ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2736/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată sub nr. x/2021, la data de 14.05.2021, pe rolul Judecătoriei Galați, reclamanta Agenția Domeniilor Statului a solicitat obligarea pârâtei S.C. A. S.R.L. la plata sumei de 398.309,13 RON reprezentând prețul exploatării fără titlu valabil, calculat pentru perioada 24.10.2016-03.12.2020, conform fișei de calcul, pentru suprafețele de teren agricol de 65,24 ha, teren proprietatea statului și aflat în administrarea reclamantei, exploatat de către pârâtă fără acordul A.D.S. și fără a deține contract valabil încheiat. De asemenea, a solicitat ca, la momentul plății efective, pârâtul să fie obligat la achitarea sumei actualizate corespunzător. Prin sentința civilă nr. 9084/06.09.2021, Judecătoria Galați a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Galați.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 978 din 01.07.2022, Tribunalul Galați a admis acțiunea și a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 398.309,13 RON reprezentând contravaloare lipsă folosință teren 65,24 ha proprietatea statului, aferentă perioadei 24.10.2016 - 03.12.2020, sumă ce se va actualiza cu rata inflației la data plății efective.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia nr. 263 A din 21 decembrie 2022 a Curții de Apel Galați, secția I civilă, s-a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 978 din 01.07.2022, pronunțată de Tribunalul Galați în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu reclamanta Agenția Domeniilor Statului.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei nr. 263 A din 21 decembrie 2022 a Curții de Apel Galați, secția I civilă, a declarat recurs pârâta S.C. A. S.R.L., invocând incidența motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. După o expunere, pe larg, a istoricului cauzei, susține, sub un prim motiv de recurs, că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 21 1 alin. (1) din Legea nr. 268/2001 și ale art. 1385 alin. (1) și (3) C. civ., atunci când a reținut că intimata ADS poate solicita o despăgubire pentru lipsa folosinței terenului mai mare decât redevența pe care ar fi încasat-o dacă s-ar fi încheiat contractul de concesiune cu atribuire directă, întrucât pe acest teren proprietatea privată a statului se află o plantație de vie, proprietatea recurentei, înființată cu acordul proprietarului terenului (Statul Român) și, în atare situație, singura modalitate de punere în valoarea a terenului de către intimata ADS este încheierea contractului de concesiune cu atribuire directă cu proprietarul plantației de viță de vie, conform art. 21 1 alin. (1) din Legea nr. 268/2001. Aceste dispoziții legale care reglementează criteriile de stabilire a întinderii despăgubirii în cauză nu au fost aplicate corect de către instanța de apel, întrucât a reținut că ADS ar fi putut concesiona prin metoda licitației cu strigare un teren de sub vii pe care se află înființată o plantație de vie cu acordul Statului Român. Astfel, așa cum a arătat și prin motivele de apel, recurenta a dobândit dreptul de a utiliza terenul în discuție prin adjudecarea activului vița de vie de la B. S.R.L. aflată în procedura falimentului. B. S.R.L., care a achiziționat de la C. S.A. activul plantație de vita de vie pe o suprafața de teren din care face parte și terenul din prezenta cauză, a încheiat cu ADS contractul de concesiune cu atribuire directă, în temeiul dispozițiilor art. 21 1 din Legea nr. 268/2001. Ulterior, însă, pe acest teren, Statul Român a autorizat B. S.R.L. să înființeze o plantație de viță de vie în condițiile Ordinului nr. 462/7 iulie 2006 pentru aprobarea normelor de instituire și gestionare a drepturilor individuale de plantare/replantare a vitei de vie cu struguri de vin (MADR), respectiv: "Articolul 2 (1) Plantarea/replantarea viței-de-vie este interzisă până la data de 31 iulie 2010, cu excepția cazurilor în care este efectuată în temeiul: a) unui drept de plantare nouă; b) unui drept de replantare; c) unui drept de plantare care provine dintr-o rezervă. (2) Dreptul individual de plantare nouă sau de replantare a viței-de-vie se alocă oricărei persoane fizice/juridice, având calitatea de proprietar de plantații viticole, în baza unei cereri de autorizare a plantării/replantării viței-de-vie și de înscriere în Registrul plantațiilor viticole, conform documentului prevăzut în anexa nr. 1". Prin Autorizația de plantare a viței de vie nr. 2/28.02.2008, prin care Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale-Direcția pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală Galați a dat dreptul de înființarea plantației de viță de vie proprietarului acestei plantații de vită de vie, respectiv societății B. S.R.L., iar prin Procesul-verbal de recepție cantitativă și calitativă finală nr. x/2.06.2008 s-a constatat de către inspectorii ISCTV din cadrul DADR Galați că întreaga măsură a plantării vitei de vie a fost realizată. În atare situație, în anul 2008, Statul Român, care deținea în domeniul privat terenul, astfel cum rezultă din contractul de concesiune încheiat cu B. S.R.L., și-a dat acordul ca pe acest teren B. S.R.L. să înființeze o vie asupra căreia să aibă un drept de proprietate. Prin acest acord pentru înființarea plantației de viță de vie, Statul Român, proprietarul terenului, a acceptat că pe terenul proprietatea sa privată să se afle activul vie proprietatea privată a unei alte persoane, ceea ce face ca dreptul de folosință asupra terenului să fie izvorât dintr-un drept de superficie, în cazul în care se va considera că la data înființării viei (2008) se aplicau regulile de la superficie-creație doctrinară și jurisprudențială, în caz contrar, fiind aplicabile dispozițiile imperative ale art. 21 1 din Legea nr. 268/2001, în sensul că trebuia încheiat contract de concesiune cu atribuire directă pentru terenul pe care se afla activul unei terțe persoane. Proprietarul plantației este constructor de bună credință, iar în cazul în care ADS ar fi dorit să uzeze de dreptul de a dispune liber de acest teren, ar fi trebuit, mai întâi, ca statul să devină și proprietarul activului vie, prin accesiune imobiliară, cu plata către proprietarul plantației de vie a valorii investiției, potrivit art. 494 alin. (3) teza finală din C. civ. de la 1864. Prin urmare, afirmația instanței de apel conform căreia ADS ar fi putut încheia pe terenul în discuție contracte de concesiune prin metoda licitației cu strigare reprezintă o aplicare greșită a dispozițiilor imperative ale art. 21 1 din Legea nr. 268/2001, precum și a dispozițiilor din Procedura privind concesionarea terenurilor cu destinația agricolă aflate în administrarea A.D.S. prin metoda licitației cu strigare, Cap. II -"Aplicabilitate" ultimul paragraf: "Excepție de la metoda concesionării prin licitație publică cu strigare este metoda concesionării prin atribuire directă, pentru situațiile reglementate prin Legea nr. 249/2003 pentru completarea Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăților comerciale ce dețin în administrare terenuri proprietate publică și privată a statului cu destinație agricolă și înființarea Agenției Domeniilor Statului, H.G. nr. 354/2005, H.G. nr. 859/2009 și Ordinul nr. 804/2005 privind aprobarea instrucțiunilor privind stabilirea suprafețelor de teren cu destinația agricolă ce se atribuie direct, Ordinul ministrului agriculturii, pădurilor și dezvoltării rurale nr. 644/2009, precum și situațiile în care se va aproba concesionarea prin alte metode prevăzute de lege." Consideră că în acord cu aceste dispoziții legale poate fi doar o despăgubire pentru lipsa de folosință a terenului egală cu redevența ce s-ar fi datorat dacă ar fi fost încheiat un contract de concesiune cu atribuire directă pentru perioada în discuție, pentru că doar aceasta este pierderea suferită de proprietarul terenului pe care A.D.S, trebuie să o repare. Sub al doilea motiv de recurs, recurenta susține că decizia atacată cuprinde motive contradictorii, precum și motive străine de cauză, cu privire la motivul de apel vizând inaplicabilitatea Notei de informare și decizie nr. 152039/19.06.2019. Motivele contradictorii cuprinse în hotărârea recurată cu privire la motivul de apel vizând inaplicabilitatea Notei de informare și decizie nr. 152039/19.06.2019 sunt următoarele: "În acord cu opinia judecătorului fondului, curtea apreciază că Nota de informare emisă de Directorul General al ADS reprezintă un act juridic în vigoare, care produce efecte juridice și care este aplicabil inclusiv pârâtei câtă vreme el nu a fost contestat pe cale legală, nici în prezentul proces și nici pe calea altei proceduri. Câtă vreme actul emană de la o autoritate publică și se aplică tuturor celor aflați în situația pârâtei, el nu poate fi ignorat;" "Or, în raport cu atitudinea procesuală adoptată de pârâtă, Curtea nu poate analiza niciuna dintre susținerile subsumate primului motiv de apel în cadrul căruia a formulat aprecieri cu privire la valabilitatea actului intitulat Notă de informare și decizie nr. 152039/19.06.2019, emisă de Directorul General al ADS, cu atât mai mult cu cât toate aprecierile apelantei au pornit de la premisa greșită că instanța de fond ar fi reținut că această Notă este un act administrativ ce ar trebui anulat. În realitate, în cuprinsul sentinței atacate nu există niciun considerent în acest sens, fiind evident că apelanta pârâtă a interpretat în mod total eronat afirmația judecătorului fondului potrivit căreia Nota de informare emisă de Directorul General ADS reprezintă un act juridic în vigoare, care nu a fost anulat ca urmare a unei cereri formulate în litigiul de față sau altele; instanța de fond a considerat doar că Nota de informare este un act juridic și nu un act administrativ, cum susține apelanta, act care fiind în vigoare se aplică tuturor situațiilor pe care le reglementează, inclusiv apelantei, câta vreme nu a fost anulat ca urmare a unei cereri formulate în litigiul de față". Aceste considerente sunt contradictorii pentru că, pe de o parte, instanța de apel susține că Nota de informare și decizie nr. 152039/19.06.2019 este doar un act juridic, nu un act administrativ cum susține recurenta, iar pe de altă parte instanța de apel reține că acest act juridic emană de la o autoritate publică și se aplică tuturor celor aflați în situația pârâtei, aceste efecte fiind specifice actului administrativ normativ. Din aceste considerente s-ar putea deduce ori că instanța de apel nu consideră actul administrativ un act juridic, ori că instanța de apel consideră că Nota de informare și decizie nr. 152039/19.06.2019 este un act juridic de altă natură, nu administrativă, însă această concluzie este contrazisă de considerentul care reține că act juridic emană de la o autoritate publică și se aplică tuturor celor aflați în situația pârâtei, aceste efecte fiind specifice actului administrativ normativ. Motivele străine de motivul de apel privind inaplicabilitatea Notei de informare și decizie nr. 152039/19.06.2019 pentru că nu este în vigoare constau în considerentele prin care instanța de apel reține în mod repetat că acest "act juridic" este în vigoare pentru că nu a fost contestat nici în prezenta cauză, nici în alte cauze, în condițiile în care recurenta a arătat prin motivele de apel ca acest act nu este în vigoare pentru că nu a fost publicat în Monitorul Oficial al României pentru a intra în vigoare, astfel cum impun dispozițiile art. 11 din Legea 24/2000. În opinia recurentei, pentru a fi contestat un act normativ este necesar ca acesta să intre în vigoare prin publicarea lui în Monitorul Oficial al României, doar în această situație putând fi vorba despre existența unui interes în anularea actului respectiv. Or, recurenta a arătat că inaplicabilitatea de informare și decizie nr. 152039/19.06.2019 vine din faptul că nu a fost publicată și din această cauză nu este în vigoare. La această critică esențială adusă hotărârii instanței de fond, instanța de apel a răspuns reținând că actul respectiv își produce efectele pentru că nu a fost anulat. Sub un alt motiv de recurs se susține că decizia atacată cuprinde motive străine de cauză, cu privire la motivul de apel privind calculul redevenței prin încadrarea terenului în clasa IV de calitate, conform celor stabilite prin Studiul pedologic nr. 377/30.07.2019. Prin motivul de apel privind greșita încadrare a (bonitate) în loc de clasa IV de calitate (bonitate) recurenta a arătat că prin studiul pedologic efectuat de autoritatea competentă OJSPA Galați s-a stabilit o altă situație de fapt decât cea din evidențele ADS, respectiv că terenul pe care se află via proprietatea recurentei se încadrează în clasa III de calitate, nicidecum în clasa IV de calitate astfel cum arată înregistrările ADS din anul 2005. De asemenea, a arătat că este importantă încadrarea corectă a terenului în clasa IV de calitate, întrucât Normele Interne privind aplicarea prevederilor Legii nr. 249/2003, H.G. nr. 354/2005 și ale Ordinului ministrului agriculturii, pădurilor și dezvoltării rurale nr. 804/17.08.2005 pentru încheierea contractelor de concesiune prin metoda atribuirii directe, H.G. nr. 859/2009 și ale Ordinului ministrului agriculturii, pădurilor și dezvoltării rurale nr. 644/23.10.2009, aflate la dosarul de fond, stabilesc redevența minimă pentru terenurile cu vii în funcție de o singură variabilă, respectiv în funcție de clasa de calitate a terenului. Astfel, pentru clasa de calitate III redevența minimă este de 756 kg grâu/ha/an, iar pentru clasa IV de calitate redevența minimă este de 587 kg grâu/ha/an. Nivelul minim al redevenței stabilite în funcție de clasa de calitate se poate majora prin aplicarea unor coeficienți corespunzători unor factori favorizanți ai exploatației. Acest motiv de apel a fost înlăturat cu următoarele considerente: "- studiul pedologie nr. 377/30.07.2019 nu poate conduce la schimbarea categoriei de folosință a terenului, ci acesta poate constitui, cel mult, "premisa declanșării procedurii legale de modificare a categoriilor de folosință a terenurilor aflate în administrarea ADS, procedură care, însă, nu a fost urmată, astfel că instanța nu poate valida studiul și nu îi poate da eficiența pe care apelanta o dorește, fără a se putea înțelege, însă, că instanța de fond ar fi considerat că studiul este fals"(pagina 9 din hotărâre); - "instanța nu contestă valabilitatea studiului și nici autoritatea în domeniu a Oficiului care l-a efectuat, ci are în vedere doar, așa cum s-a arătat deja, că nu poate schimba ea însăși categoria de folosință a terenului și întreaga formulă de calcul a prejudiciului în funcție de concluziile acestuia, întrucât procedura de modificare a categoriilor de folosință este una specială, expres reglementată prin Ordin al Ministrului Agriculturii și Dezvoltării Rurale, instanța neputându-se subroga în atribuțiile altei autorități. -Din punct de vedere procedural, sub aspect probator, studiul în sine poate fi primit ca probă la dosar, finalitatea pe care apelanta o urmărește nu poate rezulta din simpla analizare, apreciere și însușire a concluziilor acestuia, fiind obligatorie parcurgerea procedurii legale privind schimbarea categoriei de folosință a terenurilor agricole" (pagina 9 din hotărâre). Aceste motive din hotărârea instanței de apel arată că Studiul pedologic nr. 377/30.07.2019 nu poate conduce la schimbarea categoriei de folosință a terenului agricol, pentru care există o procedură administrativă obligatorie, în condițiile în care recurenta nu a solicitat niciodată în cadrul acestui dosar, nici în fața instanței de fond, nici prin motivele de apel, schimbarea categoriei de folosință a terenului, ci a solicitat ca în formula de calcul a redevenței pentru contractul de concesiune cu atribuire directă să fie avută în vedere valoarea redevenței minimale raportat la încadrarea terenului în clasa IV de calitate (bonitate). Este evident că instanța de apel a făcut o confuzie între clasa de calitate (bonitate) a terenului, care reprezintă caracterizarea din punct de vedere pedologic a terenului, cu relevanță pentru luarea măsurilor în vederea îmbunătățirii fertilității solului și categoria de folosință a terenului agricol, care are relevanță din punct de vedere economic. În atare situație, având în vedere că hotărârea recurată nu cuprinde decât motive străine raportat la motivul de apel referitor la efectele studiului pedologic nr. 377/30.07.2019 în stabilirea cuantumului despăgubirii pentru lipsa de folosință, în sensul că se reține că acesta nu poate conduce la schimbarea categoriei de folosință, în condițiile în care recurenta a solicitat doar modificarea în formula de calcul a redeventei a variabilei "clasa de calitate", nicidecum a variabilei "categoria de folosință", consideră că este întemeiat și acest motiv de casare și solicită admiterea recursului.

Apărările formulate în cauză Intimata-reclamantă Agenția Domeniilor Statului a formulat întâmpinare, în termen legal, prin care solicită să se mențină în tot hotărârea recurată. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Împrejurările faptice esențiale pentru soluționarea prezentului recurs, astfel cum rezultă ele din considerentele hotărârilor pronunțate de instanțele fondului, sunt următoarele: Intimata-reclamantă ADS este administratorul terenului viticol în suprafață de 65,24 ha - teren aflat în domeniul privat al Statului - pe care se găsește o plantație cu viță de vie ce a intrat în proprietatea recurentei-pârâte ca urmare a unei proceduri de licitație publică, la data de 24.10.2016. Potrivit art. 21 1 din Legea nr. 268/2001 privind privatizarea societăților ce dețin în administrare terenuri proprietate publică și privată a statului cu destinație agricolă și înființarea Agenției Domeniilor Statului, "Terenurile cu destinație agricolă, care nu fac parte din capitalul social al societăților comerciale prevăzute la art. 1 și art. 2 alin. (1), vor fi atribuite direct spre concesionare investitorilor care au cumpărat acțiuni sau active ce implică necesitatea exploatării unui teren cu destinație agricolă, astfel cum este definit la art. 2 alin. (2)." În speță, un asemenea contract de concesiune prin atribuire directă - destinatarul normei fiind și recurenta-pârâtă, care a dobândit dreptul asupra plantației, a cărei exploatare implică și exploatarea terenului - nu a fost încheiat între părți, disputa purtând asupra prețului concesiunii, inclusiv pentru perioada scursă de la data adjudecării plantației, aspecte cu privire la care părțile nu s-au înțeles. În aceste coordonate, instanțele au considerat aplicabile în raportul juridic dedus judecății regulile răspunderii pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, apreciind că fapta pârâtei de a utiliza terenul ocupat de plantația de viță-de-vie fără a încheia contractul de concesiune mai sus menționat constituie o faptă ilicită, precum și că reclamanta a dovedit existența și întinderea prejudiciului produs de această faptă - al cărui echivalent în RON a fost cuprins în dispozitivul sentinței primei instanțe. La determinarea acestui prejudiciu s-a avut în vedere pentru o parte din perioada dedusă judecății contravaloarea unei cantități de grâu pe unitate de suprafață (3000 kg/ha/an) ce a fost predeterminată printr-o notă de informare emisă la data de 19.06.2019 de directorul reclamantei ADS - chestiune disputată în cauză. De asemenea, pentru o altă perioadă din cea pentru care se cere repararea prejudiciului s-a avut în vedere o cantitate de 810 kg grâu/ha/an, despre care reclamanta a afirmat că reprezintă valoarea practicată ca nivel minim al redevenței în cazul procedurii licitației publice cu strigare. Cu privire la nota de informare prin care s-a stabilit determinarea prejudiciului ca echivalent al 3000 kg grâu/ha/an, pârâta a arătat și în fața primei instanțe și apoi și în apel că acest act nu poate sta la baza calculării contravalorii despăgubirii, pentru că nu există un temei legal pentru emiterea acestuia. Instanța de apel, în acord cu prima instanță, a statuat că acest act juridic produce efecte juridice cât timp nu a fost atacat și că susținerile cu caracter general ale pârâtei nu pot primi vreun efect din această perspectivă. De asemenea, instanța de apel a înlăturat susținerile apelantei pârâte în sensul că tribunalul a calificat greșit acest act ca fiind un act administrativ, observând că sentința se referă la valoarea de act juridic neatacat, prezumat valid, a acestei note, statuare considerată corectă. Față de aceste chestiuni, deduse judecății de recurentă prin criticile sale întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este întemeiat. Principiile generale ce guvernează răspunderea pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii includ și regula reparării integrale a prejudiciului, cuprinsă în art. 1385 alin. (1) C. civ. - "Prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel." În acest context, instanța chemată a dispune repararea unui prejudiciu este ținută a stabili care este paguba suferită și întinderea ei, iar în cazul reparării prejudiciului prin echivalent, a determina valoarea în bani a pagubei, pentru a asigura funcția reparatorie a răspunderii. Nicio dispoziție legală nu prevede însă o funcție sancționatoare a instituției răspunderii pentru fapta ilicită civilă, împrejurare în care regulile reparării prejudiciului nu se pot raporta decât la paguba efectiv produsă - în toate elementele sale, dacă este cazul, așa cum prevede art. 1385 alin. (3) C. civ., în limitele cererii reclamantei. De aceea, pentru dovedirea existenței și întinderii prejudiciului material, este necesar a fi analizate elemente de fapt care privesc diminuarea patrimoniului celui păgubit prin pierderea efectivă suferită de acesta și eventualul beneficiu nerealizat, dacă el face obiectul învestirii. În acest context, de principiu, nu poate fi conceput ca victima unei fapte ilicite, păgubitul, să determine prin voință proprie care este întinderea despăgubirii, pentru că, în absența unui acord de voințe între autor și victimă, determinarea cuantumului despăgubirilor se face de către instanța de judecată, pe baza susținerilor reciproce ale părților și a probelor administrate. Or, în speță, pentru perioada ulterioară datei de 20.06.2019, întinderea prejudiciului s-a determinat de către reclamantă însăși prin emiterea notei de informare care stabilea contravaloarea despăgubirii pentru orice utilizare fără titlu a terenului aflat în administrarea sa la contravaloarea a 3000 kg grâu/ha/an. Pârâta a contestat această modalitate de evaluare a despăgubirii, aducând două argumente esențiale: absența unui temei legal al emiterii acestei note de informare și necesitatea respectării prevederilor art. 21 1 din Legea nr. 268/2001. Ambele argumente sunt fondate. Astfel, reclamanta nu a justificat existența unei prevederi legale care să o îndrituiască a determina unilateral (prin organele sale de conducere) întinderea prejudiciului, iar reperul respectiv nu a făcut nici obiectul unei convenții (caz în care s-ar fi impus pârâtei cu acest titlu). Din această perspectivă, este greșit a considera că instanța nu era învestită cu o cerere de a verifica natura și efectele notei de informare, pentru că nu era necesar ca cel căruia actul îi este opus să utilizeze în mod formal apărări privind nulitatea sau nelegalitatea actului respectiv; în prezența apărărilor care susțineau că nu există un temei legal pentru emiterea sa și față de dispozițiile art. 1385 alin. (1) C. civ., invocate, instanțele erau chemate a analiza aceste apărări și a tranșa chestiunile în dispută. Aceasta cu atât mai mult cât ambele instanțe s-au ferit a statua care este natura juridică a notei de informare, cu privire la care pârâta a susținut constant că nu poate avea natura actului administrativ - iar curtea de apel a notat expres că o astfel de calificare nu a avut loc. la prima instanță. Suplimentar, a consemnat că actul emană de la o autoritate publică și nu a fost anulat, fiind necesar astfel a fi respectat. În absența calificării actului ca act administrativ, rezultă că nici omisiunea de a invoca excepția de nelegalitate a notei de informare ca act administrativ cu caracter individual conform art. 4 din Legea nr. 554/2004 nu ar putea fi imputată pârâtei (cum pare a rezulta din considerentele deciziei recurate, deși o astfel de apărare nu este sugerată explicit), pentru că nu a avut loc o atare calificare, deși chestiunea a fost adusă în discuție de pârâtă atunci când a cerut înlăturarea sa din probațiune. Or, nu rezultă cu claritate din argumentarea deciziei recurate care este motivul pentru care "actul juridic" care este nota de informare se impune în cauză cu caracter obligatoriu pentru părți și pentru instanță în privința întinderii prejudiciului. Dimpotrivă, instanța de recurs constată că, atât timp cât nu se justifică un temei legal care să permită reclamantei să determine unilateral întinderea prejudiciului, nota de informare nu poate reprezenta un reper avut în vedere pentru stabilirea elementului de fapt ce caracterizează prejudiciul în speță. Actul nu are natura unui act administrativ, având în vedere definiția acestuia, cuprinsă în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 ("actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice;"), cât timp nu s-a argumentat în cauză în sensul că nota are ca scop organizarea executării legii sau executarea în concret a acesteia. De asemenea, nu se poate reține nici că directorul reclamantei ADS a acționat la emiterea notei de informare ca o autoritate publică, în regim de putere publică, având în vedere activitatea reclamantei de administrator al terenurilor aflate în domeniul privat al statului. Nota de informare nu are nici valoarea unei convenții (nefiind un act bilateral), ci este un act juridic unilateral (un act intern al instituției reclamante) ce nu poate da naștere unor obligații în sarcina unor terți pentru că nu există nicio dispoziție legală care să îi confere o astfel de valoare. Prin urmare, criticile recurentei referitoare la valoarea notei de informare sunt întemeiate. În egală măsură, se impune și evaluarea celui de-al doilea argument adus de pârâtă în apărare, legat de aplicarea greșită a prevederilor art. 21 1 din Legea nr. 268/2001. Recurenta-pârâtă a susținut, în esență, o greșită aplicare a art. 21 1 din Legea 268/2001 și a art. 1385 alin. (1) și (3) C. civ., atunci când s-a reținut că reclamanta poate solicita o despăgubire mai mare decât cea care ar fi fost obținută dacă se încheia legal contractul de concesiune. Curtea de apel a înlăturat acest motiv de apel, arătând că pârâta este în culpă pentru că nu a încheiat contractul și nu poate pretinde a avea același tratament juridic cu cel al persoanei care respectă legea și încheie contractul. Cum s-a arătat mai sus, prejudiciul cauzat printr-o faptă ilicită se repară integral, dar operațiunea de reparare a prejudiciului nu reprezintă o pedeapsă pentru autorul faptei ilicite pentru că dreptul românesc nu a recunoscut funcția sancționatorie a acestui tip de răspundere și nici daunele punitive. În consecință, este greșit argumentul Curții de apel în sensul că stabilirea despăgubirii la un nivel superior celui al redevenței contractuale trebuie să acționeze ca un element descurajant pentru pârâta recurentă. De aceea, vinovăția necesară pentru angajarea răspunderii - fie în forma culpei, fie a intenției - nu este un element relevant în mecanismul de stabilire a echivalentului prejudiciului reparabil; deci, dacă acesta este mai mare decât valoarea redevenței utilizate la atribuirea directă, se impune ca el să fie reparat integral, dar în mod greșit s-a reținut de instanța de apel că el trebuie să fie mai mare deoarece pârâta este în culpă pentru neîncheierea contractului de concesiune, câtă vreme legea prevede repararea integrală indiferent de forma de vinovăție cu care fapta ilicită a fost săvârșită. În consecință, la determinarea întinderii prejudiciului se impune a avea în vedere coordonatele stabilite de reclamant prin cererea sa, dar în măsura în care ele sunt dovedite și se circumscriu principiilor de reparație cu consacrare legală. Or, însăși reclamanta a indicat în acțiunea sa - pentru perioada anterioară emiterii notei de informare - ca reper de determinare a cuantumului despăgubirilor valoarea redevenței uzuale minime în cazul atribuirii cu strigare, determinată în speță la echivalentul a 810 kg grâu/ha/an. Se impunea în aceste coordonate ca instanța să procedeze la verificarea concretă a consecințelor directe suferite de reclamantă ca urmare a omisiunii pârâtei de a încheia contractul de concesiune, consecințe indicate de reclamantă ca fiind lipsirea sa de contravaloarea redevenței ce ar fi fost încasate ca urmare a încheierii contractului. Dacă există o corelație între contractul de concesiune cu atribuire directă și cel încheiat ca urmare a unei licitații cu strigare - în contextul solicitării reclamantei și al apărărilor pârâtei legate de norma legală aplicabilă situației sale concrete - era o chestiune ce făcea parte din silogismul logico-juridic specific determinării despăgubirilor solicitate și care nu a avut loc în cauză pentru că instanțele s-au oprit la reperul stabilit unilateral de reclamantă, fără a-l cenzura. Relevant din această perspectivă era a determina și dacă în speță pot fi aplicabile prevederile art. 21 3 din Legea nr. 268/2001 și dacă în speță a fost emis actul la care acest text se referă ("În cazul procedurii de concesionare prin atribuire directă, nivelul redevenței se aprobă de către Comitetul de privatizare, concesionare și arendare al Agenției Domeniilor Statului."). De aceea, găsind întemeiat cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu trimitere la normele de drept substanțial mai sus evocate, se constată că decizia recurată este afectată de nelegalitate din perspectiva analizată, impunându-se casarea sa și trimiterea spre rejudecarea cauzei la instanța de apel, unde, la tranșarea aspectelor litigioase legate de întinderea prejudiciului și modul concret de reparare integrală a acestuia, se vor examina și chestiunile rămase nedezlegate legate de posibilitatea utilizării ca reper a redevenței minime din contractele de concesiune încheiate ca urmare a licitației cu strigare, respectiv din contractele de concesiune încheiate prin atribuire directă și totodată dacă valoarea redevenței pentru acestea din urmă a fost stabilită prin actul mai sus evocat. Incidental, este fondat și motivul de critică întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care privește natura contradictorie a considerentelor ce privesc natura juridică a notei de informare, deoarece curtea de apel nu a răspuns adecvat susținerilor pârâtei apelante, repudiind apărările sale legate de efectele actului fără a clarifica în mod corespunzător care este în realitate adevărul juridic în chestiunea respectivă, după cum rezultă din cele expuse mai sus. Sunt nefondate criticile care privesc chestiunea greșitei determinări a categoriei de calitate a terenului pe care se găsește plantația de viță-de-vie proprietatea recurentei pârâte. Astfel, sub cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a contestat argumentarea instanței de apel în sensul că reperul categoriei de calitate a terenului (clasa a III-a sau a IV-a de bonitate, după caz) nu poate fi schimbat față de cele consemnate în evidențele ADS în cadrul litigiului de față, chiar dacă recurenta s-a folosit de un studiu de specialitate care îi susține poziția. Recurenta a afirmat în cadrul motivării recursului că în mod greșit a apreciat instanța de apel că s-a solicitat schimbarea categoriei de folosință a terenului, confundând această caracteristică cu chestiunea caracteristicii pedologice. În realitate, chiar dacă - în mod inadecvat - instanța de apel s-a referit pe alocuri în motivarea sa la clasa de folosință a terenului, în loc de clasa de calitate (bonitate), motivarea deciziei recurate sub acest aspect permite înțelegerea deplină a raționamentului și cuprinde un silogism corect din punct de vedere juridic în fondul său: dacă clasificarea terenurilor în funcție de calitatea lor se face potrivit unei proceduri reglementate legal (cum este cazul în speță, actele normative incidente fiind indicate de recurentă în cererea de recurs), atunci în litigiul de față nu poate fi reținută o altă categorie de calitate decât cea stabilită cu respectarea acestei proceduri și înscrisă ca atare în evidențele ADS. Prin urmare, în mod corect a statuat instanța de apel că pentru a reține o altă categorie de calitate a terenului în calculul concret al contravalorii despăgubirii cuvenite reclamantei era necesar a se urma procedura administrativă edictată în vederea schimbării categoriei respective a terenului, ceea ce nu s-a întâmplat în speță. Pe cale de consecință, în limitele criticilor formulate și care pot fi examinate în controlul de legalitate specific recursului, problema a fost corect dezlegată de instanța de apel. Pentru toate considerentele expuse și în limitele motivelor de recurs găsite întemeiate, în temeiul art. 497 C. proc. civ., recursul va fi admis, cu consecința casării deciziei recurate și trimiterii cauzei la rejudecarea apelului declarat.