ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2342/2021

Obiectul cauzei Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Brăila, secția a II-a civilă, la data de 25.06.2018, sub dosarul nr. x/2018, reclamanta Unitatea Administrativă Teritorială (UAT) Județul Brăila a chemat în judecată pârâta Agenția Domeniilor Statului (ADS) Brăila solicitând să se stabilească existența unei fapte ilicite săvârșită de pârâtă cu vinovăție și să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 3.760.463,11 RON, cu titlu de despăgubiri, pentru prejudiciul suferit, pe temeiul răspunderii civile delictuale. Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale - Agenția Domeniilor Statului a depus un înscris prin care a arătat că, în ceea ce privește pârâta ADS Brăila, se impune admiterea excepției lipsei capacității procesuale civile, întrucât nu există ca și entitate juridica, fiind în realitate doar o reprezentanță teritorială a sa, lipsită de capacitate juridică și de organe proprii de conducere. Reclamata a formulat cerere modificatoare solicitând introducerea în cauză în calitate de pârâtă și a ADS Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale. La termenul de judecată din 03.07.2018 instanța a pus în discuție excepția necompetenței sale funcționale. Prin încheiere, la același termen s-a admis excepția necompetentei funcționale a secției a II-a civilă și de contencios administrativ și Fiscal a Tribunalului Brăila și s-a dispus înaintarea cauzei spre competentă soluționare la secția I Civilă a Tribunalului Brăila. Cauza a fost înregistrată pe rolul secției I civilă a Tribunalului Brăila la data de 09.07.2018, sub dosarul nr. x/2018.

Hotărârea pronunțată în primă instanță de Tribunalul Brăila Prin sentința civilă nr. 281 din 06.05.2019, Tribunalul Brăila a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei ADS Brăila și, totodată, a respins, ca nefondată, cererea modificată formulată de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Județul Brăila, în contradictoriu cu pârâții Agenția Domeniilor Statului - Brăila și Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale - Agenția Domeniilor Statului.

Decizia pronunțată în apel de Curtea de Apel Galați Prin decizia civilă nr. 160A din 13 noiembrie 2019, Curtea de Apel Galați, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta UAT Județul Brăila în contradictoriu cu intimata Agenția Domeniilor Statului împotriva sentinței civile nr. 281 din 06.05.2019 pronunțate de Tribunalul Brăila

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Galați a declarat recurs reclamanta UAT Județul Brăila, criticând soluția pentru nelegalitate. Se solicită admiterea recursului, casarea hotărârii recurate ca fiind nelegală, iar cu ocazia rejudecării cauzei: admiterea cererii de chemare în judecată ca fiind temeinică, cu obligarea intimatele la plata sumei de 3.760.463,11 RON cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat Unității Administrativ Teritoriale a Județul Brăila ca urmare a evingerii de către terța persoană S.C. A. S.R.L., proprietarul îmbunătățirilor funciare - amenajări orezicole ce s-au aflat pe terenul predat de acestea către UAT- Județul Brăila, conform Procesului-verbal de predare primi re din data de 19.04.2005, având în vedere următoarele: Astfel, prin raportare la normele de drept material incidente, Curtea de Apel Galați a apreciat, în mod nelegal, că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile cumulative ale răspunderii civile delictuale, respectiv că, nu există fapta ilicită a intimatelor Agenția Domeniilor Statului Județul Brăila și Ministerul Dezvoltării Rurale-Agenția Domeniilor Statului. Contrar reținerii instanței de apel, potrivit căreia "instanța nu poate aprecia ca fondat punciul de vedere al subscrisei, în sensul că prin atitudinea neglijentă a pârâtelor-intimate de a nu face precizările cu privire la situația juridică reală a terenului predat prin procesul-verbal din data de 19.04.2005, s-a săvârșit o faptă ilicită, întrucât această predare s-a făcut conform specificațiilor din H.G. și s-a arătat destinația de teren agricol a suprafețelor, în plus se cunoștea că din suprafața de 1467,5 ha teren care fusese în administrarea S.C. B. S.A., exista 205,0 ha teren ocupat de ape, 87,84 ha teren ocupat de drumuri, 77,48 ha teren ocupat de canale și diguri (aspectul neputând fi negat pentru că este specificat expres în H.G. nr. 948/2010 ca fiind cunoscut din 2004), Desi predarea s-a făcut în baza H.G., Consiliul Județean Brăila nu a avut cunoștință de construcțiile de sine stătătoare de tip amenajări orezicole, având în vedere că în niciun document nu se face vorbire despre acestea. Consiliul Județean Brăila nu știa destinația terenului agricol, cum, în mod eronat, a interpretat instanța de apel, acest lucru reieșind din însăși actele normativă, dar, din toate actele normative nu se știa de amenajările orezicole - construcții, identificate cadastral și care aparțineau unei terțe persoane, iar acest aspect a condus la apariția prejudiciului în sarcina instituției Consiliului Județean Brăila. De asemenea, consideră că instanța de apel, în mod greșit, a analizat cu titlu general îndeplinirea condițiilor cumulative ale răspunderii civile delictuale, și nu s-a aplecat, în mod concret la analizarea acestora, prin raportare directă la situația juridica a terenului, făcând abstracție că acesta este un teren agricol. Aprecierea instanței de apel potrivit căreia "deși nu se specifică expres destinația de canale și diguri destinate exploatării orezicole, denumirea societății care administrase aceste terenuri S.C. B. S.A., era suficient de sugestivă pentru a arăta cărui tip de exploatare agricolă fuseseră destinate respectivele terenuri", este nelegală și totodată lipsită de relevanță în analiza îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale, având în vedere, în primul rând că, problema litigioasa supusa soluționării nu privește destinația terenului (agricol sau neagricol), iar în al doilea rând, dacă instanța ar fi analizat înscrisurile existente la dosar, în special considerentele sentinței civile nr. 232/2015, ar fi constatat că instanța de judecată, Tribunalul Brăila, a stabilit că, amenajările orezicole existente pe teren sunt imobile - construcții distincte de acesta, fapt pentru care sunt identificare cadastral în 14 cărți funciare. Așadar, nu se poate reține că, prin simplul fapt că acest teren a fost în administrarea S.C. B. S.A., se dovedește pasivitatea și lipsa de diligență a Consiliului Județean Brăila, respectiv lipsa săvârșirii faptei ilicite de către intimate. Instanța de apel nu a indicat, în mod expres, un act administrativ în baza căruia UAT Județul Brăila - Consiliul Județean Brăila trebuia să cunoască faptul că terenul este grevat de amenajările orezicole, respectiv că acestea aparțineau terței persoane, S.C. A. S.R.L.. Astfel, neexistând nici un act administrativ care să arate, în mod concret, categoria de folosință a digurilor, canalelor și drumurilor aflate pe teren, în sensul că acestea reprezintă construcții amenajări orezicole, obligația de a face precizări cu privire la acestea revenea intimatei Agenția Domeniilor Statului Județul Brăila, care a participat efectiv la predarea primirea terenului. De asemenea, reținerea instanței, în sensul că "reclamanta nu a dovedit, prin probatoriul cin dosarul de față, că ADS cunoștea că amenajările orezicole au fost transmise din proprietatea administratorului inițial aflat în insolvență în proprietatea S.C. A. S.R.L., până la intabulam, care a intervenit în 2005, ulterior apariției H.G. nr. 2084/2004 și încheierii protocolului', este vădit nelegală, având în vedere că, prin interogatoriul administrat cât și prin întâmpinarea formulată, însăși intimata a recunoscut că, ea "cunoștea faptul că terenul ce urma a fi predat era ocupat de construcții amenajări orezicole, chiar și într-o suprafață mai mică, respectiv 70,72. și că instituția UA T Județul Brăila prin Consiliul Județean Brăila nu poate susține că nu știa de existenta amenajării orezicole Baldovinesti și implicit faptul că proprietarul acestei amenajări era S.C. A. S.R.L. Galați conform contractului de vânzare cumpărare nr. x/09.07.2003 și a încheierii nr. 161/22.06.2005 din dosarul nr. x/2000 de pe rolul Tribunalului Brăila." Consideră că, în temeiul rolului activ, instanța de apel ar fi putut observa fără putință de tăgadă că, apărările intimatelor sunt contradictorii, ceea ce conduce în mod rezonabil la faptul că, conduita acestora nu a fost una de bună credință. Dacă instanța de apel ar fi procedat la o analiză temeinică a înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, ar fi constatat fapta ilicită a intimatei derivată, odată, din neglijența acesteia în calitate de administrator al terenului, în sensul în care deși între S.C. B. S.A. și S.C. A. S.R.L. operase vânzarea cumpărarea acelor construcții amenajări orezicole, aceasta nu au făcut nici o mențiune în actele administrative emise, respectiv procesul-verbal de inventariere a terenurilor agricole sau neagricole la S.C. B. S.A., iar, în al doilea rând, prin omisiunea intimatei Agenția Domeniilor Statului Județul Brăila, de a face efectiv precizări privind ocuparea terenului neagricol de amenajări orezicole, identificate prin categorii de folosințe, drumuri, diguri si canale, la momentul predării acestuia. Raportat la considerentele avute în vedere de Curtea de Apel Galați, consideră că instanța a motivat extrem de sumar, menționând doar că potrivit Hotărârii de Guvern nr. 2084/2004 și a Protocolului, Consiliul Județean Brăila trebuia "să știe" de existenta amenajărilor orezicole aflate pe terenul predat prin Procesul-verbal de predare primire d n data de 19.04.2005, și implicit că acesta "avea obligația de a avea un comportament prevăzător și dacă era nelămurita asupra destinației terenului agricol putea sa solicite detalii sau sa facă obiecțiuni în procesul-verbal de predare primire". Nici instanța de fond și nici instanța de apel nu au motivat, cu referire expresa la temeiuri de drept, care este culpa Consiliului Județean Brăila, implicit lipsa de vinovăție a intimatelor, ținând cont ca acestea s-au limitat doar la a analiza și transpune elementele din H.G. nr. 2087/2004, fără o analiza în ansamblu a situației de fapt și a consecințelor juridice pe care Ie-a produs atitudinea neglijentă a intimatelor. Față de considerentele hotărârii recurate, instanța de apel, s-a aflat într-o vădită eroare, deoarece interpretarea dată de aceasta lipsește de conținut actele administrative, și încurajează atitudinea neglijentă a intimatelor în întocmirea actelor normative/administrative. Dacă intimata, Agenția Domeniilor Statului Județul Brăila, ar fi făcut mențiunile/precizările necesare cu privire la existența construcțiilor de tip amenajări orezicole, care se găsesc pe terenul predat, prejudiciul stabilit în sarcina Unității Administrativ Teritoriale Județul Brăila - Consiliul Județean Brăila, nu ar fi existat. Din analiza considerentelor hotărârilor pronunțate, atât instanța de fond cât și instanța de apel au făcut o nelegală interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 1349, 1357 C. civ. sau art. 998 - 1003 C. civ. vechi, restrângând formele faptei ilicite, condiție a răspunderii civile delictuale, doar la fapta omisivă proprie. Or, în jurisprudența instanțelor de judecată, s-a statuat că fapta ilicită să fie interpretată sub toate formele vinovăției, inclusiv sub forma culpei prin neglijenta. Fapta ilicită constituie orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt aduse atingeri dreptului subiectiv sau intereselor legitime aparținând unei anumite persoane, iar prejudiciul constă în rezultatul, efectul negativ suferit de o anumită persoană, ca urmare a faptei ilicite săvârșite. Pentru a putea fi reparat, prejudiciul trebuie să fie cert, adică sigur, atât în privința existenței sale, cât și a posibilității de evaluare. De asemenea, este necesar ca prejudiciul să nu fi fost reparat încă. Prin fapta ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale, se înțelege orice acțiune sau inacțiune prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv sau interesului ce aparține unei persoane. Astfel, nu numai fapta comisiva, ci și omisiunea ar putea constitui element al răspunderii civile delictuale, în măsura în care norma juridica obliga o persoana să acționeze într-un anumit mod, iar aceasta nu s-a conformat dispoziției legale, deci nu si-a îndeplinit o activitate impusa de lege sau nu a luat o măsura impusa de lege. La aprecierea caracterului ilicit se au în vedere regulile de conviețuire sociala, obiceiul locului (art. 1349 C. civ.). In prezenta cauză, fapta ilicită a intimatelor rezultă din omisiunea acestora de a preda terenul aflat în paza lor juridica, nefiind liber de sarcini, și fără a face mențiunile obligatorii, privind existenta amenajărilor orezicole, deși conform atribuțiilor legale aveau aceasta obligație. De asemenea, referitor la vinovăție, instanța trebuia să rețină ca fiind îndeplinita această condiție, având în vedere că, în materie de răspundere civila delictuala este angajata răspunderea pentru culpa cea mai mica. Faptul că omisiunea nu a fost săvârșită, pe considerentul că, în Hotărârea Guvernului nr. 2087/2004, apărea că terenul agricol era ocupat de drumuri, canale și diguri dar nu și că proprietatea acestora aparține unei societăți private și nu Statului Român, respectiv că Consiliul Județean Brăila nu a solicitat lămuriri cu privire la destinația agricola a terenului, nu exonerează pe paratele - intimate de răspunderea civilă. Culpa trebuie dovedită de către cel care este păgubit, aceasta neputând fi dovedită în mod direct, căci este o atitudine psihică. Astfel, judecătorul deduce atitudinea psihică a autorului după ce se dovedește existența faptei ilicite și a împrejurărilor în care a fost săvârșită. Consideră că, în cauză, prima condiție a răspunderii civile delictuale este îndeplinită, fapta ilicită a intimatelor fiind reprezentată de omisiunea/neglijența consemnării în procesul-verbal de predare primire din data de 19.04.2005, respectiv protocol, faptul că terenul ce urma a fi predat era ocupat de construcții - amenajări orezicole, identificate pe categorii de folosința drumuri, canale și diguri ca aparținând unei persoane juridice private, în calitate de administrator al terenului, omisiune care a condus la obligarea Consiliului Județean Brăila la plata sumei de 3.613.426 RON cu titlu de despăgubiri către o terță persoană, reprezentând contravaloarea amenajărilor orezicole, prin sentința civilă nr. 232/2015 a Tribunalului Brăila, rămasă definitivă și irevocabilă. Și cea de-a doua condiție pentru angajarea răspunderii civile delictuale, respectiv existenta unui prejudiciu cauzat de fapta ilicită, este îndeplinită în cauză. Astfel, prejudiciul reprezintă rezultatele dăunătoare de natură patrimonială cauzate subscrisei UAT- Județul Brăila. In concluzie, se solicită admiterea recursului, casarea deciziei civile nr. 160/A/13.11.2019, pronunțată de Curtea de Apel Galați, și, în consecință, obligarea intimatelor la plata sumei de 3.760.463,11 RON cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul suferit de Unitatea Administrativ Teritorială Județul Brăila ca urmare a evingerii de către terța persoană S.C. A. S.R.L. de îmbunătățirile funciare - amenajări orezicole ce s-au aflat/se află pe terenul predat de acestea către instituția noastră, conform procesului-verbal de predare primire din data de 19.04.2005. In drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Intimata Agenția Domeniilor Statului a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Susținerea reclamantei UAT Brăila că nu a avut cunoștință de construcțiile de sine stătătoare de tip amenajări orzicole, nu sunt întemeiată întrucât așa cum a arătat și in fața instanței de apel, predarea-preluarea terenurilor prevăzute în Hotărârea de Guvern nr. 2087/2004, s-a făcut pe bază de protocol încheiat între Agenția Domeniilor Statului în calitate de predator și reclamantă în calitate de primitor. Nu se pot reține ca fondate afirmațiile reclamantei, în condițiile în care predarea-primirea terenurilor s-a făcut conform specificațiilor din H.G. și s-a arătat destinația de teren agricol a suprafețelor. Chiar dacă în procesul-verbal de predare și primire și protocolul încheiat de părți în aprilie și respectiv martie 2005 nu se menționa noul proprietar al amenajărilor care din anul 2003 devenise S.C. A. S.R.L., situația nu poate fi reproșată paratei ADS, în condițiile în care contractul prin care S.C. A. a devenit proprietar a devenit opozabil terților cum este și ADS abia în 2005, după predare, când S.C. A. și-a intabulat dreptul de proprietate în cartea funciară. În plus, reclamanta avea obligația de a avea un comportament prevăzător și dacă era nelămurită asupra destinației terenului agricol putea să solicite detalii sau să facă obiecțiuni în procesul-verbal de predare-primire. Astfel, deși se invocă omisiunea persoanei obligata la predare reclamantul face abstracție de obligația de diligentă a primitorului, care nu a făcut toate demersurile pentru a lămuri aspecte legate de destinația terenului, fiind mulțumit de mențiunea generică de teren agricol. Cum toate actele și faptele juridice la care se referă reclamanta în acțiunea sa - H.G. și încheierea protocolului și procesului-verbal de predare-primi re care în aprecierea părții au generat prejudiciul - au fost încheiate sau săvârșite în anii 2004-2005 când era în vigoare C. civ. din 1864, înseamnă că dispozițiile din acest act normativ trebuie avute în vedere la analizarea situației de fapt. Nu se poate reține faptul că ADS ar fi îngrădit reclamantei exercitarea dreptului de proprietate asupra terenurilor predate, cel mult se poate reține că un astfel de drept i-a fost eventual îngrădit doar societății A., cu care de altfel s-ași purtat litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2011 Pentru ca o faptă să fie sancționată pe tărâm delictual, ea trebuie să interfereze și cu raporturi juridice de drept civil, sau cel puțin să le afecteze în parte, să aibă caracter ilicit. În speța de față, nu se poate reține nicio omisiune cu caracter ilicit în sarcina pârâtei, astfel că, neîndeplinindu-se una din condițiile cumulative ale răspunderii civile delictuale, așa cum rezultă ele din prevederile art. 998-1003 C. civ., nu se poate aprecia ca fiind fondată acțiunea reclamantei. Reclamanta a depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor formulate de către intimată prin întâmpinare și admiterea recursului.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 14 septembrie 2021 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Județul Brăila, împotriva deciziei nr. 160A din 13 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă în dosarul nr. x/2018 și a fixat termen de judecată la data de 9 noiembrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Verificând hotărârea atacată, din perspectiva motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că recursul declarat în cauză este nefondat și îl va respinge, în considerarea celor ce succed: Cu referire la cadrul procesual, sub aspectul părților între care se derulează litigiul, Înalta Curte observă că, în fața primei instanțe, a fost invocată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Agenția Domeniilor Statului Brăila, această excepție fiind respinsă motivat, prin sentința civilă nr. 281 din 6 mai 2019 a Tribunalului Brăila. Evocata sentință a fost atacată cu apel exclusiv de reclamantă, pentru aspecte legate de îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, în aceste limite fiind judecat apelul, prin decizia civilă nr. 160/A din 13 noiembrie 2019 a Curții de Apel Galați. Așa fiind, dispoziția referitoare la respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei ADS Brăila a dobândit autoritatea lucrului judecat, fiind o chestiune procesuală care nu mai poate face obiectul controlului de legalitate, în fața instanței de recurs, potrivit art. 430 alin. (1) C. proc. civ. În privința limitelor acestui proces, precum și a legii substanțiale incidente, Înalta Curte relevă dispozițiile art. 9 alin. (2) C. proc. civ., conform căruia "obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților". Complementar, prin art. 22 alin. (6) C. proc. civ., se stipulează: "Judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel". În același sens, sunt și dispozițiile art. 397 C. proc. civ., potrivit căruia: "Instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății. Ea nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel". Prin urmare, cadrul procesual, atât sub aspectul obiectului, cât și acela al părților, este, de regulă, fixat de părți, în virtutea principiului disponibilități, un principiu care este de esența procesului civil. În acest sens se impune a fi interpretate textele normative anterior evocate, manifestarea rolului activ al judecătorului în soluționarea unei cauze fiind, de regulă, subordonată principiului disponibilității părților, în toate formele de manifestare a acestuia. În prezentul proces, reclamanta a solicitat obligarea pârâtelor la plata unor despăgubiri bănești pentru repararea prejudiciului material care i-a fost cauzat prin săvârșirea unei fapte ilicite de către pârâtă, constând în aceea că i-a predat un teren afectat de sarcini, iar în cuprinsul procesului-verbal de predare-primire a omis să menționeze situația juridică exactă a terenului, respectiv faptul că acesta era ocupat de construcții specifice unor amenajări orezicole, construcții care aparțin unor terțe persoane. Se susține că pârâta avea obligația de a preda imobilul liber de orice sarcini. Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 1349 C. civ., reclamanta afirmând că "sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, respectiv a răspunderii contra evicțiuni, în sensul în care în cauză există o faptă ilicită, o vinovăție a pârâtei în producerea prejudiciului, un raport de cauzalitate dintre vinovăție și prejudiciu, iar fapta este săvârșită potrivit dispozițiilor legale". Reclamanta, în virtutea dreptului său de dispoziție în proces, a învestit instanța de judecată cu soluționarea unei acțiuni civile în răspundere delictuală, în acest sens fiind examinate și motivele de fapt ale cererii de chemare în judecată. În primă instanță, iar apoi în apel, acțiunea a fost calificată ca fiind una în răspundere civilă delictuală, iar calificarea juridică dată acțiunii nu a fost contestată în căile de atac, de către reclamantă. Înalta Curte constată că în mod concret instanța de apel a subliniat că se aplică situației concrete normele C. civ. de la 1864, întrucât toate actele și faptele juridice la care face referire reclamanta au fost încheiate, respectiv săvârșite între anii 2004 și 2005. Or, noul C. civ. a intrat în vigoare la 1 octombrie 2011. Așa fiind, condițiile răspunderii civile delictuale urmează a se aprecia în raport cu normele C. civ. de la 1864; în acest sens sunt dispozițiile art. 3 din Legea nr. 79/2011 și art. 6 alin. (2) din noul C. civ. În acest context, al analizei cauzei cererii de chemare în judecată, Înalta Curte subliniază că obligația de garanție contra evicțiunii, invocată de reclamantă pentru a justifica pretinsa faptă ilicită săvârșită de pârâtă, se analizează din perspectiva răspunderii civile contractuale, garanția pentru evicțiune, fiind una dintre cele mai importante obligații la care dă naștere încheierea unui contract de vânzare. Or, potrivit textelor normative cuprinse în C. civ., regimul juridic al răspunderii delictuale este unul diferit de acela al răspunderii contractuale; cele două forme ale răspunderii civile sunt distincte și nu pot fi asimilate. Atunci când o terță persoană aduce atingere unui drept dobândit prin contract de către una dintre părți, cauzându-i un prejudiciu, suntem în prezența angajării răspunderii civile delictuale, ale cărei condiții nu au nicio legătură cu obligația de garanție pentru evicțiune, apreciată pe temeiul răspunderii contractuale, între părțile raportului juridic substanțial născut din contractul de vânzare-cumpărare. Obligația de garanție pentru evicțiune nu poate fi invocată, așadar, pentru a justifica antrenare răspunderii civile delictuale. În prezentul recurs, reclamanta a invocat răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a pârâtei, iar instanțele de fond au respins acțiunea, apreciind, în esență că nu sunt probate condițiile săvârșirii unei fapt ilicite. În raport cu art. 998-999 din C. civ. de la 1864, săvârșirea unei fapte ilicită este o condiție a răspunderii civile, distinctă de vinovăția făptuitorului. Faptele ilicite por fi și inacțiuni, în ipotezele în care persoanele aflate în anumite situații au obligația prevăzută expres de lege să săvârșească o anumită acțiune. Astfel fiind, neîndeplinirea acțiunii prevăzute de normele juridice imperative onerative constituie o faptă ilicită. În cauză, reclamanta susține că pârâta nu a îndeplinit o obligație legală, aceea de a menționa, în cuprinsul procesului-verbal de predare-primire a imobilului, faptul că acesta este ocupat de construcții specifice unei amenajări orezicole, care aparțin unei terțe persoane, săvârșind, prin aceasta, o faptă ilicită prin omisiune, cauzatoare de prejudiciu. Înalta Curte observă că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate publică asupra terenului în suprafață totală de 3101,99 ha prin efectul unui act administrativ, H.G. nr. 2087 din 24 noiembrie 2014, care aprobă trecerea unor terenuri cu destinație agricolă din domeniul public al statului în domeniul privat al Județului Brăila și în administrarea Consiliului Județean Brăila. Potrivit art. 9 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, trecerea unui bun din domeniul public al statului în domeniul public al unității administrativ-teritoriale se face la cererea consiliului județean, prin hotărâre a guvernului. Ulterior, sunt încheiate acte administrative pentru punerea în executare a hotărârii de Guvern mai sus evocate, respectiv protocolul din 17.03.2005, care identifică terenurile, conform anexei 1, și planurile cadastrale, indicate fiind suprarețele și persoanele juridice în administrarea cărora se aflau aceste terenuri, la data trecerii lor în domeniul public de interes local; tot astfel, se încheie și procesul-verbal de predare-primire din 19.04.2005, în cuprinsul căruia se menționează că, la data predării bunurilor, suprafața de 1467.25 ha teren fost în administrarea S.C. Orezicola S.A. este liberă de "sarcini contractuale" (s.n.). Cele două acte administrative de punere în executare a hotărârii de Guvern, în temeiul căreia terenurile au fost transmise în proprietatea Județului Brăila, au fost semnate atât de către Administrația Domeniului Statului județul Brăila, cât și de Consiliul Județean Brăila, în calitatea acestora de titulare ale dreptului de administrare; nu au fost formulate obiecțiuni, iar anexele de identificare a bunurilor au fost însușite ca atare. În calitate de proprietar al acestor bunuri, Județul Brăila promovează o acțiune în revendicare, având ca obiect suprafața de teren ocupată de construcții cu destinația amenajări orezicole, folosită de S.C. A. S.R.L. Prin hotărârea judecătorească definitivă pronunțată în soluționarea acțiunii în revendicare (sentința civilă 232/30.03.2015 a Tribunalului Brăila) se statuează, cu autoritate de lucru judecat, că titular al dreptului de proprietate este Județul Brăila, terenul de sub construcții aparținând domeniului public, iar construcțiile specifice amenajării orezicole sunt în proprietatea pârâtei S.C. A. S.R.L. Galați, care le-a dobândit prin cumpărare de la S.C. Orezicala S.A., în anul 2003, dreptul fiind intabulat în cartea funciară, în anul 2015. Instanța recunoaște, în favoarea pârâtei din acest proces, un drept de superficie, dobândit în temeiul contractului de vânzare, ea fiind proprietarul amenajărilor orezicole la data emiterii H.G. nr. 287/2004. Prin urmare, se admite acțiunea în revendicare și proprietarul terenului est obligat la despăgubiri reprezentând contravaloarea amenajărilor orezicole existente pe acel teren și aflate în proprietatea societății pârâte. În acest circumstanțe, de fapt și de drept, nu ar putea fi activată obligația de garanție pentru evicțiune. În principal, pentru că prima instanță a fost învestită cu o acțiune întemeiată pe răspundere delictuală, iar nu pe răspunderea contractuală, iar instanțele judecă numai în limitele învestirii lor. Apoi, nici nu putea fi altfel, atâta timp cât instituția evicțiunii presupune o pierdere a proprietății lucrului sau o tulburare de drept a cumpărătorului, urmare a valorificării de către cumpărător sau de o terță persoană a unui drept supra acelui lucru. În speță, reclamanta nu a dobândit proprietatea lucrului prin efectul unei vânzări, ci prin act administrativ, nu a pierdut dreptul de proprietate dobândit și nici nu este tulburată în exercitarea prerogativelor de proprietar, dobândite în urma încheierii vânzării. În aceste circumstanțe, invocarea garanției contra evicțiunii apare a fi lipsită absolut de temei legal, expresia unei greșite înțelegeri a celor două instituții juridice. În privința răspunderii civile delictuale, invocată de asemeni de către reclamantă, prima instanță, iar apoi instanța de apel, au analizat prima dintre condițiile legale specifice și necesare pentru antrenarea acesteia, și anume săvârșirea unei fapte ilicite. Sarcina probei revenea reclamantei, iar instanțele de fond au constatat că aceasta nu a probat, în mod convingător, caracterul ilicit al omisiunii de a se menționa în cuprinsul procesului-verbal de predare-primire că o suprafață determinată de teren este ocupată de amenajările orezicole aparținând unei terțe persoane. Înalta Curte reamintește că procesul-verbal evocat de reclamanta-recurentă este actul administrativ de punere în executare a hotărârii de guvern prin efectul căreia bunul a trecut în domeniul public al Județului Brăila, la solicitarea acestuia. Mai mult, destinația terenului a fost menționată, s-a precizat că acesta s-a aflat în administrarea S.C. Orezicola S.A., predarea-primirea a fost conformă protocolului prin care terenurile au fost cu precizie identificate, iar procesul-verbal este un act administrativ comun, semnat atât de partea care a predat, cât și de partea care a preluat terenurile, asumându-și deopotrivă starea în care acestea se aflau la momentul trecerii în domeniul public de interes local. În aceste circumstanțe, culpa pentru omisiunea menționării oricăror alte informații cu privire la imobile aparține în egală măsură celor două părți semnatare. Reclamanta nu poate invoca, cu deplin temei, că a preluat în proprietatea publică de interes local un bun fără a cunoaște situația de fapt și juridică a acestuia, câtă vreme nu a dovedit, în prezentul proces, că această situație i-a fost ascunsă de către pârâtă și s-a aflat în imposibilitatea obiectivă de a constata, cu minime diligențe, că există pe teren amenajări orezicole, în materialitatea lor și că acestea aparțin unei terțe persoane. Prin urmare, concluziile instanței de apel referitoare la inexistența unei fapte ilicite sunt corecte și ele fac inutilă cercetarea celorlalte condiții legale, referitoare la vinovăție, existența unui prejudiciu, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu. Atâta timp cât nu există o faptă ilicită, nu s-ar putea aprecia cu privire la vinovăția săvârșirii ei și nici consecințele produse. Așa fiind, Înalta Curte constată că motivul de casare referitor la o pretinsă aplicare greșită, la circumstanțele cauzei, a textelor de lege care reglementează instituția răspunderii civile delictuale nu se verifică, în prezenta cauză. Toate celelalte motive de fapt ale declarației de recurs referitoare la împrejurarea că instanța de apel nu a analizat înscrisurile depuse la dosar, la recunoașterea pârâtei, prin răspunsurile la interogatoriu, la greșita statuare în fapt, omisiunea analizării culpei prin neglijență, vizează aspecte de temeinicie, iar nu de nelegalitate. Înalta Curte reamintește că, în actuala sa reglementare, recursul privește numai chestiuni de legalitate, substanțială ori procedurală, iar nu chestiuni de temeinicie, legate de modul în care instanțele de fond (prima instanță și instanța de apel) au apreciat probatoriul și au stabilit faptele. Așa fiind, rămâne instanței de recurs să verifice dacă a fost corect aplicate normele de drept unei situații de fapt suveran stabilite de ultima instanță de fond. În acest sens sunt dispozițiile art. 488 C. proc. civ., care nu permit un control extins de netemeinicie în recurs; aprecierea probelor rămâne astfel de resortul judecătorului de fond, numitorul comun al cazurilor de casare fiind un control exclusiv de legalitate, de conformitate a hotărârii atacate cu regulile de drept incidente. Din perspectiva cazului de casare reglementat prin art. 488 pct. 8 C. proc. civ., cel care fundamentează în drept și prezentul recurs, instanța încalcă normele de drept material în ipotezele în care nu identifică regula sau regulile de drept aplicabile în cauză (cu toate variantele posibile) ori, le identifică, însă le încalcă, fie interpretându-se eronat, fie aplicându-se eronat situației de fapt reținute în speță. Așa fiind, invocarea corectă a acestui caz de casare, presupune enunțarea regulilor de drept aplicabile în speță, interpretarea acestora în raport cu circumstanțele cauzei și explicarea modului în care, în aprecierea recurentului, aceste reguli trebuie aplicate în cauza dedusă judecății. Or, astfel cum a fost reținut, au fost aduse în fața instanței de recurs, în discuție, împrejurări care țin de analiza și de sinteza probelor, în scopul unei restabiliri a circumstanțelor de fapt esențiale în prezentul proces. Pentru toate cele ce preced, constatând că nu se verifică nici unul dintre cazurile de casare, în aplicarea art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamantei, ca nefondat.