ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1543/2022

Ședința publică din data de 21 septembrie 2022

Asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanțele litigiului:

l. Obiectul cauzei:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 15 iunie 2018 pe rolul Tribunalului Brăila, secția a II-a civilă, sub dosar nr. x/2018, reclamanta Agenția Domeniilor Statului a solicitat obligarea pârâtei PFA A. la plata sumei de 1.250.840,30 RON, reprezentând contravaloarea folosinței suprafeței de 1714,16 ha teren agricol pe perioada 27.04.2017-06.02.2018, la plata sumei de 217.634,22 RON, reprezentând contravaloarea folosinței suprafeței de 1714,16 ha teren agricol pe perioada 07.02.2018-14.05.2018 și actualizarea sumelor la momentul plății efective.

Prin cererea înregistrată la 21 iunie 2018 pe rolul Tribunalului Brăila, secția I civilă, sub dosar nr. x/2018, reclamanta Agenția Domeniilor Statului a solicitat, obligarea pârâtei PFA A. la plata sumei de 1.250.840,30 RON reprezentând contravaloarea folosinței suprafeței de 1714,16 ha teren agricol pe perioada 27.04.2017-06.02.2018, la plata sumei de 217.634,22 RON, reprezentând contravaloarea folosinței suprafeței de 1714,16 ha teren agricol, pe perioada 07.02.2018-14.05.2018 și actualizarea sumelor la momentul plății efective.

Prin încheierea din 12 septembrie 2018, Tribunalului Brăila, secția I civilă a dispus trimiterea dosarului nr. x/2018 la dosarul nr. x/2018, fiind admisă excepția de litispendență.

Primul ciclu procesual:

Prin sentința nr. 224 din 4 iunie 2019, Tribunalul Brăila, secția I civilă a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta Agenția Domeniilor Statului.

A obligat pe pârâtei PFA A. să plătească reclamantei suma de 1.250.840,30 RON, cu titlu de contravaloarea folosinței terenului în suprafață de 1714,16 ha calculată pentru perioada 27.04.2017-06.02.2018, suma urmând a fi actualizată cu indicele de inflație la data plății efective.

Prin decizia nr. 7 din 16 ianuarie 2020, Curtea de Apel Galați a admis apelurile formulate de reclamanta Agenția Domeniilor Statului și de pârâta PFA A. împotriva sentinței nr. 224 din 4 iunie 2019 pronunțate de Tribunalul Brăila, a anulat sentința apelată și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceluiași tribunal.

Al doilea ciclu procesual:

Prin sentința nr. 335 din 27 iulie 2020, Tribunalul Brăila, secția I civilă a admis în parte acțiunea.

A obligat pe pârâta PFA A. să plătească reclamantei Agenția Domeniilor Statului suma de 1250840,30 RON cu titlu de prejudiciu, constând în contravaloarea lipsei de teren în suprafață de 1714,16 ha, pe perioada 27.04.2017-06.02.2018, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație la data plății efective.

A respins în rest cererea, ca nefondată.

Prin decizia nr. 34/R din 25 februarie 2021, Curtea de Apel Galați, secția I civilă a respins, ca nefondate, apelurile formulate de reclamanta Agenția Domeniilor Statului și de pârâta PFA A. împotriva sentinței nr. 335 din 27 iulie 2020 pronunțată de Tribunalul Brăila.

Împotriva deciziei nr. 34/R din 25 februarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, reclamanta Agenția Domeniilor Statului și pârâta PFA A. au declarat recurs.

Prin cererea de recurs formulată, recurenta-reclamantă Agenția Domeniilor Statului a arătat că, în mod greșit, instanța de apel a respins apelul prin care a solicitat admiterea capătului doi de cerere din acțiune, privind obligarea pârâtului la plata sumei de 217.634,22 RON, reprezentând contravaloarea folosinței suprafeței de 1714,16 ha teren agricol, exploatată fără acordul Agenției Domeniilor Statului și fără a deține un titlu valabil cu aceasta în perioada 07.02.2018-14.05.2018.

Instanța de apel a nesocotit probatoriile administrate în cauză care confirmă exploatarea terenurilor de către pârât și după semnarea procesului-verbal de predare.

Prin fapta sa ilicită de a utiliza terenul Agenției Domeniilor Statului în scopul obținerii de profit, comportându-se ca și când ar deține un titlu, pârâtul a cauzat un prejudiciu Agenției Domeniilor Statului, reprezentat de suma de bani pe care aceasta ar fi trebuit să o încaseze cu titlu de redevență pentru exploatarea unei suprafețe de teren aflată în administrarea sa.

Dovada exploatării abuzive a suprafeței de 1714,16 ha teren agricol se face cu procesul-verbal nr. x/12.04.2018, prin care membrii comisiei constată faptul că pârâtul a exploatat fără temei legal sau contractual această suprafață, pe care a efectuat lucrări agricole, scarificare, arături, a înființat culturi de grâu, lucernă și orz.

În drept, au fost indicate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă PFA A. a depus la dosar două cereri de recurs.

Prin cererea de recurs depusă la 19 aprilie 2021, recurenta-pârâtă a arătat că hotărârea instanței de apel este nelegală întrucât cuprinde motive contradictorii și e dată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii, învederând următoarele:

I. Instanța de apel a soluționat nelegal primul motiv de apel, urmare a aplicării greșite a normelor de drept procesual civil referitoare la dreptul la apărare, dar și cu o motivare contradictorie.

Cu privire la cele reținute de instanța de apel, în sensul că prin nespecificarea pe portalul instanțelor dacă amânarea pronunțării s-a realizat pentru cererea de suspendare sau cu privire la fondul litigiului, dreptul la apărare nu a fost încălcat, recurentul apreciază că aceasta este o motivare nelegală și contradictorie. Publicarea pe portal a soluției în forma "Amână pronunțarea la data de 27.07.2020", în lipsa oricărei mențiuni privind soluționarea cererii de suspendare a creat recurentului reprezentarea că amânarea se referă la suspendare, iar nu la fondul cauzei. În acest sens, apreciază că nu au fost aplicate dispozițiile art. 222, art. 244 și art. 394 C. proc. civ., iar cauza a fost soluționată cu încălcarea principiului contradictorialității, a dreptului la apărare și fără administrarea unui probatoriu relevant și suficient.

II. Motivarea respingerii celui de-al doilea motiv de apel, este, de asemenea, contradictorie.

În considerente, instanța a reținut următoarele:

"Din analiza motivării încheierii din data de 20.07.2020 (paragraful 4) rezultă, chiar dacă exprimat într-un mod concis, motivul pentru care Tribunalul a considerat că nu se impune aplicarea dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., și anume faptul că obiectul dosarului nr. x/2019 este dat de o acțiune în repunerea părților în situația anterioară intervenirii contractului de arendă, iar acțiunea de față privește o cerere în instituire răspundere civilă delictuală pentru fapte ilicite cauzate ulterior intervenirii/soluționării contractului de arendă. Așa fiind, Tribunalul a făcut o analiză corectă a susținerilor părților și situației juridice litigioase și a dat o corectă dezlegare cererii de suspendare, care nu se impune a fi sancționată în prezentul apel".

Motivarea instanței de apel se întemeiază pe un joc de cuvinte interesant, dar complet nerelevant pentru cauza dedusă judecății, întrucât nu poate primi un înțeles juridic. Repunerea părților în situația anterioară nu se referă la o perioadă, ci la o împrejurare. Atâta timp cât contractului de arendă i s-a constat nulitatea absolută, se apreciază că acesta nu a existat niciodată. Prin urmare, timpul nu poate fi împărțit în perioada anterioară contractualului și perioada ulterioară acestuia. În aceste condiții, perioada avută în vedere în dosarul nr. x/2019 o include integral și pe cea avută în vedere în prezenta cauză, astfel încât cererea de suspendare trebuia admisă de instanța de fond.

III. Referitor la respingerea celui de-al treilea motiv de apel, recurenta-pârâtă a arătat că instanța de apel a reținut că prejudiciul reclamantei s-a dovedit cu actele depuse la dosar și constă în sumele de bani pe care proprietarul-arendator le putea obține de la un alt arendaș căruia îi putea arenda terenul, dacă ar fi avut și posesia. Or, calculul presupusului prejudiciu nu se poate face prin raportare la cuantumul redevenței menționate în contractul de arendă (prezumat absolut că nu a existat niciodată), ci la cuantumul redevenței minimale. Pentru soluționarea cauzei s-ar fi impus o expertiză contabilă care să evidențieze totalitatea sumelor achitate de către Agenția Domeniilor Statului, cu titlu de redevență, pe de o parte, iar pe de altă parte, raportat la suprafețele de teren efectiv exploatate, să se evidențieze sumele datorate, calculate în funcție de nivelurile minime ale redevențelor, pe fiecare categorie de folosință în parte.

IV. Motivarea celui de-al patrulea motiv de apel conține elemente contradictorii și a fost generată de aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1349, art. 1357, art. 1358, art. 1381 C. civ., iar instanța de apel nu a analizat apărările pârâtului referitoare la inexistența vinovăției și a faptei ilicite. în cauză nu a fost probată nici existența prejudiciului, nici întinderea sa.

V. Concluziile pârâtului prezentate în fața instanței de apel au fost ignorate în totalitate, cu consecința pronunțării unei hotărâri nelegale.

Instanța de apel a soluționat cauza cu nesocotirea dispozițiilor art. 22 C. proc. civ. privind rolul judecătorului în aflarea adevărului, cu consecința încălcării dreptului la un proces echitabil. Instanța trebuia să facă dovada unei analize concrete a existenței tuturor condițiilor cumulative ale răspunderii civile delictuale, prin raportare strictă la probatoriul administrat, iar dacă acesta se dovedea insuficient, să dispună prezentarea acelor probe necesare lămuririi cauzei. Astfel, instanța trebuia să verifice, nu doar formal, existența unui prejudiciu determinat sau determinabil.

Prejudiciul stabilit de instanța fondului (menținut și apel), aferent primului capăt de cerere, preluat necritic din susținerile reclamantei, se întemeiază pe valoarea redevenței rezultate în urma licitației adjudecate de recurent.

Prin urmare, la calculul prejudiciului instanța de fond a avut în vedere acordul de voință al părților intervenit cu prilejul închirierii contractului de arendă nr. x/2015, prin valorificarea procesului-verbal de adjudecare a licitației, deși astfel nu a făcut nimic altceva decât să-si înfrângă propriul raționament, în baza căruia a respins cererea de suspendare, cu motivarea că obiectul acestui dosar îl constituie "stabilirea răspunderii civile delictuale a pârâtului pentru perioada ulterioară anulării contractului de arendă încheiat cu reclamanta".

Este mai mult decât evident, că instanța de fond nu trebuia să-și întemeieze calculul așa-zisului prejudiciu pe redevența rezultată în urma licitației, ci exclusiv pe baza grilelor minimale ale ADS din perioada dedusă judecății, prin raportarea acestora strict la suprafețele de teren efectiv ocupate de recurent.

În dosarul nr. x/2018 (față de care s-a solicitat suspendarea judecății prezentei cauze), s-a pronunțat o hotărâre definitivă de către Curtea de Apel București, prin care s-a reținut că "În acest context, ... nulitatea absolută produce efecte pentru trecut, adică de la însuși momentul încheierii actului. Insă, chiar dacă instanța nu a pronunțat și nulitatea licitației și, deci, efectul retroactiv s-ar limita la momentul încheierii actului nr. 46/2015, iar nu al pornirii licitației întrucât licitația nu a fost anulată, aceasta nu înseamnă că rezultatul respectivei licitații mai poate fi valorificat în prezent, pentru un nou contract cu reclamantul. Astfel, având în vedere considerentele Tribunalului Brăila în paragraful imediat anterior ..., rezultă cu claritate faptul că însăși derularea procedurii de licitație și atribuire este nelegală, chiar dacă nu a fost și constatați în dispozitivul sentinței nulitatea sa, câtă vreme, așa cum rezultă din sentință, pârâta ADS nu deținea, la data licitației, terenul aferent (terenul nu era liber). în acest context, reclamanta nu mai poate valorifica în prezentul litigiu rezultatul licitației-procesul-verbal de adjudecare nr. x/27.05.2015".

Această hotărâre cu putere de lucru judecat reprezintă dovada peremptorie că instanța de fond a valorificat în cauză o bază de calcul eronată, atunci când s-a raportat la valoarea redevenței stabilite prin licitație și nu la grilele minimale ale Agenției Domeniilor Statului.

Instanța de fond a ignorat în totalitate aspectele invocate pe calea punctului II din întâmpinare, cu privire la absența temeiurilor angajării răspunderii civile delictuale, inclusiv inexistența vinovăției.

Dacă instanța de fond ar fi interpretat aceste susțineri prin raportare la probatoriul administrat în cauză, ar fi putut concluziona că Agenția Domeniilor Statului și-a întemeiat acțiunea pe propria turpitudine și ar fi analizat incidența în cauză a dispozițiilor art. 1371 alin. (1) C. civ.

Prin prisma hotărârii anterior citate, Curtea de Apel București a stabilit, cu putere de lucru judecat, că Agenția Domeniilor Statului a procedat la organizarea unei licitații nelegale, excluzând astfel orice discuție cu privire la existenta vreunei culpe în ceea ce privește recurentul.

Așadar, susținerile Agenției Domeniilor Statului reținute de instanța de fond în conformitate cu care recurentul a fost informat cu privire la situația judiciară a terenurilor licitate, prin intermediul procesului-verbal de punere în posesie, sunt lipsite de relevanță în cauză, neputând constitui un temei al vinovăției.

Prin cererea de recurs depusă la 20 aprilie 2021, recurentul-pârât a arătat următoarele:

I. Hotărârea recurată nu este motivată ori conține motive străine de natura pricinii (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.), respectiv din cuprinsul acesteia nu rezultă analiza criticilor de nelegalitate și de netemeinicie formulate de PFA A., nici argumentele care au format convingerea instanței, fiind ignorate dispozițiile art. 476 și 477 C. proc. civ. privind efectul devolutiv al apelului, respectiv limitele acestui efect devolutiv prin raportate la ceea ce s-a apelat. Instanța nu a analizat în niciun fel concluziile formulate de PFA A. la termenul din 17.02.2021 pe motivul nr. 4 de apel - neîndeplinirea cumulativă a condițiilor răspunderii civile delictuale.

II. Hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), respectiv art. 1357 alin. (1) C. civ., în sensul că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale în ceea ce privește pe pârâta PFA A..

Din actele dosarului rezultă că în perioada 27.04.2017-07.02.2018 a existat acordul Agenției Domeniilor Statului pentru ca PFA A. să exploateze terenul (vizite în teren, adrese către APIA, corespondență), iar în această perioadă Agenția Domeniilor Statului nu a transmis nicio notificare de oprire a lucrărilor agricole, o astfel de notificare fiind transmisă la 01.08.2018, adică la 7 luni după ce terenul fusese preluat de Agenția Domeniilor Statului.

Prin adresa nr. x/03.04.2018 Direcția Generală Control Antifraudă și Inspecții din cadrul Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale (minister în cadrul căruia își desfășoară activitatea reclamanta Agenția Domeniilor Statului) s-a reținut că "Astfel, după data anulării contractului, utilizarea s-a efectuat în fapt fără ca proprietarul terenului să intervină în a tulbura posesia, respectiv utilizarea terenului, ba mai mult acceptând tacit utilizarea, însă nu a fost încheiată o convenție în acest sens ".

Prin adresa nr. x/12.02.2019 depusă de Agenția Domeniilor Statului la Tribunalul Brăila se arată că la calculul prejudiciului pentru perioada 27.04.2017 -06.02.2018 s-a avut în vedere valoarea redevenței din procesul-verbal de adjudecare, iar pentru perioada 07.02.2018-14.05.2018 s-a calculat exploatarea abuzivă pe valoarea minimă a redevenței ce putea fi încasată pe categoria de folosință și clasa de calitate. Astfel, chiar apelanta reclamanta arată că înainte de întocmirea procesului-verbal de preluare teren din 07.02.2015 exploatarea nu era abuzivă.

În perioada 27.04.2017 - 07.02:2018 Agenția Domeniilor Statului nu a făcut niciun demers pentru preluarea terenului, în timp ce recurentul, încă din data de 05.05.2017 a solicitat, prin adresa nr. x/05.05.2017, întocmirea deîndată a unui proces-verbal referitor la totalitatea raporturilor existente între acesta și Agenția Domeniilor Statului în intervalul scurt de la data licitației (27.05.2015) și până în prezent (sume achitate, investiții efectuate, culturi înființate la data încheierii procesului-verbal pe terenul supus arendării etc.), arătându-și disponibilitatea pentru încheierea unui nou contract de arendă, cu atât mai mult cu cât contractul de concesiune cu B. S.R.L. încetase de drept încă din data de 27.11.2015, când s-a deschis procedura de faliment a acestei societăți.

În data de 12.05.2017 Agenția Domeniilor Statului a emis adresa nr. x/12.05.2017 prin care arată că va pune în aplicare măsurile ce se impun conform deciziei nr. 123/27.04.2017, "la data comunicării și luării la cunoștința a considerentelor instanței" dar până la 01.02.2018 Agenția Domeniilor Statului nu a făcut niciun demers pentru preluarea terenului, ci, dimpotrivă, a formulat contestație în anulare împotriva deciziei nr. 123/27.04.2017, care a fost respinsă prin decizia nr. 276/24.10.2017.

Rezultă că PFA A. a făcut toate demersurile pentru a încheia un contract valabil, pentru a putea exploata terenul la adevărata capacitate, pentru a face investiții și îmbunătățiri și pentru a achita arenda în baza unui contract de arendă, așa cum a făcut în anii 2015 (când, deși a plătit arenda în cuantum de peste 1.400.000 RON, nu a putut exploata cea 860 ha din teren deoarece erau cultivate de fostul concesionar, conform "procesului-verbal de ocupare abuzivă nr. x/28.05.2015" întocmit de Agenția Domeniilor Statului după licitația din 27.05.20150), 2016 și 2017, dar aceste demersuri au rămas fără rezultat.

Referitor la raportarea reclamantei Agenția Domeniilor Statului pentru perioada 27.04.2017 -07.02.2018, la valoarea redevenței asumate prin procesul-verbal de adjudecare, acesta este înscrisul care stă la baza întocmirii contractului de arendă după câștigarea licitației. În cazul în care un participant la licitație câștigă licitația și se întocmește procesul-verbal de adjudecare, dar nu se mai prezintă la semnarea contractului, procesul-verbal nu mai produce niciun efect între părți, cele menționate în cuprinsul său neputând sta la baza executării persoanei ce a câștigat licitația.

Dacă se va aprecia că în cauză sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, solicită ca prejudiciul să se raporteze la exploatarea abuzivă pe valoarea minimă a redevenței ce putea fi încasată de ADS pe categoria de folosință și clasa de calitate, doar pentru suprafețele efectiv exploatate prin înființarea de culturi, așa cum au fost declarate de recurent și găsite la verificările pe teren. Solicită acest lucru deoarece constatarea nulității absolute a contractului de arendă desființează retroactiv actul, considerându-se că acesta nu a existat niciodată. De asemenea, Agenția Domeniilor Statului susține că recurentul a ocupat abuziv terenul, fără acord și fără contract, astfel încât redevența nu poate fi decât cea de exploatare abuzivă pe valoarea minimă a redevenței ce putea fi încasată de ADS pe categoria de folosință și clasa de calitate.

Referitor la suprafața de teren asupra căreia ar urma să se calculeze redevența pentru exploatare abuzivă pe valoarea minimă a redevenței ce putea fi încasată de Agenția Domeniilor Statului pe categoria de folosință și clasa de calitate, nemaiexistând contractul de arendă, recurentul nu poate fi obligat să plătească redevența decât pentru terenul pe care l-ar fi ocupat abuziv cu înființarea culturilor. De asemenea, nu poate fi achitată redevența pentru suprafețele pe care a efectuat 3 ani la rând lucrări de îmbunătățiri, deoarece de acestea a beneficiat Agenția Domeniilor Statului, iar nu recurentul.

Conform înscrisurilor depuse de Agenția Domeniilor Statului la termenul din 21.11.2018, redevența pentru exploatare abuzivă este următoarea, în funcție de categoria terenului: 617 kg grâu/ha/an pentru terenul arabil, 403 kg grâu/ha/an pentru pășune, 25 kg grâu/ha/an pentru terenul neagricol și 720 euro/ha/an pentru terenul neagricol categoria de folosință curți construcții.

Apreciază că nu poate exista justificare pentru acordarea redevenței contractuale (dintr-un contract nul absolut) în cadrul unei acțiuni întemeiată pe răspunderea delictuală și că nici nu poate fi pus recurentul să plătească pentru o suprafață asupra căreia nu a mai existat contract și nu a exploatat-o.

Arată că în perioada 27.04.2017-07.02.2018 a exploatat doar teren arabil, astfel: în anul 2017 a înființat culturi pe 1341,54 ha (414.422 RON), iar în anul 2018 a înființat culturi pe 477 ha (22.850 RON).

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Recursul pârâtei PFA A. a fost comunicat recurentei-reclamante la data de 07.05.2021, conform dovezii de comunicare de la dosar ICCJ, iar termenul pentru formularea întâmpinării a expirat la data de 07.06.2021 (zi lucrătoare de luni).

Recursul reclamantei Agenția Domeniilor Statului a fost comunicat recurentei-pârâte la data de 10.05.2021, conform dovezii de comunicare de la dosar ICCJ, iar termenul pentru formularea întâmpinării a expirat la data de 09.06.2021 (zi lucrătoare de miercuri).

La data de 31.05.2021 (data poștei), în termen legal, recurenta PFA A. a formulat întâmpinare la recursul reclamantei prin care a solicitat respingerea căii de atac, despre care a arătat că nu se circumscrie dispozițiilor art. 486 C. proc. civ., întrucât nu se precizează care sunt normele de drept material încălcate de către instanța de apel atunci când s-a pronunțat în sensul respingerii celui de-al doilea capăt de cerere, sancțiunea fiind aceea a nulității. Pe fond, a arătat că în cauză nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale în ceea ce privește pârâta, conform argumentelor expuse în recursul propriu și care nu se mai impun a fi reluate pe calea prezentei întâmpinări.

La data de 07.06.2021 (data poștei), în termen legal, recurenta-reclamantă Agenția Domeniilor Statului a formulat întâmpinare la recursul pârâtei prin care a solicitat, în principal, să se constate tardivitatea celor două cereri de recurs.

În subsidiar a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului pârâtei. A arătat că în cauză sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale chiar dacă nu există contract de arendă între părți, întrucât există o faptă ilicită comisă de către pârâtă constând în folosința fără drept a terenului în litigiu. Recurent a acționat cu vinovăție, deoarece cunoștea că nu are contract cu reclamanta și totuși a continuat să folosească terenul.

Întâmpinarea recurentei-pârâte a fost comunicată recurentei-reclamante la data de 11.06.2021 (conform dovezii de comunicare de la dosar ICCJ), iar termenul pentru formularea răspunsului la întâmpinare s-a împlinit la data de 22.06.2021 (zi lucrătoare de marți).

Întâmpinarea recurentei-reclamante a fost comunicată recurentei-pârâte la data de 14.06.2021(conform dovezii de comunicare de la dosar ICCJ), iar termenul pentru formularea răspunsului la întâmpinare s-a împlinit Ia data de 25.06.2021 (zi lucrătoare de vineri).

În cauză nu s-a formulat răspuns la întâmpinare.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților.

Prin încheierea din 8 decembrie 2021, completul de filtru a constatat neîncadrarea criticilor recursului declarat de reclamanta Agenția Domeniilor Statului împotriva deciziei nr. 34/R din 25 februarie 2021 a Curții de Apel C. proc. civ., cu sancțiunea aplicabilă prevăzută de art. 489 alin. (2) din cod.

A admis în principiu recursul declarat de pârâta PFA A. împotriva aceleiași decizii și a fixat termen pentru soluționare în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Referitor la recursul declarat de partea reclamantă Agenția Domeniilor Statului, se constată următoarele:

Prin încheierea Camerei de consiliu din 8 decembrie 2021, completul de filtru a constatat neîncadrarea criticilor recursului declarat de reclamanta Agenția Domeniilor Statului împotriva deciziei nr. 34/R din 25 februarie 2021 a Curții de Apel în motivele de recurs prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În atare situație, în aplicarea art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va constata nulitatea recursului declarat de partea reclamantă.

Analizând recursul declarat de partea pârâtă PFA A., prin gruparea criticilor formulate prin cele două memorii de recurs, Înalta Curte constată următoarele:

- sunt nefondate criticile prin care partea pretinde incidența motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care permite casarea când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Subsumat acestui motiv de recurs, partea pârâtă susține neregularitatea actelor de procedură întocmite de prima instanță la termenul de judecată din data de 20 iulie 2020, la care a soluționat cererea de suspendare a judecății formulată de partea pârâtă, a închis dezbaterile și a amânat pronunțarea, în temeiul art. 396 C. proc. civ., și, respectiv, încălcarea dreptului la apărarea prin modalitatea de redactare a dispozitivului încheierii exportat pe site-ul instanței de judecată.

Astfel formulată, critica nu poate fi primită, întrucât este îndreptată împotriva unui act de procedură săvârșit de prima instanță, Tribunalului Brăila, cu ocazia pronunțării sentinței civile nr. 335/27 iulie 2020 (amânată din data 20 iulie 2020), ceea ce nu este permis, în considerarea art. 483 alin. (1) C. proc. civ. care statuează, explicit, că în cazul hotărârilor supuse apelului, obiect al recursului îl constituie hotărârea instanței de apel, nu hotărârea pronunțată în primă instanță.

Subsumat acestui motiv de recurs, partea pârâtă pretinde încălcarea de către instanța de apel și a principiului rolului judecătorului în aflarea adevărului, prevăzut la art. 22 C. proc. civ., și nesoluționarea fondului litigiului, sub motiv că această instanță ar fi trebuit să facă dovada existenței condițiilor răspunderii civile delictuale prin raportare la probatoriul administrat, iar în cazul în care aprecia că este insuficient, trebuia să ordone, din oficiu, prezentarea de probe suplimentare, îndeosebi în privința condiției relative la prejudiciu și la cuantificarea despăgubirii.

Partea pretinde, totodată, încălcarea de către instanța de apel și a dispozițiilor art. 476 și art. 477 C. proc. civ., sub motiv că nu a analizat în niciun fel concluziile formulate de PFA A. la termenul din 17.02.2021 pe motivul nr. 4 de apel - neîndeplinirea cumulativă a condițiilor răspunderii civile delictuale.

Formulate în termeni generali, fără indicarea actelor de procedură care ar proba încălcarea de către instanța de apel a regulilor de procedură relative la încuviințarea și administrarea probatoriului (instanța de apel, reținând contrariul, anume că nu se justifică suplimentarea probatoriul, cu atât mai puțin administrarea unei expertize tehnice imobiliare, cum a statuat și prima instanță) ori a regulilor privind limitele judecății în apel (hotărârea recurată evidențiind analiza punctuală a celor patru motive de apel, inclusiv, examinarea pe fond a condițiilor răspunderii civile delictuale), criticile nu pot fi examinate de instanța de recurs din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

În acest context al analizei, este de menționat că aplicabilitatea în proces a principiului rolului judecătorului în aflarea adevărului este limitată de principiul disponibilității, dovedirea pretențiilor și a apărărilor fiind în sarcina părților litigante, care dispun de mijloacele procesuale pe care legea le acordă în acest scop, nu în sarcina instanței, cum eronat afirmă partea prin recurs.

- sunt nefondate criticile prin care partea pretinde incidența motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care permite casarea atunci când hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

În dezvoltarea criticii, partea susține că prin hotărârea recurată nu a fost examinat temeinic motivul de apel prin care a pretins, în raport de dispozițiile art. 222 (amânarea judecății pentru lipsă de apărare), art. 244 (terminarea cercetării procesului) și art. 394 (închiderea dezbaterilor în fond) C. proc. civ., neregularitatea actelor de procedură întocmite de prima instanță la termenul de judecată din data de 20 iulie 2020, la care a soluționat cererea de suspendare a judecății, a închis dezbaterile și, în temeiul art. 396 C. proc. civ., a amânat pronunțarea la data de 27 iulie 2020.

Contrar susținerilor părții pârâte, instanța de apel a examinat acest motiv de apel, reținând că normele procedurale permiteau primei instanțe să soluționeze cererea de suspendare a judecății și în absența unui punct de vedere care să fi fost exprimat cu privire la această chestiune de partea reclamantă (care nu a criticat acest fapt) și, respectiv, îi permiteau să declare terminată cercetarea judecătorească și în absența părților, care nu au răspuns la apelul nominal, cât timp a apreciat că este lămurită.

Instanța de apel a statuat, totodată, că atâta timp cât la termenul de judecată menționat părțile au fost strigate iar dezbaterile au avut loc în ședință publică, partea pârâtă nu poate pretinde încălcarea dreptului la apărare, sub motiv că soluția de amânare a pronunțării exportată pe site-ul instanței nu preciza, explicit, că se referă la cererea dedusă în fond judecății de către partea reclamantă.

Referitor la aceste chestiuni litigioase, se constată că, deși pretinde nelegalitatea dezlegărilor date de instanța de apel, partea nu dezvoltă critici prin care să combată considerentele hotărârii recurate, motiv pentru care nu vor face obiectul examinării din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs bazat pe nemotivare, partea a mai susținut că ca fiind contradictorii argumentele în baza cărora instanța de apel a respins critica îndreptată împotriva soluției de respingere a cererii de suspendare a judecății cauzei până soluționarea dosarului nr. x/2019 al Tribunalului București, secția a III-a civilă pronunțate de prima instanță.

Contrar susținerilor părții, considerentele hotărârii recurate evidențiază faptul că instanța de apel a statuat că soluția dispusă de prima instanță asupra cererii de suspendare prin încheierea de ședință din 20 iulie 2020 se impunea în considerarea obiectului și cauzelor juridice diferite ale cererilor de despăgubire ce fac obiectul celor procese civile.

Pretinzând caracterul contradictoriu al acestor considerente, partea pârâtă dezvoltă un raționament ce vizează însăși substanța dreptului dedus judecății, susținând că, în opinia sa, în cazul constatării nulității absolute a unui contract nu este permisă partajarea perioadelor de timp pentru care părțile contractante pot cere desocotirea, una cuprinsă între momentul încheierii contractului și momentul constatării nulității sale și cealaltă cuprinsă între momentului constatării nulității și momentul predării efective a bunului ce a făcut obiectul contractului anulat, întrucât ambele perioade de timp s-ar subsuma aceleiași forme de reparație prevăzută la art. 1386 alin. (1) C. civ., restabilirea situației anterioară încheierii contractului.

Acest raționament nu poate fi primit deoarece, pe de o parte, nu se subsumează criticii privind caracterul contradictoriu al considerentelor hotărârii recurate prin care instanța de apel a analizat, la rându-i, motivului de apel bazat pe nemotivare în privința soluției date de prima instanță, și, pe de altă parte, ignoră, greșit, faptul că în soluționarea unei cereri de suspendare a judecății, instanțele au a statua și motiva dacă dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existența ori inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți și nu a evalua dacă partea reclamantă putea să-și valorifice sau nu pretențiile privind dreptul dedus judecății în litigiul pendinte în cadrul celui de-al doilea proces, invocat ca temei al suspendării judecății.

Subsumat acestui motiv de recurs, partea pârâtă pretinde motivarea insuficientă și contradictorie a hotărârii și în privința argumentelor și a probelor în baza cărora instanța de apel a reținut existența unei fapte ilicite săvârșite cu vinovăție în sarcina sa, respectiv, existența unui prejudiciu care ar fi fost suferit de partea reclamantă, cu consecința angajării răspunderii sale civile delictuale.

Contrar susținerilor părții, considerentele hotărârii recurate expun argumentele în baza cărora instanța de apel a statuat cu privire la nerespectarea de către partea pârâtă a obligației de restituire către partea reclamantă a terenurilor agricole pe care le exploatase anterior în baza contractului de arendare anulat, obligație a cărei nerespectare semnifică, în accepțiunea legii civile, o faptă ilicită care, atâta timp cât a generat un prejudiciu, obligă la repararea acestuia.

De altminteri, în dezvoltarea criticii, partea pârâtă nu indică care sunt considerentele hotărârii recurate pe care le apreciază ca fiind străine cauzei ori contradictorii, ci prezintă cronologia faptelor și enunță, în detaliu, conținutul unor înscrisuri probatorii, aspecte care, în opinia sa, ar demonstra un raționament judiciar greșit pe baza căruia instanța de apel și-a fundamentat concluzia privind incidența asupra raportului juridic dedus judecății a normelor de drept referitoare la răspunderea civilă delictuală, prevăzute la art. 1357 și urm. C. civ., raționament ce urmează a fi analizat cu ocazia examinării criticii privind aplicarea greșită a normelor de drept material.

Așa fiind, cum hotărârea recurată, deși redactată într-o manieră concisă, evidențiază examinarea tuturor motivelor de apel deduse judecății de partea pârâtă și cum, instanța de apel, contrar susținerilor părții pârâte, nu era ținută să răspundă tuturor argumentelor invocate ci doar acelora relevante din perspectiva judecății, Înalta Curte va constata că nu poate primi nici această critică de nelegalitate.

- este nefondată critica prin care partea pârâtă susține incidența motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care permite casarea atunci când hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Subsumat acestui motiv de recurs, partea pârâtă pretinde încălcarea normei de drept prevăzute la art. 1357 alin. (1) C. civ., care prevede următoarele: Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare.

În dezvoltarea criticii, partea susține că în perioada 27.04.2017-07.02.2018 (pentru care a fost obligată la plata de despăgubiri) a exploatat terenurilor agricole ce au făcut obiectul contractului de arendare nr. x/04.06.2015, a cărui nulitate absolută s-a constatat prin decizia civilă nr. 123/A/27.04.2017 a Tribunalului Brăila (definitivă), cu acordul prezumat al părții reclamante, situație în care această exploatare nu poate fi calificată faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, care ar obliga la dezdăunare.

Critica ignoră faptul că, potrivit dispozițiilor art. 1349 alin. (1) C. civ., răspunderea civilă delictuală se fundamentează pe obligația generală ce incumbă oricărei persoane de a nu aduce atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, ilicitatea conduitei fiind apreciată în raport de regulile generale de comportament instituite prin norme legale sau morale, prezentând relevanță dacă aceasta, conduita, a avut sau nu consecințe dăunătoare, prejudiciul fiind premisa angajării răspunderii.

Or, necontestat, prin exploatarea terenurilor agricole după momentul constatării nulității contractului de arendă, în absența unui temei, legal ori contractual, partea pârâtă, prin conduita adoptată, a adus atingere dreptului de administrare al părții reclamante, care, lipsită fiind de folosința terenurilor, a fost prejudiciată.

Aspectele de fapt reiterate de partea pârâtă prin memoriul de recurs, anume, că în perioada de timp analizată, partea reclamantă nu a notificat-o pentru predarea terenurilor, ci i-a adus la cunoștință că va pune în executare hotărârea judecătorească prin care s-a constatat nulitatea contractului de arendă după ce va primi motivarea acesteia, pentru ca, ulterior, să atace această hotărâre cu contestație în anulare, respectiv, că în această perioadă de timp părțile au purtat negocieri pentru refacerea contractului de arendă anulat, nu sunt de natură să susțină apărarea privind exploatarea licită a terenurilor agricole după momentul constatării nulității absolute a contractului de arendă și absența unui prejudiciu pe care să-l fi încercat partea reclamantă, cât timp negocierile nu s-au finalizat.

Nici apărările privind eventuala culpă a părții reclamante în organizarea licitației și încheierea contractului de arendă anulat, nr. 56/2015, care ar fi omis să o informeze cu privire la existența unor litigii cu concesionarul anterior al terenurilor și nici eventualele prejudicii pretins a-i fi fost cauzate prin conduita părții reclamante pe perioada derulării raporturilor contractuale, nu impun o altă concluzie, întrucât, date fiind limitele învestirii, nu sunt relevante în prezenta cauză și, contrar susținerilor părții pârâte, nu puteau fi examinate de instanțele de fond.

Aceasta, întrucât, aceste apărări excedează cadrului procesual, astfel cum a fost configurat de partea reclamantă prin cererea de chemare în judecată, analiza instanțelor de fond fiind limitată, în absența altor cererii care să fi fost deduse judecății în procesul pendinte, doar la apărările ce vizează exploatarea terenurilor agricole în perioada 27.04.2017-07.02.2018, care este ulterioară momentului anulării contractului de arendă prin decizia civilă nr. 123/A/27.04.2017 a Tribunalului Brăila, chestiune cu privire la care partea pârâtă a fost informată.

Cât privește vinovăția, dispozițiile art. 1357 alin. (2) C. civ. prevăd că autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă, nefiind necesar, astfel cum pretinde partea pârâtă, să se probeze că a acționat cu intenție, în absența acordului și cu scopul prejudicierii părții reclamante.

Referitor la prejudiciu, dispozițiile art. 1385 alin. (1) C. civ. statuează că prejudiciul se repară integral, situație în care despăgubirea nu poate fi diminuată, cum eronat pretinde partea pârâtă, în considerarea propriilor prejudicii ce i-ar fi fost cauzate de partea reclamantă pe parcursul derulării contractului de arendă.

Partea pârâtă critică, totodată, evaluarea greșită a despăgubirii, pe de o parte, motivat de faptul că în perioada 27.04.2017-07.02.2018 nu a exploatat totalitatea terenurilor agricole și, pe de altă parte, în considerarea criteriului avut în vedere în operațiunea de cuantificare, redevența din contractul anulat, nu redevențele minimale înscrise în grilele Agenției Domeniilor Statului.

Cu titlu prealabil, se impune precizarea că stabilirea situației de fapt a cauzei, rezultat al evaluării probatoriilor administrate de părți, este în sarcina instanțelor de fond și că aceasta nu poate face obiectul controlului exercitat de instanța de recurs care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., are a examina doar conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept.

Referitor la întinderea prejudiciului, instanțele de fond au statuat, în fapt, că partea pârâtă, după momentul constatării nulității contractului de arendă, nu a înțeles să restituie părții reclamante niciun unul dintre terenurile în suprafață totală de 1714,16 ha, refuzând semnarea și a procesului-verbal de predare-primire a terenurilor agricole către partea reclamantă întocmit la data de 7 februarie 2018, (aspect de fapt în raport de care s-a apreciat cu privire la netemeinicia cererii de despăgubire pentru perioada 07.02.2018-14.05.2018).

Or, în considerarea situației de fapt reținute, instanțele de fond au statuat corect că partea reclamantă a fost prejudiciată prin lipsa de folosință a tuturor terenurilor în perioada 27.04.2017-07.02.2018, nu doar a unora dintre acestea.

Cât privește cuantificarea despăgubirii, instanțele au apreciat că repararea integrală a prejudiciul impune obligarea părții pârâte la plata sumelor de bani pe care proprietarul-arendator le putea obține de la un alt arendaș căruia îi putea arenda terenul, dacă ar fi avut și posesia, nu la plata de redevențe, care semnifică obligații financiare care se pot stabili și plăti în baza unor reglementări speciale, situație în care distincția operată de partea pârâtă între redevențele contractuale și redevențele minimale înscrise în grilele Agenției Domeniilor Statului nu prezintă relevanță în prezenta cauză.

În aplicarea criteriului de cuantificare arătat, instanțele au avut a examina și evalua probatoriile, inclusiv pe cele relative la conduita părților pe perioada 27.04.2017-07.02.2018, care relevă existența de discuții/negocieri pentru refacerea contractului anulat, nefinalizate (cererea părții pârâte de obligare a părții reclamante la încheierea unui alt contract de arendă, fiind respinsă prin sentința civilă nr. 5059/04.12.2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, definitivă).

În considerarea aspectelor de fapt ale cauzei, instanțele de fond au apreciat că despăgubirea se poate cuantifica prin luarea în considerare a sumelor de bani pe care partea reclamantă le-ar fi putut încasa dacă avea încheiat pe perioada de timp menționată un contract de arendare în aceiași termeni cu aceia prevăzuți contractul intervenit anterior între părți (sume de bani denumite contractual redevențe, denumire lipsă de relevanță din perspectiva analizei).

Astfel de evaluări, aprecieri și statuări ale instanțelor de fond, rezultat al examinării probatoriilor, nu se subsumează unor critici de nelegalitate, în înțelesul dat acestei sintagme prin art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și nu pot fi invocate ca fiind greșite pe calea recursului, întrucât presupun analizarea probatoriilor și reevaluarea situație de fapt a cauzei, ceea ce nu este permis instanței de recurs.

În acest context al analizei, se impune și mențiunea că în prezenta cauză nu se opun, cu puterea lucrului judecat, considerentele citate de partea pârâtă din cuprinsul sentinței nr. 5059/4.12.2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin care sunt analizate, în respectivul proces, efectele nulității absolute a contractului de arendă nr. x/2005 asupra actelor premergătoare, respectiv, asupra procesului-verbal de licitație nr. x/2015, în care sunt menționate sumele de bani datorate cu titlul de redevență contractuală.

Aceasta, întrucât, contrar susținerilor părții pârâte, în operațiunea de cuantificare a despăgubirii în procesul pendinte, instanțele de fond nu au examinat valabilitatea procesului-verbal de licitație ori a acordului de voință intervenit între părți cu prilejul închirierii contractului de arendă nr. x/2015 și nici nu au validat aceste acte, ci le-au evaluat relevanța probatorie din perspectiva criteriului de cuantificare reținut, urmărind ca despăgubirea, prin cuantumul stabilit, să asigure repararea în întregime a prejudiciului încercat de partea reclamantă pe perioada de timp în care s-a aflat în imposibilitate să-și exploateze terenurile agricole, consecința faptei ilicite a părții pârâte.

Așa fiind, pentru considerentele arătate, care fac inutilă analizarea altor critici, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul dedus judecății de partea pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamanta Agenția Domeniilor Statului împotriva deciziei civile nr. 34R din 25 februarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta PFA A. împotriva aceleiași decizii.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 septembrie 2022.