ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1256/2021

Ședința publică din data de 19 mai 2021

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar constată și reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brăila la 8 decembrie 2020 sub nr. x/2020, reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială a Comunei Bărăganu a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L., să o oblige pe aceasta la plata sumei de 575.486,13 RON, cu titlu de daune compensatorii pentru neexecutarea parțială a contractului de lucrări nr. x din 11 iulie 2018, conform art. 11.3 lit. b) teza I, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 194 C. proc. civ., ale art. 1270 și ale art. 1532 C. civ.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâta a invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Brăila, invocând dispozițiile art. 5 C. proc. civ., potrivit cărora cererea de chemare în judecată se face la sediul sau domiciliul pârâtei.

Prin sentința civilă nr. 45/Fciv/2021 din 2 martie 2021, pronunțată de Tribunalul Brăila, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost admisă excepția necompetenței teritoriale, invocată de pârâtă prin întâmpinare și a fost declinată competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului București, secția a VII-a civilă.

Pentru a pronunța această soluție, instanța inițial învestită a reținut următoarele:

Dispozițiile art. 5 C. proc. civ. prevăd că "Cererea se face la instanța domiciliului pârâtului", iar prevederile art. 7 alin. (1) C. proc. civ. dispun în sensul că "Cererea împotriva unei persoane juridice de drept privat se face la instanța sediului ei principal".

Conform datelor de identificare ale pârâtei, menționate la Oficiul Registrului Comerțului, societatea S.C. A. S.R.L. (fosta S.C. A. S.R.L.) își are sediul în municipiul București.

Din acest punct de vedere și în raport de dispozițiile legale invocate, instanța competentă să soluționeze cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială a comunei Bărăganu a fost apreciată ca instanța în a cărei rază își are sediul social pârâta, respectiv Tribunalul București.

S-a mai reținut că, prin încheierea din 4 februarie 2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a VII-a civilă în dosarul nr. x/2020 a fost deschisă procedura generală de insolvență împotriva debitoarei S.C. A. S.R.L. (fosta A. S.R.L.), devenind aplicabile prevederile art. 41 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolventă, care prevăd că:

"(1) Toate procedurile prevăzute de prezentul capitol, cu excepția apelului, sunt de competența tribunalului sau, dacă este cazul, a tribunalului specializat în a cărui circumscripție debitorul și-a avut sediul social/profesional cel puțin 6 (șase) luni anterior datei sesizării instanței. Dacă în cadrul tribunalului a fost creată o secție specială de insolvență, acesteia îi aparține competența pentru derularea procedurilor prevăzute de prezenta lege".

Față de motivele expuse, instanța, în baza art. 5 C. proc. civ., a considerat că instanța competentă din punct de vedere teritorial să soluționeze prezenta cauză este Tribunalul București, secția a II-a civilă, însă prin dispozitivul sentinței competența a fost declinată în favoarea secției a VII-a a acestei instanțe.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VII-a civilă sub nr. x/2020.

Reclamantul a depus la dosar note de ședință, prin care a invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București, întrucât contractul a fost încheiat la sediul reclamantei și lucrarea contractată se efectuează tot pe raza de competență a Tribunalului Brăila.

Prin sentința civilă nr. 2218 din 20 aprilie 2021, Tribunalul București a admis excepția de necompetență materială a instanței, invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a acțiunii în favoarea Tribunalului Brăila, a constatat ivit conflictul negativ de competență în soluționarea cererii, a suspendat din oficiu cauza și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea conflictului.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul București a reținut următoarele:

Din examinarea prevederilor art. 45 din Legea nr. 85/2014, care reglementează atribuțiile judecătorului-sindic, rezultă fără echivoc intenția legiuitorului de a delimita atribuțiile jurisdicționale ale judecătorului-sindic de cele de administrare a procedurii insolvenței, precum și de cele de gestiune, atribuții ce revin, în principal, administratorului judiciar, lichidatorului și celorlalți participanți la procedură.

Pe de altă parte, controlul judecătorului-sindic se raportează numai la aspectele de legalitate, fără a avea în vedere și aspectele de oportunitate, ce cad în sarcina creditorilor și a organelor acestora.

De asemenea, analizând prevederile alin. (1) al art. 45 din lege, care enumeră în mod expres "principalele atribuții ale judecătorului-sindic", se constată că aceste norme au un caracter exemplificativ și nu exhaustiv, deoarece prin conținutul dispozițiilor alin. (2) al aceluiași articol se stabilesc judecătorului-sindic noi atribuții ce privesc controlul asupra activității participanților la procedură, în referire la actele și operațiunile care se desfășoară după deschiderea procedurii insolvenței.

Prin sintagma "procesele și cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenței" legiuitorul a avut în vedere toate acele cereri și procese care decurg din măsurile dispuse în cursul procedurii insolvenței.

Având în vedere multitudinea activităților specifice procedurii insolvenței, este imposibilă stabilirea concretă a tuturor operațiunilor ce au loc pe parcursul desfășurării insolvenței, întrucât acestea variază de la o situație juridică la alta sau de la un debitor la altul.

Astfel, soluția aleasă de legiuitor este pe de o parte exhaustivă, în sensul că nu limitează atribuțiile judecătorului-sindic numai la cazurile concrete enumerate în alin. (1) al art. 45 din lege, ci are în vedere și controlul tuturor operațiunilor și actelor săvârșite de către administratorul judiciar, lichidator, debitori și alți participanți la desfășurarea procedurii precum și litigiile, procesele și cererile ce au legătură directă cu insolvența și sunt prevăzute de Legea nr. 85/2014.

În același timp, însă, această soluție legislativă este și restrictivă, în sensul că judecătorul-sindic nu are atribuții în soluționarea unei cereri ori acțiuni ce transcende procedurii insolvenței, respectiv realizarea unui drept, o pretenție, somație de plată ori recuperarea unei creanțe, operațiuni care nu sunt prevăzute în mod expres de Legea nr. 85/2014, fiind reglementate prin dispozițiile dreptului comun și aparținând competenței judecătorului de fond.

Din această perspectivă, judecătorul-sindic a apreciat că determinarea instanței competente în soluționarea fondului cauzei implică în primul rând determinarea clară a obiectului și cauzei acesteia, aspect ce aduce în discuție competența materială, iar nu pe aceea teritorială a instanței.

În mod lipsit de echivoc, s-a apreciat că Tribunalul București reprezintă instanța competentă teritorial în soluționarea tuturor proceselor și cererilor de natură judiciară aferente procedurii insolvenței S.C. A. S.R.L.

Ceea ce se impune însă clarificat este dacă prezenta acțiune constituie o cerere aferentă procedurii insolvenței.

În acest sens, instanța a reținut că obiectul prezentei cauze este reprezentat de pretențiile pe care reclamanta - autoritate contractantă - le afirmă față de societatea pârâtă, în baza contractului de execuție lucrări nr. x din 11 iulie 2018, astfel cum acesta a fost modificat prin acte adiționale - contract de achiziție publică, administrativ.

Cererea nu este una prevăzută de dispozițiile Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, fiind reglementată de dispozițiile dreptului comun.

În concret, reclamanta se întemeiază pe dispozițiile art. 1270 și pe cele ale art. 1532 C. civ., solicitând, în esență, executarea contractului administrativ, în sensul recunoașterii și plății daunelor compensatorii stabilite convențional.

A reținut instanța în acest sens că reclamanta și-a calificat în concret cererea, indicând obiectul și temeiul de drept al acesteia prin raportare la dispozițiile de drept comun. Mai mult, prin notele de ședință depuse la 9 aprilie 2021, reclamanta a reiterat în mod implicit că nu înțelege să invoce dispozițiile legii insolvenței, întemeindu-se exclusiv pe dispozițiile dreptului comun.

În acest context, judecătorul-sindic a apreciat că prezintă relevanță dispozițiile art. 75 din Legea nr. 85/2014, invocate de către societatea pârâtă în fața Tribunalului Brăila, dar tocmai în justificarea competenței acestei din urmă instanțe.

Astfel, art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 prevede efectul suspensiv pe care deschiderea procedurii de insolvență asupra pârâtei îl are cu privire la acțiunile pentru valorificarea drepturilor de creanță anterioare deschiderii procedurii de insolvență. Suspendarea durează până la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de insolvență, după care acțiunea de calea dreptului comun încetează.

Pe cale de consecință, drepturile de creanță născute anterior deschiderii procedurii urmează a fi valorificate în procedura insolvenței, în condițiile art. 102 și art. 99 - 110 din Legea nr. 85/2014.

Astfel, urmare a notificării transmise de practicianul în insolvență, creditorii își exercită drepturile prin formularea unor declarații de creanță, iar nu prin introducerea de acțiuni în fața instanțelor de drept comun, declarații de creanță ce sunt supuse verificării administratorului/lichidatorului judiciar.

Doar împotriva modului de soluționare a acestora are creditorul posibilitatea de a se adresa judecătorului-sindic, prin formularea de contestații la tabel, în vederea cenzurării soluției practicianului în insolvență.

În ceea ce privește creanțele curente, născute după data deschiderii procedurii de insolvență, art. 75 alin. (3) din Legea nr. 85/2014 prevede o exceptare de la suspendare, dar modul de valorificare a acestora prevăzut de lege este formularea unei cereri de plată în cadrul procedurii de insolvență.

Cererea de plată nu reprezintă însă o cerere de chemare în judecată a debitoarei în calitate de pârâtă, care să se finalizeze cu obținerea unui titlu executoriu în favoarea reclamantei, astfel cum a intenționat aceasta din urmă să formuleze în cauză.

Cererea de plată nu are caracter contencios, chiar dacă se depune la dosarul de insolvență de pe rolul instanței. Ea se adresează administratorului judiciar (sau lichidatorului, după caz), în calitatea sa de organ care aplică procedura, care o soluționează fie în sensul admiterii și achitării pretenției, fie în sensul respingerii. Abia în momentul în care petentul formulează o contestație împotriva măsurii administratorului/lichidatorului judiciar de respingere a cererii de plată, în condițiile art. 59 alin. (5), alin. (6) și alin. (7) din Legea nr. 85/2014, judecătorul - sindic își poate exercita competența într-un cadrul procesual complet diferit față de cel pentru care a optat reclamantul în cadrul cererii de drept comun.

Competența judecătorului-sindic este limitată la cererile cu caracter judiciar aferente procedurii de insolvență conform art. 41 și 45 din Legea nr. 85/2014.

În cauză, însă, instanța a reținut că reclamanta nu a înțeles să parcurgă procedura prevăzută de Legea nr. 85/2014, care, în fața inițială, nu presupune formularea unei cereri cu caracter judiciar, ci a înțeles să se adreseze cu o acțiune în pretenții de drept comun împotriva debitoarei, care nu poate fi asimilată cu o cerere de plată și care nu este în competența de soluționare a judecătorului-sindic.

Admisibilitatea promovării unei astfel de cereri pe calea dreptului comun în condițiile în care Legea nr. 85/2014 prevede o procedură distinctă este un aspect cu privire la care trebuie să se pronunțe instanța de drept comun sesizată de către reclamantă, în speță Tribunalul Brăila - instanța competentă în soluționarea proceselor și cererilor care decurg din executarea contractelor administrative încheiate de autoritatea contractantă reclamantă - conform Legii nr. 101/2016 - art. 53

1

.

Din considerente identice, acțiunile de drept comun, care erau admisibile la momentul introducerii lor, după data deschiderii procedurii de insolvență încetează și nu se declină către judecătorul-sindic, pentru a fi soluționate de către acesta, în contextul în care Legea nr. 85/2014 prevede proceduri distincte de analiză a cererilor de înscriere la masa credală, care nu sunt similare unei acțiuni în pretenții.

Față de aceste aspecte, a fost admisă excepția necompetenței materiale a instanței, invocată din oficiu și declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Brăila.

Înalta Curte, asupra conflictului negativ de competență, constată și reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 133 pct. 2 C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces, condiție îndeplinită în cauză.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că cele două instanțe - Tribunalul Brăila și Tribunalul București - s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeași cauză, declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce, chiar dacă natura competenței examinate este diferită și cel puțin una dintre cele două instanțe este competentă să soluționeze cauza.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluționarea prezentului conflict negativ de competență prin emiterea regulatorului de competență.

Acțiunea are ca obiect obligarea pârâtei S.C. A. S.R.L. (fostă S.C. A. S.R.L.) la plata sumei de 575.486,13 RON, cu titlu de daune compensatorii pentru neexecutarea parțială a contractului de lucrări nr. x din 11 iulie 2018, conform art. 11.3 lit. b) teza I din contract.

Așadar, instanțele au fost învestite cu soluționarea unui litigiu care derivă din contractul de execuție lucrări nr. x din 11 iulie 2018, care are natura unui contract de achiziție publică, administrativ.

Declinarea reciprocă de competență a fost determinată de aprecierile diferite făcute de tribunale în legătură cu aplicabilitatea dispozițiilor generale din C. proc. civ. și a celor din Legea nr. 85/2014, invocate de Tribunalul Brăila, respectiv a dispozițiilor speciale din Legea nr. 101/2016.

Înalta Curte apreciază că se impune, cu titlu preliminar, stabilirea naturii litigiului dedus judecății și apoi, pentru că s-a pus în discuție competența specială a judecătorului-sindic, determinarea prioritară a competenței materiale și abia subsecvent a celei teritoriale.

Așa cum a reținut în mod judicios și judecătorul-sindic, în răspunsul la întâmpinare aflat în dosarul Tribunalului Brăila reclamanta a arătat in terminis că acțiunea este întemeiată pe dispozițiile art. 194 și ale art. 201 alin. (2) C. proc. civ., pe dispozițiile art. 1270 și ale art. 1532 C. civ. și pe prevederile contractului de lucrări nr. x din 11 iulie 2018.

Tot în răspunsul la întâmpinare, în apărare față de cererea de suspendare a judecății, formulată de pârâtă reclamanta arată că, pentru a se putea înscrie la masa credală, trebuie să obțină împotriva debitoarei din dosarul de insolvență un titlu executoriu, în speță o hotărâre judecătorească.

Aceste aspecte sunt apreciate de instanța supremă ca expresie a intenției indubitabile a reclamantei de a învesti instanța cu o acțiune în pretenții pe calea dreptului comun, în scopul de a obține o hotărâre judecătorească pe baza căreia să se poată înscrie la masa credală a pârâtei, aflată în insolvență.

Numai că acest tip de acțiune nu poate fi formulată în procedura insolvenței și nici dedusă judecății judecătorului-sindic, întrucât aceasta excedează sfera atribuțiilor acestuia, limitată la cereri cu caracter judiciar aferente procedurii, în condițiile art. 41 și art. 45 din Legea nr. 85/2014. Aceasta întrucât cererea nu are nici caracterul unei declarații de creanță și nici pe cel al unei cereri de plată adresate administratorului judiciar sau lichidatorului, ci tinde la obținerea pe calea dreptului comun a unui titlu executoriu care să fundamenteze o declarație de creanță, astfel cum în mod judicios și detaliat a notat și Tribunalul București în sentința care a declanșat conflictul negativ de competență de față.

Ca urmare, competența materială în soluționarea litigiului dedus judecății nu aparține judecătorului-sindic, ci instanței de drept comun, fiind o chestiune lipsită de relevanță, din perspectiva determinării competenței, dacă o astfel de acțiune este admisibilă în condițiile date ori dacă în cauză se impune suspendarea judecății în raport de existența unei proceduri de insolvență în curs.

A mai notat în mod întemeiat judecătorul-sindic că litigiul de față are ca reclamant o autoritate administrativă, în calitate de autoritate contractantă și se întemeiază pe un contract administrativ, situație în care competența materială se determină în raport de dispozițiile Legii nr. 101/2016, care, în forma în vigoare la data sesizării instanței - 8 decembrie 2020, prevede la art. 53 alin. (1

1

) că procesele și cererile care decurg din executarea contractelor administrative se soluționează în primă instanță, de urgență și cu precădere, de către secția civilă a tribunalului în circumscripția căruia se află sediul autorității contractante sau în circumscripția în care își are sediul social/domiciliul reclamantul.

Aceste prevederi legale reglementează așadar atât competența materială, care revine secției civile a tribunalului, cât și pe cea teritorială, care revine tribunalului de la sediul/domiciliul reclamantului sau al autorității contractante.

În ambele situații prevăzute de legea specială evocată, competența de soluționare a cauzei revine Tribunalului Brăila, întrucât reclamanta, care are și calitate de autoritate contractantă, este comuna Bărăganu, iar sediul acesteia este în comuna Bărăganu, județul Brăila, astfel încât, în baza art. 135 alin. (4) C. proc. civ., coroborat cu cele ale art. 53 alin. (1

1

) din Legea nr. 101/2016, Înalta Curte va stabili competența de soluționare a pricinii în favoarea Tribunalului Brăila

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Brăila.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 mai 2021.