ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1425/2016

Decizia nr. 1425/2016

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/202 din 14 mai 2008, pe rolul Judecătoriei Călărași, reclamanta SC A. SRL Fetești a solicitat obligarea Agenției Domeniilor Statului la încheierea contractului de concesiune pentru terenul agricol în suprafață de 991,58 ha și 9,58 ha teren neagricol amplasat pe teritoriul SC B. SA Grădiștea prin atribuire directă în temeiul dispozițiilor art. 21

1

și art. 21

3

din Legea nr. 268/2001, modificată prin Legea nr. 249/2003; obligarea Agenției Domeniilor Statului la plata contravalorii investițiilor efectuate pe această suprafață de teren în perioada 2001 - 2008, cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 1683 de la 09 iunie 2008 Judecătoria Călărași a admis excepția de necompetență materială invocată de Agenția Domeniilor Statului București și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Călărași.

Pe rolul Tribunalului Călărași cauza a fost înregistrată sub nr. x/116/2008.

Cauza a fost suspendată la data de 04 decembrie 2008, raportat la dispozițiile art. 244 pct. 1 din vechiul C. proc. civ., fiind repusă pe rol la data de 03 decembrie 2012, prin Decizia nr. 381/2001 a Curții de Apel București, ca urmare a respingerii de către Înalta Curte de Casație și Justiție a recursului formulat de SC A. SRL.

După repunerea pe rol, reclamanta a renunțat la capătul de cerere având ca obiect despăgubiri.

Prin cererea de intervenție formulată în interesul pârâtei la 06 martie 2013, SC C. SRL a solicitat respingerea acțiunii.

Prin Sentința civilă nr. 1290 din 20 septembrie 2013, Tribunalul Călărași, secția civilă, a admis în parte acțiunea, așa cum a fost restrânsă, a respins cererea de intervenție în interesul pârâtei formulată de intervenienta accesorie SC C. SA; a obligat pârâta să încheie cu reclamanta contract de concesiune prin atribuire directă, având ca obiect suprafața de 889,35 ha teren agricol și 9,25 ha teren neagricol, aflat în administrarea SC B. Grădiștea SA.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanta SC A. SRL Fetești, pârâta Administrația Domeniilor Statului și intervenienta SC C. SRL, cauza fiind înregistrată pe rolul secției a VI-a civilă a Curții de Apel București.

Prin încheierea de la 10 februarie 2014, pronunțată în Dosarul nr. x/116/2008, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a admis excepția necompetenței funcționale și a dispus înaintarea dosarului, în vederea soluționării apelurilor, la secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, apelurile au fost înregistrate sub nr. x/116/2008*.

Prin încheierea de la 07 aprilie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței funcționale a secției în cauza privind apelurile formulate împotriva Sentinței civile nr. 1290 din 20 septembrie 2013 pronunțată de Tribunalul Călărași și a dispus trimiterea dosarului la secția a VI-a civilă a Curții de Apel București, spre competentă soluționare.

Prin Decizia nr. 1118 de la 12 martie 2015, pronunțată în Dosarul nr. x/116/2008*, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins recursul declarat de către SC A. SRL împotriva încheierii din 7 aprilie 2014, ca inadmisibil.

Prin Decizia civilă nr. 1172/2015 din data de 07 septembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, au fost admise apelurile formulate de apelanta-reclamantă SC A. SRL Fetești, apelanta-pârâtă Agenția Domeniilor Statului și apelanta-intervenientă SC C. SRL, împotriva Sentinței civile nr. 1290 din 20 septembrie 2013, pronunțate de Tribunalul Călărași în Dosarul nr. x/116/2008, a fost anulată sentința atacată, fiind trimisă cauza spre rejudecare în primă instanță la Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Pentru a pronunța această soluție instanța a reținut, în esență, următoarele:

Asupra excepției necompetenței funcționale și materiale a tribunalului, secția comercială (civilă) Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a constatat că cererea de chemare în judecată are ca obiect obligarea Administrației Domeniilor Statului de a încheia contractul de concesiune pentru o suprafață de 991,58 ha teren agricol și 9,58 ha teren neagricol în temeiul art. 21

1

- 21

3

Legea nr. 268/2001.

Raportat la dispozițiile art. 18 alin. (1) Legea nr. 268/2001, potrivit cărora inițiativa concesionării o poate avea concedentul sau orice investitor interesat, conform Legii nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor, în forma în vigoare la data sesizării instanței, instanța a constatat că, raportat la art. 27

1

și art. 27

2

alin. (3) din această lege, competența de soluționare a pricinii revenea instanțelor de contencios administrativ.

Prin art. 305 lit. a) O.U.G. nr. 34/2006 nu s-au adus modificări competenței speciale de soluționare a litigiilor privind încheierea contractelor de concesiune având ca obiect terenuri agricole, dimpotrivă cu privire la aceste litigii competența de soluționare a fost întotdeauna în favoarea secțiilor de contencios administrativ.

În consecință, apreciind că în soluționarea cauzei, în primă instanță, a fost încălcată competența materială și funcțională a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, raportat la dispozițiile art. 10 alin. (1) Legea nr. 554/2004, la prevederile art. 297 alin. (2) din vechiul C. proc. civ. incidente în cauză, instanța a admis apelurile, a anulat Sentința civilă nr. 1290 din 20 septembrie 2013 pronunțată de Tribunalul Călărași și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, în primă instanță, Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta SC A. SRL, motivele fiind următoarele:

Recurenta a solicitat a se constata că decizia recurată a fost dată cu încălcarea principiului contradictorialității, a dreptului la apărare și la un proces echitabil; că instanța de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut, antamând în apel problema competenței instanței de fond în soluționarea litigiului dedus judecății, fără a fi învestită în acest sens de către părți și că s-a reținut în mod nelegal că instanța competentă să judece litigiul ce face obiectul prezentului dosar în primă instanță ar fi secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București, fiind aplicată greșit legea.

A invocat recurenta că, prin decizia atacată, instanța de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) din vechiul C. proc. civ. - motiv de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 5 din același cod.

Art. 105 alin. (2) din vechiul C. proc. civ. prevede că "actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcționar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. În cazul nulităților prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie".

Potrivit dispozițiilor art. 129 alin. (1) din vechiul C. proc. civ., "părțile au îndatorirea ca, în condițiile legii, să urmărească desfășurarea și finalizarea procesului. De asemenea, ele au obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător, să-și exercite drepturile procedurale conform dispozițiilor art. 723 alin. (1), precum și să-și probeze pretențiile și apărările". Alin. (3) al aceluiași articol prevede: "Cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă în susținerea pretențiilor și apărărilor lor, judecătorul este în drept să le ceară acestora să prezinte explicații, oral sau în scris, precum și să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare".

În sfârșit, la art. 129 alin. (6) din vechiul C. proc. civ. se prevede că "în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății".

În ceea ce privește garantarea dreptului la apărare al părților și respectarea principiului contradictorialității, în practică s-a reținut că nerespectarea acestor principii de drept procesual civil produce o vătămare a părților și se sancționează cu nulitatea actelor procedurale îndeplinite.

În doctrină s-a reținut că nulitățile decurgând din nesocotirea acestor principii (principiul contradictorialității, principiul dreptului la apărare, principiul disponibilității și principiul oralității dezbaterilor) sunt nulități virtuale și operează fără ca partea care le invocă să fie obligată la dovada vătămării. În atari situații, suntem în prezența unei prezumții simple de vătămare ce decurge din însăși natura normelor procedurale încălcate, în același sens pronunțându-se și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care a reținut că nerespectarea celor două principii reprezintă o încălcare a dreptului la un proces echitabil prevăzut de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

La termenul de judecată din data de 07 septembrie 2015 instanța de apel nu a acordat părților cuvântul pe cererile de apel formulate, ci a reiterat excepția necompetenței funcționale a secției a VI-a civilă a Curții de Apel București și a acordat cuvântul părților pe această excepție, în niciun moment instanța de apel neantamând fondul cererilor de apel.

Cu toate acestea, prin decizia recurată, instanța de apel a soluționat apelurile formulate de părți, admițându-le, și a dispus anularea hotărârii de fond și trimiterea cauzei spre rejudecare în primă instanță la Curtea de Apel București.

Așadar, prin pronunțarea deciziei recurate, instanța de apel a încălcat principiul contradictorialității și dreptul recurentei la apărare, pronunțându-se pe cererile de apel fără a le pune în prealabil în discuția părților la termenul de judecată din data de 07 septembrie 2015, motiv pentru care se impune casarea acesteia.

A arătat, de asemenea, recurenta că prin decizia recurată instanța de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut - motiv de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 6 din vechiul C. proc. civ.

În speță, fără a acorda părților cuvântul pe apelurile declarate, instanța de apel a admis toate apelurile declarate în dosar, a hotărât că în primă instanță ar fi fost încălcată competența materială și funcțională a secției a VIII-a contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București, a anulat sentința dată în fond de Tribunalul Călărași, trimițând cauza în primă instanță instanței considerate competentă, conform dispozițiilor art. 297 alin. (2) din vechiul C. proc. civ.

În speță nu sunt incidente dispozițiile reținute, ba mai mult decât atât, instanța de apel s-a raportat la dispozițiile Legii nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor, act normativ abrogat încă din anul 2006 prin O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii.

Potrivit dispozițiilor art. 159

1

alin. (2) din vechiul C. proc. civ., necompetența materială de ordine publică poate fi invocată de părți ori de instanță numai până la prima zi de înfățișare în fața primei instanțe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului.

Instanța de apel, ca instanță de reformare, avea obligația să analizeze cauza doar prin raportare la motivele invocate în cererea de apel, neputându-se pronunța asupra altor motive de reformare neindicate de părți.

Obligativitatea instanței de apel de a se pronunța doar asupra criticilor formulate de apelanți derivă din limitarea caracterului devolutiv al apelului doar la motivele invocate prin calea de atac care învestește instanța superioară, ca exigență a principiului disponibilității procesuale, aplicabil inclusiv în fața instanțelor de control judiciar.

În speță, cadrul procesual a fost fixat de părți la primul termen de judecată în fața Judecătoriei Călărași, termen la care Agenția Domeniilor Statului a invocat excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Călărași, arătând că instanța competentă să judece litigiul este Tribunalul Călărași.

Judecătoria Călărași a admis excepția și a reținut că "(...) prin prezenta acțiune reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la încheierea unui contract de concesiune, cerere care este de natură comercială și neevaluabilă în bani. Cum în conformitate cu dispozițiile art. 2 C. proc. civ. "tribunalele judecă în primă instanță cererile în materie comercială neevaluabile în bani", apreciază că excepția invocată este întemeiată, competența soluționării cauzei revenind tribunalului (...)".

Instanța de apel putea pune în discuția părților problema necompetenței materiale a instanței de fond numai în situația în care Judecătoria Călărași respingea excepția necompetenței materiale invocate de Agenția Domeniilor Statului și soluția de respingere făcea obiectul cererii de apel a acestei părți, respectiv în cazul în care Judecătoria Călărași admitea excepția necompetenței materiale invocate de Agenția Domeniilor Statului și SC A. SRL ar fi formulat apel împotriva acestei soluții.

Niciuna dintre cele trei părți nu a înțeles să invoce, prin cererea de apel, necompetența materială a instanței de fond sau să conteste modul în care instanța de fond a înțeles să soluționeze excepția ridicată de Agenția Domeniilor Statului la prima înfățișare în fond.

Așadar, prin pronunțarea deciziei recurate cu privire la ceva ce părțile nu au cerut și fără a acorda acestora cuvântul pe cererile de apel formulate, instanța de apel a pronunțat o hotărâre prin care a acordat ceea ce nu s-a cerut, cu încălcarea regulii caracterului devolutiv al apelului.

A invocat, de asemenea, recurenta că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material incidente - motiv de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 din vechiul C. proc. civ.

Instanța de apel a reținut în mod nelegal că instanța competentă să judece litigiul ce face obiectul prezentului dosar în primă instanță ar fi secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București, ca urmare a aplicării greșite a unor norme de drept material care nu sunt incidente în speță, respectiv a dispozițiilor Legii nr. 219/1998, O.U.G. nr. 34/2006 și Legii nr. 554/2004.

Raționamentul instanței de apel, este, însă greșit, întrucât nu se sprijină (și nici nu indică) prevederi ale Legii nr. 219/1998 care ar atrage competența, în cauza de față, a instanțelor de contencios administrativ, acest act normativ nemaifiind în vigoare, fiind înlocuit de O.U.G. nr. 34/2006 și O.U.G. nr. 54/2006.

De asemenea, invocarea actelor normative a căror incidență ar putea atrage competența instanței de contencios administrativ (O.U.G. nr. 34/2006 și Legii nr. 554/2004) este nelegală. Concesionarea terenurilor proprietate privată a statului nu face obiectul O.U.G. nr. 34/2006 și, ca atare, nici litigiile izvorâte din încheierea contactelor de concesiune privind terenuri proprietate privată nu sunt litigii de contencios administrativ pentru a atrage incidența Legii nr. 554/2004.

Singurul act normativ pe care și-ar fi putut întemeia hotărârea instanța de apel este O.U.G. nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică, care este lege specială față de O.U.G. nr. 34/2006.

Cu toate acestea, actul normativ amintit ar fi aplicabil numai dacă terenul concesionat s-ar afla în proprietate publică, or, în speță, terenul ce face obiectul litigiului dedus judecății este bun proprietate privată, așa cum reiese din art. 2.4 din Contractul de concesiune din 18 august 2014, încheiat cu Agenția Domeniilor Statului.

Potrivit dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 268/2001, Agenția Domeniilor Statului exercită în numele statului prerogativele privind dreptul de proprietate asupra terenurilor agricole și terenurilor aflate permanent sub luciu de apă aparținând domeniului privat al statului, având ca atribuție concesionarea acestor terenuri, la art. 21 și urm. din Legea nr. 268/2001 este reglementată procedura de concesionare prin atribuire directă a bunurilor imobile proprietate privată a statului.

În condițiile în care nu există un regim special care să reglementeze concesionarea bunurilor proprietate privată a statului, competența materială se determină potrivit dreptului comun, respectiv raportat la dispozițiile art. 2 alin. (1) pct. 1 lit. a), coroborat cu art. 13 alin. (1) din vechiul C. proc. civ.

Pe cale de consecință, Tribunalul Călărași a judecat în mod corect litigiul în primă instanță, iar instanța competentă să judece apelurile declarate împotriva Sentinței nr. 1290 din 20 septembrie 2013 a Tribunalului Călărași este Curtea de Apel București, secția civilă, în temeiul dispozițiilor art. 3 pct. 1 din vechiul C. proc. civ.

În drept, recursul a fost întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 5, 6, 9, art. 312 din vechiul C. proc. civ.

Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă Agenția Domeniilor Statului, raportat la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 din vechiul C. proc. civ., arată că are certitudinea că la termenul de judecată din data de 07 septembrie 2015, instanța a invocat excepția necompetenței funcționale și materiale a instanței fondului.

Consideră, de asemenea, că motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. este nefondat, deoarece instanța de apel, nepronunțându-se pe fondul acțiunii, nu se poate reține că a acordat mai mult sau mai puțin decât s-a cerut prin cererea introductivă.

Arată intimata-pârâtă Agenția Domeniilor Statului că recurenta comite o eroare în aprecierea momentului până la care poate fi invocată necompetența materială de ordine publică, art. 159

1

alin. (2) C. proc. civ. neputând fi reținut în cauză, motivat de faptul că cererea de chemare în judecată a fost introdusă pe rolul Judecătoriei Călărași la data de 12 mai 2008, devenind astfel incidente prevederile art. XXII din Legea nr. 202/2010.

Ultimul motiv de recurs invocat de recurentă, pe temeiul art. 304 pct. 9 din vechiul C. proc. civ., este lăsat la aprecierea instanței, intimata-pârâtă arătând, totuși, că inserarea în textul deciziei recurate a Legii nr. 219/1998 se datorează citării de către instanța de apel a art. 18 alin. (1) din Legea nr. 268/2001, norme care nu au fost actualizate ulterior abrogării Legii nr. 219/1998.

Intimata-intervenientă SC C. SRL a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca lipsit de interes, iar în subsidiar ca nefondat.

Referitor la excepția lipsei de interes, arată că potrivit Normelor interne privind aplicarea prevederilor Legii nr. 249/2003, H.G. nr. 354/2005 și ale Ordinului ministrului agriculturii, pădurilor și dezvoltării rurale nr. 804 din 17 august 2005 pentru încheierea contractelor de concesiune prin metoda atribuirii directe, H.G. nr. 859/2009 și ale Ordinului ministrului agriculturii pădurilor și dezvoltării rurale nr. 644 din 23 octombrie 2009, la Secțiunea II - Documente necesare în baza cărora se vor încheia contractele de concesiune, prin metoda atribuirii directe - se prevede expres faptul că în cazul concesiunii prin atribuire directă, fiecare concesionar în parte are obligația să depună o declarație pe propria răspundere, autentificată la notariat, conform căreia societatea nu se află în insolvență.

În ipoteza admiterii acțiunii, Agenția Domeniilor Statului ar urma să încheie un contract de concesiune având ca obiect suprafața de teren de 991,58 ha teren agricol și 9,25 ha teren neagricol, însă normele interne ale acestei instituții nu îi mai conferă recurentei SC A. SRL vocația de a primi teren în concesiune, prin metoda atribuirii directe.

De la momentul intrării în insolvență, recurenta nu mai are interes în continuarea litigiului, deoarece, chiar și în ipoteza câștigării acestuia, nu mai poate încheia vreodată cu Agenția Domeniilor Statului un contract de concesiune prin metoda atribuirii directe.

Interesul trebuie să existe nu numai la momentul demarării acțiunii, ci trebuie să existe pe toată durata judecății, însă în condițiile în care interesul dispare pe parcursul derulării procesului, reclamantul nu mai este îndreptățit să continue judecata și dacă totuși o continuă și se pronunță o hotărâre, atunci aceasta va fi lipsită de finalitate.

Pe fond, solicită respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la cele două întâmpinări, arătând că, urmare a pronunțării Sentinței civile nr. 1290 din 20 septembrie 2013 de către Tribunalul Călărași, la data de 18 august 2014, a încheiat cu Agenția Domeniilor Statului contractul de concesiune, în al cărui preambul, părțile au convenit că actul juridic poate fi modificat, completat sau poate înceta în funcție de hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă ce se va pronunța în cauză.

Prin urmare, până la momentul soluționării definitive și irevocabile a dosarului, contractul de concesiune din 18 august 2014 este în vigoare și produce efecte.

Solicită respingerea argumentelor aduse în combaterea motivelor de recurs.

Înalta Curte, analizând cu prioritate excepția lipsei de interes invocată de intimata-intervenientă SC C. SRL, constată că nu o poate analiza în acest stadiu procesual, deoarece vizează fondul cauzei. Întrucât această excepție nu a fost supusă analizei în fond, urmează să o respingă pentru aceste considerente.

Analizând motivele de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

Instanța, conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ., apreciază ca întemeiat motivul de recurs care se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., reținând că la data de 07 septembrie 2015 Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a reiterat excepția necompetenței funcționale a secției a VI-a, pe care a pus-o în discuția părților.

Deși nu au fost puse în discuția părților excepția necompetenței funcționale și materiale a instanței de fond și nici apelurile declarate în cauză, prin Decizia civilă nr. 1172/2015 de la 07 septembrie 2015, instanța de apel a constatat că în soluționarea cauzei a fost încălcată competența materială și funcțională a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, motiv pentru care a admis apelurile declarate de părți, a anulat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare acestei din urmă instanțe.

Procedând în acest mod, instanța de apel a încălcat principiul contradictorialității și al dreptului la apărare.

Principiul contradictorialității în procesul civil presupune ca orice aspect privitor la litigiu să fie pus în discuția părților, iar actele de procedură și înscrisurile să fie comunicate între acestea, cu respectarea prevederilor legale, astfel încât să aibă posibilitatea de a-și exprima opinia în legătură cu problemele de drept substanțial sau procedural ori de fapt din dezbatere.

Conform prevederilor art. 128 alin. (2) din vechiul C. proc. civ., instanța este ținută a acorda părților cuvântul cu privire la toate chestiunile asupra cărora a fost învestită a se pronunța, în acest mod asigurându-se posibilitatea părților ce se află în litigiu de a-și susține pretențiile, și respectiv de a se apăra împotriva celor ce sunt opuse de adversarul procesual.

Dreptul părților de a pune concluzii cu privire la chestiunile care formează obiect al litigiului pe care instanța este chemată să îl soluționeze constituie un element al exercitării dreptului la apărare, drept fundamental consacrat prin art. 24 din Constituție, pentru că numai în acest mod ele pot cunoaște pretențiile și apărările care li se opun, și limitele în care instanța urmează a se pronunța, având astfel posibilitatea de a susține propriile apărări în aceleași limite.

Potrivit dispozițiilor art. 129 alin. (4) din vechiul C. proc. civ., judecătorul trebuie să pună în dezbaterea părților orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare.

Principiul contradictorialității și principiul respectării dreptului la apărare dau expresie întregului complex de garanții și drepturi procesuale instituite de lege spre a servi părților la apărarea intereselor lor legitime, precum și dreptul lor de a participa la dezbateri și de a pune concluzii în legătură cu problemele dezbătute, dreptul de a exercita căile de atac etc.

Între principiul contradictorialității, principiul dreptului la apărare și principiul egalității părților în procesul civil există o relație indisolubilă, primul constituind garanția respectării celorlalte două principii.

Principiul contradictorialității constituie o garanție a unui proces echitabil, prin prisma exigențelor cerute de art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Principiul garantării dreptului la apărare depășește interesul părților întrucât respectarea sa tinde la aflarea adevărului în procesul civil, încălcarea lui atrăgând casarea hotărârii.

Date fiind aceste caracteristici ale celor două principii proprii procesului civil și raportat la dispozițiile art. 105 alin. (2) din vechiul C. proc. civ., se impune concluzia că nesocotirea de către instanță a garanțiilor procesuale constituie încălcări care atrag nulitatea hotărârii, vătămarea produsă părților rezultând cu evidență din lipsa posibilității de a-și susține apărările și cererile în coordonatele deduse judecății. Această vătămare nu poate fi înlăturată decât prin reluarea judecății în etapa procesuală în care s-a produs încălcarea menționatelor drepturi, spre a exista astfel posibilitatea de a avea beneficiul unei judecăți care parcurge toate gradele de jurisdicție permise de lege.

Raportat la aceste considerente, nu poate fi avută în vedere apărarea formulată de intimate prin întâmpinare, în sensul că, urmare a admiterii excepției necompetenței funcționale (pusă în discuția părților) și având în vedere aspectele din cuprinsul încheierii din data de 07 aprilie 2014, instanța de apel a anulat hotărârea pronunțată de Tribunalul Călărași și a trimis cauza spre rejudecare în primă instanță Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în temeiul dispozițiilor art. 297 alin. (2) din vechiul C. proc. civ.

Raportat la prevederile art. 313 C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă SC A. SRL prin administrator judiciar C.I.I. D. împotriva Deciziei civile nr. 1172/2015 din 7 septembrie 2015, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, pe care o va casa și va trimite cauza spre rejudecare Curții de Apel București, secția a VI-a civilă.

Având în vedere soluția pronunțată, nu se mai impune examinarea celorlalte critici dezvoltate de către recurentă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția lipsei de interes a recursului, invocată de intimata SC C. SRL.

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă SC A. SRL prin administrator judiciar C.I.I. D. împotriva Deciziei civile nr. 1172/2015 din 7 septembrie 2015, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Casează Decizia civilă nr. 1172/2015 din 7 septembrie 2015, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Trimite cauza spre rejudecare Curții de Apel București, secția a VI-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 septembrie 2016.

Procesat de GGC - CT