ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2659/2023

Ședința publică din data de 14 decembrie 2023

Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele aspecte:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Tg-Jiu la 29 ianuarie 2021, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., în principal, să se pronunțe o hotărâre care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare cu privire la următoarele suprafețe de teren cu vegetație forestieră, situate pe raza comunei Runcu, județul Gorj: 0,5 ha, UA 66N; 24,4 ha, UA 66B; 1.6 ha, UA 65N2; 1 ha, UA 65N1; 32,4 ha, UA 65A; 59,90 ha, pentru prețul de 949.000 RON, iar, în subsidiar, a solicitat rezoluțiunea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/30.06.2014, prelungită prin actul adițional autentificat sub nr. x/30.01.2018, având ca obiect terenul cu vegetație forestieră descris mai sus, și obligarea pârâtei la plata sumei de 949.000 RON, actualizată, la data plății, cu indicele de inflație și cu dobânda legală aferentă.

Prin sentința civilă nr. 5331/2021, Judecătoria Târgu-Jiu a admis excepția necompetenței materiale, invocată de pârâtă prin întâmpinare, și declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Gorj.

Prin sentința civilă nr. 114 din 11 mai 2022, pronunțată de Tribunalul Gorj, secția I civilă, a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâtă și respinsă cererea de chemare în judecată, ca prescrisă.

Împotriva acestei sentințe civile, a formulat apel reclamanta.

Prin decizia civilă nr. 325 din 11 octombrie 2022, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul.

4.1. Împotriva acestei decizii civile, a declarat recurs reclamanta, solicitând casarea deciziei și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel.

Prin memoriul de recurs depus cu respectarea termenului legal, recurenta-reclamantă a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., învederând că decizia este nemotivată, prin raportare la întregul material probator, instanța de apel reținând în mod greșit că actele de folosire a masei lemnoase nu semnifică și posesia exercitată asupra imobilului.

Recurenta-reclamantă a invocat și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând că instanța de apel a aplicat, în mod greșit, normele de drept material privind prescripția extinctivă, sens în care a învederat următoarele argumente:

Este real că, în raport cu dispozițiile art. 1.669 alin. (2) din C. civ., o acțiune în constatare bazată pe un antecontract de vânzare-cumpărare se prescrie în termen de 6 luni de la data la care contractul s-ar fi încheiat în formă autentică, însă aprecierea instanței de apel este greșită, întrucât reclamanta a avut posesia imobilului, ceea ce constituie o cauză de întrerupere a termenului de prescripție.

Noțiunea de posesie a fost interpretată de către instanța de apel într-un sens rigid și restrâns. Astfel, trebuie analizat in concreto, de la caz la caz, în ce măsură creditorul se poate prevala de o astfel de posesie. Este cunoscut faptul că elementul corpus poate fi exercitat și prin altul, respectiv în urma încheierii unor contracte, prin care se transmite folosința materială a lucrului, cum ar fi transmiterea folosinței și culegerea fructelor, astfel cum este situația în speță. Prin încheierea unor asemenea acte translative de folosință, elementul material al posesiei nu se pierde, întrucât este exercitat prin altul, respectiv corpore alieno.

În speță, este evident că este vorba despre posedarea imobilului, întrucât există cel puțin elementul corpus, reclamanta exercitând acte de folosință asupra imobilului, astfel cum a recunoscut din faza judecății în primă instanță, încheind acte juridice translative de folosință, respectiv contracte de exploatare a masei lemnoase, și obținând autorizație de exploatare forestieră. Or, nu se putea exploata și folosi masa lemnoasă fără predarea terenului, fiind evident că reclamanta a exercitat stăpânirea materială a bunului, prin altul.

De altfel, pârâta, la 09.10.2019, în fața notarului public, a recunoscut că va vinde reclamantei terenurile descrise în antecontract, că nu cunoaște domiciliul vecinilor, fapt ce echivalează, pe lângă transmiterea exploatării masei lemnoase de pe teren, și cu recunoașterea transmiterii posesiei terenului, pe care nu o neagă. Mai mult, prin actul adițional din 30.01.2018, pârâta a menționat că promite să vândă societății suprafețele de teren și că este de acord ca aceasta să folosească masa lemnoasă aflată pe terenuri, fiind evidentă predarea bunului, care reflectă tocmai posesia. În aceste condiții, este infirmată concluzia instanței de apel, în sensul că înțelegerea părților din promisiunea de vânzare-cumpărare, referitoare la predarea terenurilor, nu a fost modificată prin actul adițional din 30.01.2018.

În realitate, pe de o parte, pârâta a modificat înțelegerea, în sensul că este de acord ca reclamanta să folosească masa lemnoasa aflată pe terenuri, fără a interzice folosirea terenurilor, iar, pe de altă parte, conform declarației de înstrăinare din 09.10.2019, arată că va vinde societății reclamante aceste terenuri, fără a determina o dată precisă, fapt ce echivalează nu numai cu recunoașterea posesiei, ci și cu o declarație publică prin care încunoștiințează orice persoană interesată că se obligă să vândă societății reclamante aceste terenuri. Or, manifestarea publică a voinței pârâtei de a vinde către reclamantă are efectul unei oferte ferme de vânzare și reprezintă o recunoaștere a faptului că orice prescripție față de actele încheiate între părți nu începe să curgă.

Nu poate fi primită susținerea instanței de apel că nepronunțarea asupra capătului subsidiar de cerere nu poate constitui motiv de apel, întrucât reclamanta are la îndemână doar calea prevăzută de art. 444 din C. proc. civ., întrucât, deși exista posibilitatea completării hotărârii, acest lucru nu înseamnă că legiuitorul a exclus o atare omisiune de la cenzura instanței, pe calea apelului sau a recursului. Obligativitatea procedurii privind completarea hotărârii nu trebuie înțeleasă că o atare omisiune nu putea fi criticată pe calea apelului sau a recursului.

4.2. Prin concluziile scrise depuse la dosar la 6 decembrie 2023, recurenta-reclamantă a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând că instanța de apel a aplicat, în mod greșit, normele de drept material, atunci când a considerat că nu a intervenit întreruperea prescripției extinctive, prin exercitarea posesiei asupra bunului, realizând o greșită apreciere în drept a noțiunilor de "fructe" și "producte", sens în care a învederat următoarele:

Instanța de apel a respins motivul de apel cu privire la incidența cazului de întrerupere a cursului prescripției extinctive, decurgând din exercitarea posesiei, de către promitentul-cumpărător, asupra bunului ce face obiectul promisiunii, în temeiul art. 2.537 din C. civ., reținând că promitenta-vânzătoare a transmis promitentei-cumpărătoare exclusiv dreptul de a culege fructele bunurilor imobile în litigiu, iar nu posesia acestor terenuri, ca atribut al dreptului de proprietate.

Plecând astfel, instanța de apel a aplicat, în mod greșit, noțiunile juridice de "fructe" și "producte", considerând că reclamanta beneficia exclusiv de dreptul de a culege fructele bunului, iar nu posesia acestor terenuri, ca atribut al dreptului de proprietate. Legea face distincția între fructe și producte, calificând, în mod expres, copacii unei păduri drept producte. Drept urmare, instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 548 și art. 549 din C. civ., calificând, în mod greșit, exploatarea masei lemnoase dintr-o pădure drept o formă de culegere a fructelor.

Astfel cum rezultă chiar din distincția făcută de art. 549 din C. civ., raportat la art. 548 alin. (1) din C. civ., caracteristica definitorie a productelor este aceea că, prin culegere și exploatare, productele epuizează substanța bunului principal și diminuează capitalul. Privită din această perspectivă, culegerea productelor este un apanaj exclusiv al persoanei care deține prerogativa dispoziției materiale asupra bunului, deci și posesia asupra bunului, și care poate efectua asupra unui bun acte ce intră în sfera noțiunii de abusus, fiind exclus, spre exemplu, de la exploatarea productelor uzufructuarul. Or, dispoziția materială este un atribut specific dreptului de proprietate, care conferă posesia.

Ca urmare a greșitei calificări juridice date exploatării masei lemnoase drept exploatarea fructelor, instanța de apel a considerat, în mod greșit, că reclamanta nu deține posesia asupra imobilelor. Prin exploatarea masei lemnoase, ce trebuie calificată juridic drept producte, reclamanta a exercitat atributul dispoziției materiale, adică a deținut posesia, contrar celor reținute de către instanța de apel.

Pentru calificarea juridică a exploatării masei lemnoase drept producte, care conferă posesie promitentului-cumpărător, trebuie avute în vedere și cele statuate de Tribunalul Gorj prin decizia civilă nr. 280/28.09.20223, pronunțată în dosarul nr. x/2022, având ca obiect chiar anularea contractului de vânzare masă lemnoasă dintre părți, reținându-se că actul de vânzare-cumpărare masă lemnoasă nr. 17/30.01.2018 trebuie interpretat prin referire la promisiunea de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x/30.06.2014 și la actul adițional autentificat sub nr. x/30.01.2018. Astfel, între cele trei acte juridică, există o legătură intrinsecă, iar contractul de vânzare a masei lemnoase nu este decât un simplu instrumentum, prin care reclamanta este îndreptățită să exploateze masa lemnoasă, care trebuia calificată juridic drept exploatarea productelor, ce conferă atributul dispoziției materiale și, deci, și posesia asupra terenurilor.

Mai mult, considerând că nu este aplicabil cazul de întrerupere a prescripției prin recunoașterea dreptului, instanța de apel a aplicat, în mod greșit, art. 2.537 pct. 1 coroborat cu art. 2.538 din C. civ.. Astfel, acordarea dreptului de exploatarea a masei lemnoase de către promitenta-vânzătoare trebuie calificat juridic drept un act de recunoaștere tacită a obligațiilor asumate prin antecontract, conform art. 2.538 din C. civ. și, în consecință, un act întreruptiv al termenului de prescripție, conform art. 2.537 pct. 1 din C. civ., astfel cum reiese și din jurisprudența instanței supreme, care a reținut că predarea posesiei bunului imobil ce face obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare, după împlinirea termenului la care s-a convenit încheierea contractului de vânzare-cumpărare, reprezintă o cauză de întrerupere a termenului de prescripție.

Recurenta-reclamantă a invocat și motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., că decizia recurată este și nemotivată, pentru că instanța de apel a analizat doar sumar materialul probator, neprocedând la analiza documentelor pe care reclamanta le-a depus la dosar în etapa apelului, constând în autorizații de exploatare și avize de însoțire a mărfurilor, care fac dovada exercitării posesiei de către promitenta-cumpărătoare. Promitenta-vânzătoare nu a contestat că reclamanta ar fi avut posesia bunurilor imobile ce fac obiectul promisiunii și nu a produs nicio probă contrară celor afirmate de reclamantă.

Recurenta-reclamantă a mai invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., susținând că instanța de apel a încălcat principiul contradictorialității, întrucât nu a pus în discuția părților incidența art. 444 și art. 445 din C. proc. civ., în ceea ce privește motivul de apel formulat cu privire la capătul de cerere privind rezoluțiunea antecontractului. În condițiile în care niciuna din părți nu a invocat că motivul de apel formulat pe acest capăt de cerere trebuia asimilat unei cereri de completare a hotărârii judecătorești și că nu pot fi invocate astfel de critici pe calea apelului, instanța de apel trebuia să pună în discuția părților inadmisibilitatea acestui motiv de apel, ca urmare a reținerii incidenței dispozițiilor art. 445 din C. proc. civ.

A mai susținut că instanța de apel a aplicat, în mod greșit, dispozițiile art. 444 și art. 445 din C. proc. civ., atunci când a considerat că se impunea formularea unei cereri de completare a hotărârii judecătorești. Astfel, soluția primei instanțe de respingere a cererii vizează, în mod neechivoc, acțiunea în integralitate, fiind respins atât capătul de cerere urmărind executarea în natură (pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract), cât și capătul de cerere privitor la rezoluțiunea promisiunii. Drept urmare, nu pot fi aplicabile dispozițiile art. 445 din C. proc. civ., pentru că reclamanta nu avea la dispoziție o cerere de completare a sentinței, întrucât prima instanță s-a pronunțat asupra capătului de cerere privind rezoluțiunea, dar a soluționat, în mod greșit, excepția prescripției, respingând întreaga acțiune ca prescrisă.

Totodată, în virtutea rolului său activ, instanța de apel trebuia să invoce din oficiu, ca motive de ordine publică, și să pună în discuție, cu privire la soluția primei instanțe de admitere a excepției prescripției capătului de cerere privind rezoluțiunea, pe de o parte, nemotivarea soluției primei instanțe de admitere a excepției prescripției a capătului de cerere privind rezoluțiunea, pentru că în sentința primei instanțe nu există niciun considerent care să justifice o astfel de soluție. Or, soluția dată fiecărui capăt de cerere trebuie să fie motivată atât în fapt, cât și în drept, printr-un silogism juridic propriu. Pe de altă parte, trebuia pusă în discuție din oficiu și soluționarea greșită a excepției prescripției, prin admiterea acestei excepții pe capătul de cerere privind rezoluțiunea, pentru că aceasta este o acțiune personală, supusă termenului general de prescripție de 3 ani, care, în mod evident, nu expirase la momentul introducerii acțiunii.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând recursul civil de față, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Cu titlu prealabil, astfel cum a pus în discuție la termenul din 7 decembrie 2023, Înalta Curte constată că motivele noi de recurs, ce au fost invocate prin notele scrise depuse la 6 decembrie 2023, referitoare la aplicarea greșită, de către instanța de apel, a noțiunilor juridice de "fructe" și "producte" (motiv prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.), precum și la încălcarea principiului contradictorialității și a rolului activ al instanței (motiv prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.), au fost formulate tardiv, respectiv după împlinirea termenului de motivare a căii de atac a recursului.

Referitor la susținerea apărătorului recurentei-reclamante, potrivit căreia aceste motive sunt de ordine publică, Înalta Curte reține că, potrivit art. 489 alin. (3) din C. proc. civ., doar instanței de recurs i se recunoaște posibilitatea de a invoca motive de ordine publică, după împlinirea termenului de motivare a căii de atac, nu și părților. Or, în cauză, nu au fost invocate, din oficiu, motive de recurs de ordine publică, iar, potrivit textului de lege menționat, instanța de recurs are posibilitatea, iar nu obligația de a invoca motive de ordine publică.

Ca atare, recurenta-reclamantă era ținută să invoce motivele de casare, chiar și pe acelea de ordine publică, prin cererea de recurs sau printr-un memoriu separat, însă numai cu respectarea termenului de motivare a căii de atac, astfel cum rezultă din prevederile art. 487 alin. (1) din C. proc. civ.

În considerarea celor expuse, Înalta Curte va analiza recursul doar prin raportare la motivele invocate prin memoriul de recurs, care a fost depus în termen procedural, fără a lua în considerare motivele noi, invocate tardiv.

Astfel, în termen legal, recurenta-reclamantă a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., susținând că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 445 din C. proc. civ., atunci când a reținut că omisiunea primei instanțe de a soluționa capătul de cerere subsidiar nu poate fi invocată decât pe calea procedurii completării hotărârii judecătorești.

Înalta Curte constată că acest motiv de casare este nefondat.

Potrivit dispozițiilor art. 445 din C. proc. civ., "îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispozițiilor contradictorii ori completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condițiile art. 442-444." Acest text de lege prevede, în mod clar, că procedura completării hotărârii este obligatorie, atunci când se apreciază că instanța nu s-a pronunțat asupra unei cereri cu care a fost învestită, partea interesată neavând dreptul de a opta între a solicita completarea hotărârii sau a declara calea de atac a apelului.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de apel a interpretat și a aplica, în mod corect, dispozițiile art. 445 din C. proc. civ., atunci când a reținut că omisiunea primei instanțe de a soluționa capătul de cerere subsidiar, având ca obiect rezoluțiunea promisiunii de vânzare-cumpărare, nu poate fi invocată prin intermediul apelului, ci doar pe calea procedurii completării hotărârii judecătorești, prevăzută de art. 444 din C. proc. civ.

Astfel, lecturând considerentele sentinței, se constată că prima instanță s-a pronunțat doar asupra capătului de cerere formulat în principal, având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, omițând a analiza și capătul de cerere subsidiar, având ca obiect rezoluțiunea promisiunii de vânzare-cumpărare, în condițiile în care a respins, ca prescris, capătul principal de cerere. În acest context, în mod corect a reținut instanța de apel că omisiunea primei instanțe de a soluționa capătul de cerere subsidiar nu poate fi invocată pe calea apelului, dată fiind reglementarea art. 445 din C. proc. civ., astfel că nu se poate reține aplicarea greșită a acestui text de lege.

Recurenta-reclamantă a mai invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., susținând că decizia recurată este nemotivată.

Înalta Curte constată că și acest motiv de casare este nefondat.

Plecând de la susținerile reclamantei că predarea terenurilor a avut loc la 30.01.2018, în baza actului adițional autentificat sub nr. x și că de la acest moment a efectuat acte de exploatare forestieră, instanța de apel a reținut, în urma interpretării clauzelor contractuale ale actelor juridice încheiate între părți, precum și a materialului probator administrat, următoarele:

"Coroborând mențiunea din actul adițional nr. x/30.01.2018 cu contractul de vânzare-cumpărare masă lemnoasă nr. 17/30.01.2018 și cu autorizația de exploatare din 13.04.2018, Curtea constată că promitenta-vânzătoare a transmis promitentei-cumpărătoare doar dreptul de a culege fructele imobilelor în litigiu, nu și posesia acestor terenuri, ca atribut al dreptului de proprietate. Acest aspect de fapt este confirmat și de împrejurarea că întelegerea inițială a părților din promisiunea de vânzare-cumpărare încheiată la 30.06.2014, referitoare la predarea terenurilor, nu a fost modificată prin actul adițional autentificat sub nr. x/30.01.2018. (...) Apelanta-reclamantă nu a făcut dovada posesiei terenurilor în litigiu, ca stare de fapt ce ar fi putut echivala cu o recunoaștere a debitoarei obligației de a vinde".

Având în vedere considerentele deciziei recurate, se reține că instanța de apel a respectat exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) și de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, argumentând, în fapt și în drept, concluzia că nu poate fi reținută susținerea apelantei-reclamante, în sensul că termenul de prescripție de 6 luni, prevăzut de art. 1.669 alin. (2) din C. civ., a fost întrerupt, prin faptul predării terenurilor, ce a avut loc la data de 30.01.2018.

În urma lecturării considerentelor deciziei recurate, se observă că instanța de apel a respectat obligația legală și convențională de motivare, prezentând situația de fapt și de drept relevanță, precum și motivele pentru care a înlăturat criticile de apel, cu luarea în considerare și a prevederilor art. 477 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora limitele efectului devolutiv al apelului sunt determinate de ceea ce s-a apelat (tantum devolutum quantum apellatum).

Motivarea deciziei recurate este realizată într-o manieră clară și coerentă, făcând posibilă exercitarea controlului judiciar, în raport cu soluția dată apelului, confirmând faptul că susținerile părților au fost examinate în mod efectiv.

Referitor la susținerea că instanța de apel nu ar fi analizat înscrisurile depuse în faza procesuală a apelului, aceasta nu poate fi primită, întrucât recurenta-reclamantă critică, în realitate, modalitatea în care instanța de apel a interpretat și a coroborat mijloacelele de probă administrate, care nu poate face obiect al controlului judiciar în recurs, întrucât, în această cale extraordinară de atac, nu are loc devoluarea fondului, instanța de recurs neavând competența legală de a repune în discuție și de a reanaliza mijloacele de probă administrate.

Împrejurarea că, în urma aprecierii probelor, instanța de apel a ajuns la o altă concluzie decât cea susținută de către recurenta-reclamantă aduce în discuție modalitatea de stabilire a situației de fapt, care nu poate fi cenzurată în recurs, față de actuala configurare a cazurilor de nelegalitate. De altfel, dispozițiile art. 264 alin. (2) din C. proc. civ. consacră libertatea pe care o are judecătorul în a aprecia asupra forței probante a materialului probatoriu încuviințat, acest aspect neputând forma obiectul controlului de legalitate în recurs.

În termen legal, recurenta-reclamantă a mai invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material, atunci când nu a reținut posesia exercitată asupra imobilului drept cauză de întrerupere a termenului de prescripție extinctivă.

Înalta Curte constată că și acest motiv de casare este nefondat.

Deși a invocat încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2.537, art. 2.539 și art. 916 alin. (1) din C. civ., recurenta-reclamantă argumentează existența cazului de întrerupere a termenului de prescripție, constând în posesia exercitată asupra imobilului, rezultată din exploatarea masei lemnoase aflate pe acesta, făcând aprecieri cu privire la mijloacele de probă administrate. În acest sens, recurenta-reclamantă învederează că a posedat imobilul, existând cel puțin elementul corpus, din moment ce, din probele administrate, rezultă că a încheiat acte translative de folosință, respectiv contracte de exploatare a masei lemnoase, și a obținut autorizația de exploatare forestieră, masa lemnoasă neputând fi exploatată fără predarea imobilului, fiind evident că a exercitat posesia prin altul.

Însă, toate referirile din memoriul de recurs la probele administrate, la valoarea lor probatorie și la situația de fapt, stabilită în urma coroborării lor, vizează temeinicia, iar nu legalitatea deciziei recurate, astfel că nu pot fi analizate în cadrul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. În condițiile în care, în urma analizării probelor administrate, instanța de apel a stabilit, ca stare de fapt ce ar fi putut echivala cu un caz de întrerupere a termenului de prescripție extinctivă, că nu a avut loc predarea imobilului și că promitenta-vânzătoare a transmis promitentei-cumpărătoare doar dreptul de a culege fructele imobilului, nu și posesia acestuia, ca atribut al dreptului de proprietate, o atare situație de fapt nu poate fi cenzurată de către instanța de recurs, care nu poate stabili o altă situație de fapt, în sensul dorit de recurenta-reclamantă.

Ca atare, invocând greșita calificare juridică a situației de fapt, rezultată din interpretarea faptelor de exploatare a masei lemnoase, recurenta-reclamantă tinde la reevaluarea situației de fapt stabilite pe baza probelor administrate, susținând, în realitate, o analizare eronată sau insuficientă a materialului probator de către instanța de apel, ceea ce nu poate face obiectul controlului de legalitate în recurs.

Din moment ce situația de fapt reținută de către instanța de apel, în urma analizării probatoriului administrat, constituie fundamentul aplicării dispozițiilor legale, iar această situație de fapt nu poate fi cenzurată de instanța de recurs, rezultă că nu se poate reține aplicarea greșită a normelor de drept material, nefiind incident motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Față de aceste considerente, constatând că acele motive de recurs, care au fost invocate cu respectarea termenului procedural, nu sunt fondate și că decizia instanței de apel este legală, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei civile nr. 325 din 11 octombrie 2022, pronunțate de către Curtea de Apel Craiova, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 325 din 11 octombrie 2022 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 decembrie 2023.