ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1409/2024

Ședința publică din data de 19 iunie 2024

Analizând actele de la dosar și decizia atacată, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secția a II-a civilă la 02.03.2022, sub nr. x/2022, reclamanta Agenția Domeniilor Statului (în continuare A.D.S.), în contradictoriu cu pârâta S.C. Seara pe Deal S.R.L., a solicitat instanței, ca prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 233.976,51 RON, reprezentând contravaloarea folosinței suprafeței de 29,67 ha, teren categoria arabil, exploatată fără acordul A.D.S. și fără a deține un titlu valabil încheiat cu A.D.S. în perioada 01.03.2014- 27.11.2020, precum și la achitarea sumelor actualizate corespunzător raportat la data plății efective.

În drept, a invocat dispozițiile art. 192 C. proc. civ., ale art. 1349 C. civ., precum și toate dispozițiile legale menționate în cuprinsul cererii.

Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 18/25.01.2023, Tribunalul Dolj, secția a II-a civilă a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 168.171,7 RON, actualizată cu indicele de inflație la data plății efective, reprezentând contravaloarea folosinței suprafeței de 29,67 ha, teren categoria arabil, exploatat fără acordul reclamantei și fără titlu valabil, în perioada 01.01.2018-27.11.2020. Totodată, a luat act că părțile nu au solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel ambele părți.

Prin decizia nr. 474/19.10.2023, Cutea de Apel Craiova, secția a II-a civilă a admis excepția netimbrării cererii de apel, invocată din oficiu, și a anulat, ca netimbrat, apelul formulat de apelanta-parată S.C. Seara pe Deal S.R.L. Totodată, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă.

Împotriva deciziei menționate a formulat recurs reclamanta Agentia Domeniilor Statului, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

Prin memoriul de recurs, după prezentarea parcursului procesual, sub un prim aspect, autoarea recursului a susținut că prin decizia atacată au fost încălcate prevederile art. 1349 C. civ., în cauză fiind întrunite cerințele răspunderii civile delictuale, întrucât pârâta a ocupat abuziv terenul acesteia, ridicând o construcție în scop turistic.

Totodată, a afirmat că procesul-verbal de exploatare abuzivă a fost semnat fără obiecțiuni, astfel că instanța nu avea posibilitatea de a nesocoti recunoașterea faptei de însuși făptuitorul din cauză.

Cu referire la reținerea instanței de apel în acord cu care, în cauză nu s-a făcut dovada prin probe certe a faptului că pârâta a ocupat suprafața de teren și pentru restul perioadei deduse judecății, 01.03.2014-31.12.2017, recurenta a învederat că exploatarea abuzivă a suprafeței de 29,67 ha teren pentru perioada menționată a fost constatată de o comisie constituită în baza Ordinului comun al Ministerului Agriculturii, Alimentației și Pădurilor și al Ministerului de Interne nr. 101/04.03.2002, fiind consemnată într-un proces-verbal semnat de doi reprezentanți ai Inspectoratului Județean de Poliție și de reprezentantul Direcției pentru Agricultură, veridicitatea acestuia fiind, astfel, irefutabilă, faptele expuse bucurându-se de o prezumție de adevăr și legalitate, ce nu putea fi răsturnată prin simpla negare a lor din partea pârâtei.

În consecință, fapta ilicită consta în utilizarea terenului A.D.S. de către pârâtă care se comportă ca și cum ar deține un titlu pe teren și exploatează suprafața în scopul obținerii de profit, ignorând complet faptul că acel contract de concesiune nr. x/22.11.2004 nu mai putea constitui just titlu, câtă vreme a încetat prin reziliere la 16.02.2010, iar prejudiciul cauzat este reprezentat de suma pe care agenția ar fi trebuit să o încaseze cu titlu de redevență pentru exploatarea unei suprafețe de teren aflată în administrarea sa.

Sub un al doilea aspect, a afirmat că instanța de apel a ignorat dispozițiile Legii nr. 268/2001, prin care Statul Român a mandatat A.D.S. să exercite în numele său dreptul de proprietate publică asupra terenurilor care provin de la societățile cu profil agricol.

În acest sens, a arătat că Statul Român, chiar dacă este proprietarul terenului exploatat în mod abuziv de pârâtă, acesta, ca entitate, nu își poate exercita drepturile decât prin instituțiile împuternicite prin lege, iar pentru terenul în discuție legiuitorul a conferit această prerogativă agenției.

A susținut că toate aceste aspecte nu au fost primite de instanța de apel care, nu numai că a pronunțat o hotărâre care încalcă normele de drept materiale, respectiv prevederile Legii nr. 268/2001, dar nici nu s-a preocupat să argumenteze cauzele pentru care a înlăturat incidența textelor de lege invocate în susținerea demersului procesual.

În continuare, autoarea recursului a învederat că în cauză sunt întrunite condițiile pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, și anume: existența unui prejudiciu - redevența neîncasată de A.D.S., urmare a exploatării abuzive a terenurilor aflate în administrarea sa; existența unei fapte ilicite - exploatarea de către pârâtă a terenurilor aflate în administrarea A.D.S. fără a deține un titlu valabil în acest sens și fără a plăti prețul exploatării terenului; existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu - patrimoniul A.D.S. a fost micșorat cu suma pe care ar fi trebuit să o obțină ca preț al exploatării terenului de către pârâtă și, pe cale de consecință, și veniturile datorate bugetului de stat; existența vinovăției - pârâta nu deține un contract valabil încheiat cu A.D.S. privind exploatarea legală a suprafețelor de teren.

În încheiere, a reiterat solicitarea de admitere a recursului.

Prin întâmpinarea înaintată la dosarul cauzei la 05.03.2024, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată întrucât, pe de o parte, critica privind aprecierea greșită de către instanța de apel a pretinsei recunoașteri ce ar reieși din semnarea procesului-verbal de exploatare abuzivă DJ/555/27.11.2020 este inadmisibilă în calea extraordinară de atac a recursului, iar pe de altă parte, critica ce vizează ignorarea prevederilor Legii nr. 268/2001 este invocată formal, fără a se preciza care norme de drept material din acest act normativ ar fi fost încălcate, interpretarea recurentei fiind lipsită de orice fundamant legal. De asemenea, a învederat că nu poate fi primită solicitarea de obligare a sa la plata unor despăgubiri pentru intervalul 2014-2017, câtă vreme societatea nu exista ca entitate juridică, capacitatea de folosință și de exercițiu fiind dobândite de la înființare, în anul 2018, potrivit informațiilor de la Registrul Comerțului.

Recurenta-reclamantă nu a uzat de dreptul procesual de a formula răspuns la întâmpinare.

Prin rezoluția din 04.04.2024 s-a fixat termen 19.06.2024, în ședință publică, cu citarea părților.

La acest termen de judecată, instanța supremă a rămas în pronunțare asupra excepției nulității căii extraordinare de atac, invocată din oficiu.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 494 C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată din oficiu, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din același cod, "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității".

Totodată, art. 489 alin. (2) C. proc. civ. prevede sancțiunea nulității în cazul în care motivele invocate de recurent nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă la nelegalitatea hotărârii din perspectiva dreptului substanțial, respectiv la încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Instanța încalcă dreptul material atunci când nu identifică regulile de drept aplicabile în cauză ori, deși le identifică, le încalcă în litera sau spiritul lor, interpretându-le eronat ori, deși le interpretează corect la un nivel abstract, aplicarea acestora situației de fapt se face într-o manieră eronată, contrară sensului și scopului pentru care au fost edictate.

Invocarea valabilă a acestui motiv de casare presupune enunțarea principiilor sau a regulilor de drept aplicabile, modul în care, în aprecierea recurentului, aceste reguli trebuie aplicate în cauza dedusă judecății și discordanța acestei interpretări cu cea oferită de către instanța de apel prin hotărârea recurată.

Așadar, teza încălcării sau aplicării greșite a normelor de drept material trebuie să fie argumentată în concret, neputându-se invoca prin enunțuri generice, lipsite de acoperire argumentativă.

Motivul de recurs nu este invocat procedural atunci când, deși se invocă nelegalitatea hotărârii, în realitate este criticată situația de fapt reținută sau modul de interpretare a probelor ori alte elemente care, deși au și o semnificație juridică, acestea implică un grad mare de apreciere a instanțelor de fond, care sunt suverane în ce le privește.

Demersul judiciar al reclamantei a vizat obligarea pârâtei la plata sumei de 233.976,51 RON, reprezentând contravaloarea folosinței suprafeței de 29,67 ha, teren categoria arabil, exploatată fără acordul acesteia și fără a deține un titlu valabil încheiat cu A.D.S. în perioada 01.03.2014-27.11.2020, actualizată cu indicele de inflație la data plății efective, acțiunea fiind admisă în parte de tribunal, pârâta fiind obligată la plata contravalorii folosirii suprafeței de teren doar pentru perioada 01.01.2018-27.11.2020, motivat de faptul că pentru restul perioadei, respectiv 01.03.2014-31.12.2017, nu a fost dovedită fapta ilicită, soluție confirmată de curtea de apel, prin respingerea apelului A.D.S.

Instanța de recurs constată că deși recurenta-reclamantă a susținut incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., această invocare este una formală, în condițiile în care partea nu a dezvoltat critici concrete de nelegalitate care să vizeze raționamentul instanței de apel, ce a determinat concluzia că reclamanta nu a reușit să dovedească prin probe certe faptul că pârâta ar fi ocupat suprafața de teren în discuție și pentru restul perioadei deduse judecății.

Astfel, criticând cele reținute de instanța de apel, în sensul că, în speță erau îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, fiind încălcate dispozițiile art. 1349 C. civ., greșita reținere a faptului că nu s-a făcut dovada exploatării fără titlu valabil a terenului de către pârâtă pentru întreg intervalul indicat în cererea de chemare în judecată, precum și ignorarea prevederilor Legii nr. 268/2001, recurenta-pârâtă aduce în discuție aspecte ce țin de situația de fapt și contestă, în realitate, valoarea dată de instanță probatoriului administrat, respectiv răspunsului Primăriei Cetate înaintat la dosar prin adresa nr. x/28.10.2022 și procesului-verbal DJ/555/37.11.2020.

Însă, o atare motivare a recursului nu îndeplinește rigorile impuse de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., afirmațiile recurentei referitoare la dovezile administrate tind la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Reținând faptul că, în realitate, prin memoriul de recurs, se critică concluzia instanței de apel cu privire la faptul că, pentru perioada 2014-2017 suprafața de 29,67 ha viță de vie a fost exploatată de persoana fizică A., iar nu în calitate de reprezentant al pârâtei, recurenta readucând în discuție aspecte de temeinicie, Înalta Curte reamintește părților că instanța de recurs nu are competența de a proceda la verificarea situației de fapt stabilite prin hotărârea atacată și de a reevalua, în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta a constatat-o.

Înalta Curte notează că instanța de apel, prin hotărârea atacată, a arătat că de ce nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, statornicite de art. 1349 C. civ., și a cenzurat susținerile apelantei-reclamante cu privire la cele consemnate în procesul-verbal DJ/555/27.11.2020, arătând că intenția persoanei fizice A., pentru acea perioadă, de a exploata terenul în numele său, iar nu ca reprezentant al pârâtei, rezultă fără dubiu din modul în care terenul figurează în Registrul Plantațiilor Viticole.

Sub un alt aspect, Înalta Curte reține că, deși recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a ignorat prevederile Legii nr. 268/2001, a făcut o trimitere formală la acest act normativ, fără să facă referire la vreun viciu de legalitate a hotărârii atacate, ca urmare a încălcării acestora.

În consecință, instanța de recurs apreciază că aspectele prezentate de recurenta-reclamantă nu reprezintă o motivare a căii de atac exercitate, conform exigențelor prevăzute de dispozițiile art. 486 alin. (1) C. proc. civ., care trebuie interpretate în sensul formulării, în cuprinsul motivelor de recurs, a unei argumentări juridice a nelegalității hotărârii atacate, prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță.

Astfel, pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că motivul de nelegalitate formulat de recurenta-reclamantă nu îndeplinește condiția prevăzută de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., întrucât nu poate fi încadrat în motivele de recurs prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. și cum, în cauză, nu pot fi reținute motive de ordine publică, va aplica sancțiunea expres prevăzută într-o asemenea situație de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., respectiv aceea a nulității recursului, admițând excepția cu acest obiect.

În ceea ce privește cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata-pârâtă prin întâmpinarea înaintată la dosar, Înalta Curte constată că aceste cheltuieli au fost solicitate formal, fără a fi făcută dovada existenței și întinderii lor. De altfel, reprezentantul convențional, prezent la termenul de judecată, a precizat că își rezervă dreptul de a le solicita pe cale separată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă Agenția Domeniilor Statului împotriva deciziei nr. 474/19.10.2023, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 iunie 2024.