiv prin raportul normă generală-normă specială. Cum, în orice situație, Statul Român nu datorează taxa de timbru ci, dimpotrivă, colectează asemenea taxe, principiul egalității părților în procesele civile nu operează. Această situație în drept conturează ideea că Statul stă în judecată în procesul civil nu ca persoană juridică egală în drepturi procesuale, ci ca exponent al puterii publice. Răspunderea Statului se angajează pentru o eroare strecurată în activitatea organelor judiciare, dar aceste organe sunt parte componentă a Statului și își execută atribuțiile constituționale într-un anume segment al puterii de stat. b) Recursul declarat împotriva deciziei nr. 428/2022 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă: Recurentul-reclamant a arătat că instanța de apel urma să se conformeze dispozițiilor art, 479 alin. (1) teza a II-a și următoarele din C. proc. civ., potrivit cărora "instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Motivele de ordine publică pot fi invocate si din oficiu." Instanța învestită cu judecarea apelului în cauză, ca de altfel și celelalte instanțe (Tribunalul Vâlcea, Tribunalul Argeș, Curtea de Apel Pitești) nu au fost preocupate de stabilirea situației de fapt în realizarea procesului devolutiv al apelului. Situația premisă prevăzută de art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004 conturează două condiții esențiale - în primul rând, hotărârea judecătorească trebuie sâ cuprindă atât în dispozitiv și în considerente prevederi contrare legii și contrare situației de fapt, iar o a doua condiție presupune ca aceste prevederi să fie evidente pentru orice persoană mediu instruită și pentru instanța de judecată. Apreciază că ambele condiții sunt pe deplin îndeplinite. Cum efectele unei hotărâri judecătorești derivă atât din dispozitivul acesteia, cât și din considerente, menționează care sunt considerentele care conturează nelegalitatea și netemeinicia hotărârii în întregime. Astfel, instanța de apel a reținut (pag. 15 alin, 3) că "reclamantul, s-a rezumat la formulări cu caracter general și imprecis privind încălcarea de către instanțe a dreptului la un proces echitabil și a dreptului de proprietate reglementat de Protocolul 1 la Convenția CEDO, la simpla indicare a unor dispoziții legale fără a circumstanția faptele ilicite ce au constituit erori judiciare în sensul legii." Recurentul-reclamant a arătat că înțelege să invoce faptele circumstanțiate la pricina concretă ce a fost supusă judecății, fapte ce au conturat eroarea judiciară pentru care a înțeles să se îndrepte împotriva statului: - Nu s-au respectat dispozițiile procesuale prevăzute de art. 22 alin. (2) C. proc. civ., ce consacră imperativ îndatorirea judecătorului de a stărui prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală în aflarea adevărului, nu a fost identificată situația de fapt și motivarea în drept pe care a invocat-o. Deși se reține în cuprinsul deciziei că apărătorul reclamanților reia oral motivele de fapt invocate în scris, instanța nu le nominalizează și, cu atât mai puțin, nu le raportează la dispozițiile legale. - Au fost încălcate dispozițiile art. 14 alin. (5) și (6), iar conduita judecătorilor se subsumează condițiilor prevăzute de art. 297 C. proc. civ., deoarece în exercitarea atribuțiilor de serviciu au încălcat normele de drept procesual civil și normele de drept substanțial civil privind natura juridică a contractului de credit, contractului de schimb, natura juridică a nominalismului, riscul proprietății. - În hotărârea de modificare în tot a sentinței pronunțate de instanța de fond, Tribunalul Vâlcea a invocat dispozițiile art. 1578 C. civ. de la 1864, arătând că "soluția pronunțată de instanța de fond este greșită, întrucât prin art. 1578 din C. civ. din 1864 este consacrat în materia împrumutului principiul nominalismului, potrivit căruia împrumutatul trebuie să înapoieze suma nominal primită oricare ar fi variația acesteia." Dacă instanța ar fi examinat susținerile reclamantului, ar fi observat că prevederile legale au fost pe deplin respectate, în sensul că a restituit suma numerică împrumutată în chiar specia aflată în curs în momentul plății. Nestudierea dosarului și ignorarea susținerilor privind restituirea valutei chiar în moneda ce circumstanțiază o asemenea valută s-a constituit în eroarea judiciară esențială. - Această eroare, pe de altă parte, a fost grefată și pe insuficiența cunoaștere a practicii judecătorești și a doctrinei referitoare la principiul nominalismului. În cursul procesului civil, a contestat susținerile apelantei B. privind natura juridică legală a nominalismului, dar susținerile acesteia au fost însușite de către instanța de apel, deși banca însăși a acționat împotriva propriei susțineri atunci când a încercat încheierea unor acte adiționale privind cotitatea percepută CHF-RON în condițiile arbitrare pe care le impunea unilateral, condiții pe care le-am apreciat la vremea respectiv ca fiind extrem de oneroase. Cu alte cuvinte, pentru bancă dispozițiile privind nominalismul nu operau cu exigența unor norme legale, ci convențional, prin acceptarea de către împrumutați a unei conduite unilaterale. - Susținerile reclamantului privind caracterul convențional și nu legal al nominalismului se regăsesc și în doctrină și în practica judecătorească, recurentul-reclamant reproducând parte din considerentele Deciziei nr. 3/15.03.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recurs în interesul legii. În consecință, instanța trebuia să țină cont de actele, faptele și împrejurările pe care le-a invocat în susținerea ideii de nominalism-convenționalism și să nu achieseze la susținerile unei părți asupra unei instituții de drept pe care nu o stăpânește. Cu privire la cauza penală, instanța a constatat că, în aplicarea principiului tempus regit actum, "cât timp nu este întrunită condiția premisă pentru atragerea răspunderii pentru erori judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale, aceea a existenței urni hotărâri definitive prin care să fi fost stabilită răspunderea disciplinară sau penală, după caz, a judecătorilor care au soluționat cauza 3149/2016 înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, respectiv apelul împotriva sentinței civile nr. 676/27.07.2016 pronunțată de Judecătoria Bălcești, în mod corect a apreciat prima instanță că reclamantul nu este îndreptățit la despăgubiri." Crearea condițiilor pentru răspunderea Statului pentru erori judiciare în alte cauze decât cele penale, potrivit prevederilor legale anterioare datei de 18.10.2018, nu era posibilă cât timp toate organele și autoritățile penale nu și-au însușit susținerile sale, contribuind astfel la o gravă eroare judiciară. Acțiunea sa a fost și este dependentă de acțiunea autorităților statului care își exercită puterea. Nicio autoritate nu a fost în măsură ca, în motivarea soluției penale pe considerentul că fapta nu există, să facă dovada contrară susținerilor reclamantului. În continuare, recurentul-reclamant a redat pasaje din cuprinusl plângerii împotriva ordonanței de clasare nr. 262/P/201S din data de 19 octombrie 2018 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Pitești, adresată Procurorului General, arătând că propozițiile enunțate nu au fost examinate în cuprinsul hotărârii judecătorești pretins nelegale, astfel că plângerea penală, motivată detaliat în fapt și în drept, nu a fost soluționată favorabil. Mai mult decât atât, instanța de apel a reținut că "din rațiuni ce țin de respectarea autorității de lucru judecat și asigurarea securității raporturilor juridice, art. 96 alin. (6) din Legea nr. 303/2004 prevede ca formă de reparație, în caz de constatare a erorii judiciare sesizate de reclamant, doar plata de către Stat a unor sume de bani cu titlu de despăgubire, nefiind permisă reluarea judecății pe motiv că aceasta nu a fost corect făcută, sub acest aspect fiind întemeiate apărările formulate de intimat." Recurentul-reclamant apreciază că se contestă astfel posibilitatea reinstaurării ordinii de drept la o situație de fapt concretă prin revizuire - cale de atac de reformare. Plângerea penală fost respinsă fără ca reclamantul să cunoască atitudinea procesuală a învinuiților, la dosarul penal neexistând înscrisuri în acest sens. Cum urmărirea penală a fost desfășurată in rem, opinează că judecătorii învinuiți nu au fost ascultați sau, dacă au fost ascultați, reclamantului nu i s-au adus la cunoștință apărările acestora, deși o asemenea activitate procesuală se impunea legal. Organele penale nu au examinat latura obiectivă prin elementul material care, în condițiile speței, constă într-o inacțiune, respectiv de a nu face ceva ce legea ordonă să facă, așa cum este cazul abuzului în serviciu care s-a realizat prin neîndeplinirea cu știință sau din culpă ori prin îndeplinirea defectuoasă a unui act în cadrul atribuțiilor de serviciu. Latura subiectivă, prin tot ceea ce presupune aceasta, vinovăția, mobilul și scopul activității pretins infracționale, nu au fost examinate (sau nu există dovezi că au fost examinate), dar în schimb organele penale încadrează mobilul și scopul demersului judiciar penal de a găsi posibilitatea unei căi de reformare a hotărârii nelegale, ca fiind unul injust, care face ca fapta să nu existe. Recurentul-reclamant arată că în cauză este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 C. proc. civ., întrucât hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, cu referire la prevederile art. 96 din Legea nr. 303/2004. În finalul cererii de recurs, recurentul a solicitat constituirea completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în conformitate cu dispozițiile art. 520 alin. (8) C. proc. civ. și ale art. 27 5 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți, apreciind a fi necesar ca instanța supremă să se pronunțe asupra următoarei chestiuni de drept: 1) Dacă o acțiune formulată împotriva Statului în temeiul articolului 96 din Legea nr. 303/2004, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 242/2018, conform căruia "(1) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzale prin erorile judiciare", în materie civilă este supusă timbrării în condițiile în care acțiunea în care s-a produs pretinsa eroare judiciară este scutită de taxa de timbru (în speță acțiunea prevăzută de dispozițiile art. 29 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013). 2) Dacă plângerea (denunțul) formulat de petent împotriva judecătorului în conformitate cu dispozițiile art. 13 lit. b) din O.U.G. nr. 43/2002 și, ulterior, împotriva Statului, potrivit art. 98 și urm. din Legea nr. 303/2004, cu scopul declarat, recunoscut sau presupus de a se crea condițiile de promovare a unei căi extraordinare de atac împotriva unei hotărâri pretins nelegale se constituie într-o conduită ilicită, cu repercusiuni asupra fondului civil sau penal și, în caz afirmativ, care sunt criteriile care duc la o asemenea calificare. Solicită să se constate admisibilitatea sesizării Înaltei Curți, în temeiul art. 519 C. proc. civ., pentru următoarele argumente: - Litigiul se judecă de instanța de recurs ca instanță de ultim grad de jurisdicție. - Existența unui raport de dependență între lămurirea chestiunii de drept invocate și soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată, cel puțin din perspectiva restituirii unei plăți nedatorate, dat fiind că atât dispozițiile C. pen. - art. 297 sau art. 244 - cât și cele ale O.U.G. nr. 80/2013 se raportează la latura patrimonială a activității infracționale. - Problema de drept este nouă, dacă nu chiar singulară. - Chestiunea în drept nu a făcut obiectul statuării a Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Apărările formulate în cauză: Intimatul-pârât a depus întâmpinare, comunicată, solicitând respingerea, ca inadmisibil, a recursului declarat împotriva deciziei nr. 429 din 9 decembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Craiova. Referitor la recursul declarat împotriva deciziei nr. 428 din 9 decembrie 2022 pronunțată de aceeași instanță, a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor, solicitând în principal anularea, iar în subsidiar respingerea recursului ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând deciziile recurate, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: În primul rând, Înalta Curte urmează a se pronunța asupra recursului declarat împotriva deciziei nr. 429 din 9 decembrie 2022 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă. Analizând recursul în raport de excepția de inadmisibilitate, invocată prin întâmpinare, a cărei analiză este prioritară în considerarea dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este inadmisibil, pentru următoarele considerente: Prin decizia nr. 429 din 9 decembrie 2022, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a respins, ca inadmisibil, apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva încheierii de ședință din camera de consiliu din 24 martie 2022 pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2021, încheiere prin care s-a respins cererea de reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru. În conformitate cu dispzițiile art. 39 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, "(1) Împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, reclamantul poate face cerere de reexaminare, la aceeași instanță, în termen de 3 zile de la data comunicării taxei datorate. Cererea de reexaminare este scutită de la plata taxei judiciare de timbru. (2) Cererea se soluționează în camera de consiliu de un alt complet, fără citarea părților, prin încheiere definitivă." Așadar, împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, partea interesată are deschisă o cale de atac specifică în această materie, respectiv cererea de reexaminare, cerere care se soluționează printr-o încheiere definitivă. Potrivit art. 634 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., "sunt hotărâri definitive, hotărârile care nu sunt supuse apelului și nici recursului." În cauză, recurentul-reclamant A. supune căii extraordinare de atac a recursului decizia prin care a fost soluționată cererea de apel formulată împotriva unei hotărâri definitive (încheiere pronunțată în soluționarea unei cereri de reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru). Cum în speță recursul este exercitat împotriva unei hotărâri definitive, calea de atac apare ca fiind inadmisibilă. Principiul legalității căilor de atac prevăzut de dispozițiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ., precum și de art. 129 din Constituție, presupune faptul că o hotărâre judecătorească poate fi supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta. În afară de căile de atac prevăzute de lege, nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești. Revine, așadar, persoanei interesate obligația de a sesiza jurisdicția competentă și de a formula căile de atac pe care le consideră necesare în apărarea drepturilor sale, însă în condițiile legii, cu respectarea normelor procesuale civile de ordine publică care reglementează regulile de sesizare a instanțelor judecătorești și de soluționare a cererilor deduse judecății, implicit și a căilor de atac. Recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală constituie atât o încălcare a principiului legalității, cât și a principiului constituțional al egalității în fața legii, motiv pentru care apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept. Pentru considerentele expuse, constatând că decizia atacată cu recurs nu este supusă prin lege cenzurii acestei căi de atac, având în vedere dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul, ca inadmisibil. Asupra legalității recursului formulat împotriva deciziei nr. 428 din 9 decembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, Înalta Curte constată următoarele: Cu privire la excepția nulității recursului, invocată prin întâmpinare, se reține că, deși cererea de recurs a fost fundamentată în drept prin indicarea generică a dispozițiilor art. 488 C. proc. civ., față de conținutul criticilor formulate, se constată că recursul poate fi analizat din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant arătând, în esență, că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, făcând referire la prevederile art. 96 din Legea nr. 303/2004. Drept urmare, excepția nulității recursului pentru neîncadrearea criticilor în motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ. urmează a fi respinsă. Recursul are însă caracter nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru argumentele ce succed: Cadrul factual, astfel cum a fost stabilit de instanțele fondului și care nu a fost contestat de părți, relevă faptul că prin acțiunea civilă dedusă judecății, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministrul Finanțelor, solicitând ca pârâtul să răspundă pentru prejudiciul cauzat prin pretinsele erori judiciare săvârșite de Tribunalul Vâlcea prin decizia civilă nr. 186/A din 16 februarie 2017 pronunțată în dosarul nr. x/2016 (care ar fi încălcat dispozițiile art. 22 alin. (2), art. 14 alin. (5) și (6) și art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.) și de Curtea de Apel Pitești prin încheierea penală definifivă nr. 7/F din 4 februarie 2020 pronunțată în dosarul nr. x/2019 (care ar fi încălcat normele de drept procesual și de drept substanțial civil în exercitarea atribuțiilor de serviciu), ceea ce a apreciat reclamantul că se subsumează condițiilor prevăzute de art. 297 C. pen. Temeiul de drept indicat a fost art. 96 alin. (1) din Legea nr. 303/2004. Tribunalul Dolj a respins acțiunea, iar Curtea de Apel Craiova a menținut soluția pronunțată de prima instanță, respingând, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A.. În motivare, instanțele au reținut, în esență, că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 96 din Legea nr. 303/2004 pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a statului pentru prejudicii cauzate prin erori judiciare, prejudicii pe care reclamantul le-a invocat prin raportare la hotărârile anterior evidențiate. Contrar susținerilor recurentului-reclamant, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă interpretare și aplicare a prevederilor art. 96 din Legea nr. 303/2004. În aplicarea principiului tempus regit actum, instanța a analizat condițiile impuse de art. 96 din Legea nr. 303/2004, în forma în vigoare la momentul pronunțării fiecărei hotărâri judecătorești menționate în cererea de chemare în judecată și a constatat că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de lege. Astfel, s-a reținut că, în forma inițială (anterior adoptării Legii nr. 242/2018), art. 96 din Legea nr. 303/2004 avea următorul conținut: "(1) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. (2) Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea judecătorilor și procurorilor care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență. (3) Cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procese penale sunt stabilite de C. proc. pen. (4) Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară. (5) Nu este îndreptățită la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului, a contribuit în orice mod la săvârșirea erorii judiciare de către judecător sau procuror. (6) Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acțiune numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice. (7) După ce prejudiciul a fost acoperit de stat în temeiul hotărârii irevocabile date cu respectarea prevederilor alin. (6), statul se poate îndrepta cu o acțiune în despăgubiri împotriva judecătorului sau procurorului care, cu rea-credință sau gravă neglijență, a săvârșit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii. (8) Termenul de prescripție a dreptului la acțiune în toate cazurile prevăzute de prezentul articol este de un an." Constatând că decizia civilă nr. 186/A a Tribunalului Vâlcea, cu privire la care reclamantul a susținut că reprezintă o eroare judiciară, a fost pronunțată la data de 16 februarie 2017, instanța de apel a reținut că potrivit dispozițiilor art. 96 alin. (4) anterior redate, în forma în vigoare la data de referință (înainte de modificările aduse prin Legea nr. 242/2008 intrată în vigoare la 18 octombrie 2018), dreptul unei persoane vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erori judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale nu se putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului, pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară. În speță, reclamantul nu a făcut dovada îndeplinirii condiției anterior menționate, referitoare la stabilirea prin hotărâre judecătorească definitivă a răspunderii disciplinare sau penale a magistraților pentru fapte săvârșite în timpul procesului, de natură să determine o eroare judiciară. Realizând o corectă interpretare și aplicare a art. 96 din Legea nr. 303/2004, în mod legal instanța de apel a respins criticile formulate de reclamant vizând petitul privind atragerea răspunderii Statului ca urmare a pretinselor erori judiciare săvârșite de magistrații care au pronunțat decizia civilă nr. 186/A din 16 februarie 2017. De atlfel, se constată că prin cererea de recurs recurentul-reclamant nu formulează critici concrete care să vizeze considerentele instanței de apel care au determinat soluția de respingere a acestui capăt de cerere, argumente care, așa cum anterior s-a evidențiat, au avut în vedere neîndeplinirea uneia dintre condițiile cumulative prevăzute de art. 96 din Legea nr. 303/2004, respectiv lipsa unei hotărâri judecătorești definitive care să stabilească răspunderea disciplinară sau penală a magistraților. Prin cererea de recurs, referitor la hotărârea pronunțată de instanța civilă, recurentul-reclamant a arătat că înțelege să invoce faptele circumstanțiate la pricina concretă ce a fost supusă judecății, fapte ce au conturat eroarea judiciară pentru care s-a îndreptat împotriva statului, precizând că nu s-au respectat dispozițiile procesuale prevăzute de art. 22 alin. (2) C. proc. civ. (ce consacră imperativ îndatorirea judecătorului de a stărui prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală în aflarea adevărului) și că judecătorii au încălcat normele de drept procesual civil și normele de drept substanțial civil privind natura juridică a contractului de credit, contractului de schimb, natura juridică a nominalismului, riscul proprietății. În primul rând, se constată că susținerile recurentului-reclamant nu reprezintă critici de nelegalitate care să vizeze decizia recurată prin prisma considerentelor concrete reținute de instanța de apel, care, astfel cum anterior s-a arătat, referitor la capătul de cerere ce reclamă pretinsa eroare judiciară produsă prin decizia civilă pronunțată de Tribunalul Vâlcea, a avut în vedere neîndeplinirea uneia dintre condițiile cumulative prevăzute de art. 96 din Legea nr. 303/2004, respectiv lipsa unei hotărâri judecătorești definitive care să stabilească răspunderea disciplinară sau penală a magistraților, de natură să determine o eroare judiciară. De asemenea, se reține că evidențierea unora dintre aceste critici direct în calea de atac a recursului este supusă sancțiunii prevăzute de dispzițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ. Nu în ultimul rând, pentru a aduce critici vizând nerespectarea normelor de drept procesual civil și normelor de drept substanțial civil reclamantul avea la dispoziție exercitarea în cauza respectivă a căilor de atac ordinare și extraordinare, astfel cum prevede expres art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004. Or, în condițiile în care nerespectarea normelor procedurale sau a normelor de drept substanțial putea fi neutralizată de către instanțele de judecată competente să se pronunțe asupra dezlegării pricinii, fapt care, de altfel, s-a întâmplat, nu poate fi pusă în discuție existența unei hotărâri judecătorești vătămătoare. În ceea ce privește pretinsa eroare judiciară săvârșită de Curtea de Apel Pitești prin încheierea penală definifivă nr. 7/F/CC/CP din dosarul nr. x/2019, având în vedere data pronunțării acestei hotărâri (4 februarie 2020), în mod legal instanța de apel a analizat acest capăt de cerere prin prisma aceluiași art. 96 din Legea nr. 303/2004, însă în forma în vigoare la momentul pronunțării încheierii anteror menționate, respectiv astfel cum a fost modificat la 18 octombrie 2018 prin adoptarea Legii nr. 242/2018, dată la care alin. (3) al aceluiași articol avea următorul conținut: " Există eroare judiciară atunci când: a) s-a dispus în cadrul procesului efectuarea de acte procesuale cu încălcarea evidentă a dispozițiilor legale de drept material și procesual, prin care au fost încălcate grav drepturile, libertățile și interesele legitime ale persoanei, producându-se o vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară; b) s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă în mod evident contrară legii sau situației de fapt care rezultă din probele administrate în cauză, prin care au fost afectate grav drepturile, libertățile și interesele legitime ale persoanei, vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară." Având în vedere dispozițiile legale anterior redate, cu referire la hotărârea judecătorească pronunțată de instanța penală, curtea de apel a reținut că reclamantul nu a fost în măsură să particularizeze eroarea judiciară imputată instantei penale, astfel cum apare definită de textul legal, cu alte cuvinte, nu a circumstanțiat faptele ilicite ce constituie erori judiciare în sensul legii. Ceea ce a urmărit reclamantul a fost, în fapt, reanalizarea elementelor infracțiunii de abuz în serviciu, fără a preciza în concret care sunt normele încălcate de magistrații cărora li se impută săvârșirea de erori judiciare. Soluția de clasare a plângerii dispusă prin ordonanță de Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Pitești, a făcut obiect al examinării în cadrul dosarului penal nr. x/2019, Curtea de Apel Pitești reținând că nu există niciun indiciu care să releve faptul că decizia pronunțată de magistrați ar încălca prevederile legale sau că ar fi existat intenția intimaților de a-l vătăma pe reclamant, în sensul dispozițiilor art. 297 C. pen. Referindu-se la noțiunea de "eroare judiciară", Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că simpla considerare a faptului că investigația în cazul reclamantului era "incompletă și părtinitoare" nu poate prin ea însăși, în absența erorilor judiciare sau a unor încălcări serioase a procedurilor judecătorești, a unor abuzuri de putere ori a unor erori evidente în aplicarea dreptului material sau a oricărui alt motiv important ce rezultă din interesul justiției, să indice prezența unei erori judiciare în procedura anterioară. De aceea, s-a statuat că ceea ce prevalează cu privire la eroarea judiciară comisă de către instanțele inferioare, adică greșelile din administrarea justiției, constă în imposibilitatea corectării sale în alt fel. De asemenea, nu orice greșeală de judecată constituie eroare judiciară, ci doar încălcările grave, indubitabile, grosiere, absurde sau care au provocat concluzii faptice sau juridice ilogice ori iraționale. Simplele interpretări judiciare eronate pot fi corectate doar prin intermediul căilor de atac. Curtea europeană a precizat, totodată, că eroarea judiciară, ca o veritabilă noțiune autonomă, trebuie reglementată de o manieră cuprinzătoare, cu luarea în considerare a urmărilor grave produse asupra drepturilor și libertăților fundamentale, provenite din dezlegarea unor situații litigioase contrar realității faptice/juridice, precum și din neregularitatea manifestă de desfășurare a procedurii. Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, reținând că aspectele de nelegalitate deduse judecății pe calea prezentului recurs sunt lipsite de temei, nefiind îndeplinite dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 428 din 9 decembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă. În ceea ce privește cererea de sesizare a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, examinând actele și lucrările dosarului, prin prisma motivelor invocate și a chestiunii de drept ce se solicită a fi dezlegată, instanța constată că nu sunt îndeplinite condițiile pentru sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, pentru considerentele ce urmează a fi expuse: Recurentul-reclamant a arătat că, în conformitate cu dispozițiile art. 520 alin. (8) C. proc. civ. și ale art. 27 5 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți, ar fi necesar ca instanța supremă să se pronunțe asupra următoarelor chestiuni de drept: 1) Dacă o acțiune formulată împotriva Statului în temeiul articolului 96 din Legea nr. 303/2004, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 242/2018, conform căruia "(1) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzale prin erorile judiciare", în materie civilă este supusă timbrării în condițiile în care acțiunea în care s-a produs pretinsa eroare judiciară este scutită de taxa de timbru (în speță acțiunea prevăzută de dispozițiile art. 29 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013). 2) Dacă plângerea (denunțul) formulat de petent împotriva judecătorului în conformitate cu dispozițiile art. 13 lit. b) din O.U.G. nr. 43/2002 și, ulterior, împotriva Statului, potrivit art. 98 și urm. din Legea nr. 303/2004, cu scopul declarat, recunoscut sau presupus de a se crea condițiile de promovare a unei căi extraordinare de atac împotriva unei hotărâri pretins nelegale se constituie într-o conduită ilicită, cu repercusiuni asupra fondului civil sau penal și, în caz afirmativ, care sunt criteriile care duc la o asemenea calificare. Potrivit dispozițiilor art. 519 C. proc. civ. "dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată", iar potrivit art. 520 din același Cod, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție se face de completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 519 anterior menționat. Așadar, legiuitorul a instituit o serie de condiții pentru declanșarea procedurii de sesizare în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, condiții care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ, după cum urmează: 1. existența unei cauze aflate în curs de judecată; 2. instanța care sesizează Înalta Curte de Casație și Justiție să judece cauza în ultimă instanță; 3. cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza; 4. soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; 5. chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; 6. chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare. Referitor la aceste cerințe, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat cu caracter de principiu (Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016 pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ce formează obiectul dosarului nr. x/2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 393 din 23 mai 2016) că scopul procedurii este crearea unui mecanism nou pentru uniformizarea practicii judiciare care să contribuie, alături de recursul în interesul legii, la transformarea practicii judiciare românești într-una predictibilă, care să răspundă așteptărilor rezonabile ale justițiabililor. În analiza aspectelor generale de admisibilitate pentru declanșarea procedurii de sesizare în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile trebuie avute în vedere - pe lângă scopul instituirii acestui mecanism de unificare a practicii - rațiunea și fundamentul său. Procedura hotărârii prealabile are menirea de a elimina riscul apariției unei practici neunitare, printr-o rezolvare de principiu a unei probleme de drept esențiale și controversate. Pentru ca mecanismul procedural reglementat prin art. 519 din C. proc. civ. să nu fie deturnat de la scopul firesc al unificării practicii judiciare și utilizat pentru tranșarea în concret a aspectelor litigioase aflate pe rolul instanței de trimitere, instanța supremă trebuie chemată să dea chestiunii de drept o rezolvare de principiu. Altfel spus, pentru sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu procedura pronunțării unei hotărâri prealabile trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății. Obiectul procedurii prevăzute de aceste dispoziții legale constă în interpretarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a unor norme de drept îndoielnice, lacunare sau neclare, care sunt determinante pentru soluționarea pe fond a cauzei, iar finalitatea demersului constă în împiedicarea apariției unei jurisprudențe neunitare în materie, astfel că instanța supremă nu poate fi învestită, în cadrul acestei proceduri, cu însăși interpretarea sau aplicarea legii în scopul soluționării cauzei respective, atribut ce intră și trebuie să rămână în sfera de competență a instanței de judecată. Problema de drept care necesită a fi lămurită trebuie să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a acesteia și a "înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății" (Decizia nr. 24 din 29 iunie 2015 pronunțată de Înalta Curte în procedura hotărârii preliminare, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 820 din 4 noiembrie 2015). În cauza pendinte, se constată că nu este îndeplinită condiția ca problema de drept să suscite interpretări diferite sau contradictorii ale unui text de lege, respectiv să prezinte un grad de dificultate suficient de mare. În plus, instanța constată că nu este îndeplinită nici condiția ca soluționarea pe fond a cauzei să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită, având în vedere împrejurarea că solicitarea de la pct. 1 vizează o chestiune legată de timbraj, de care însă nu este ținută instanța de recurs în soluționarea căii de atac (recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 429 din 9 decembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Craiova a fost respins ca inadmisibil, fără a se impune analiza/aplicarea textelor legale privitoare la timbrarea cererii având ca obiect eroare judiciară - a căror lămurire se solicită), iar aspectele prezentate la pct. 2 din cuprinsul cererii de sesizare nu antamează o chestiune de care să depindă soluționarea pe fond a cauzei - eventuala examinare a conduitei petentului care formulează plângere/denunț împotriva judecătorului nu formează obiect al analizei în cadul unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile art. 96 din Legea nr. 303/2004. În plus, considerentele pentru care a fost respinsă acțiunea formulată de reclamant au constat în necircumstanțierea faptelor pretinse a fi fost săvârșite de magistrați, ce ar constitui erori judiciare în sensul prevăzut de lege. Prin prisma considerentelor prezentate, Înalta Curte urmează a respinge cererea de sesizare a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.