ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2168/2010

Asupra recursului civil de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin cererea introdusă la Judecătoria Călărași la data de 19 iunie 2006 și înregistrată sub nr. 2289, reclamanta SC A.H. S.RL. a chemat în judecată pe pârâta Agenția Domeniilor Statului, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea acesteia la exonerarea de plată a redevenței pentru anul agricol 2002 - 2003, aferentă contractului de concesiune nr. 79/2000, din cauza intervenției forței majore, respectiv calamitățile naturale, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii reclamanta a învederat că în anul 2000 s-a încheiat contractul de concesiune nr. 79/2000 între pârâtă, în calitate de concedent, și ea, în calitate de concesionar, că până în anul 2003 derulare a contractului a decurs fără incidente, fapt recunoscut și de către pârâtă prin adresa nr. 20070 din 28 ianuarie 2004, că după doi ani de exploatare a terenului agricol concesionat, în iarna anului 2002 - 2003, în lunile decembrie și februarie s-au înregistrat temperaturi excesiv de scăzute de - 20, - 22 grade celsius, ceea ce a condus la calamitarea culturilor agricole de rapiță, orz și grâu, dovedite cu procesele-verbale de constatare și evaluare a culturilor agricole întocmite în lunile mai - iunie 2003, au fost calamitate alte suprafețe agricole, întocmindu-se și pentru acestea procese-verbale de constatare și evaluare a pagubelor, că din cauza acestor fenomene naturale care au afectat întreaga zonă a bălții Ialomiței și Călărașului, au fost în imposibilitate de a plăti obligațiile contractuale și anume redevența terenului concesionat.

Soluționând cauza, Judecătoria Călărași, prin Sentința civilă nr. 3118 din 08 noiembrie 2006, a respins excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Călărași formulată de pârâta Agenția Domeniilor Statului București și a admis acțiunea reclamantei SC A.H. Fetești, a obligat pârâta A.D.S. București la exonerarea reclamantei de plata redevenței pe anul agricol 2002 - 2003 și a obligat pârâta către reclamantă la 19.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. Împotriva menționatei sentințe a formulat apel, în termen legal, pârâta Agenția Domeniilor Statului București. La cererea instanței, intimata - reclamantă SC A.H. S.RL.

Fetești a precizat că a solicitat prin acțiune exonerarea de la plata redevenței pentru anul agricol 2002 - 2003, ce se calculează pentru 5.404,88 ha concesionate, conform contractului, respectiv 530 kg grâu/ha pentru terenul arabil și 525 kg grâu/ha pentru terenul pentru pășune, la un preț de 2.500 RON/kg la nivelul anului 2003. În aceste condiții, ambele părți au fost de acord că redevența depășește suma de 5 miliarde RON vechi. Față de această precizare, tribunalul, în ședința din data de 03 aprilie 2007, a pus în discuția părților excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Călărași de a soluționa în primă instanță prezenta cauză, iar prin Decizia civilă nr. 245 din 03 aprilie 2007 s-a admis recursul, a fost casată sentința și reținută cauza rejudecare în fond în primă instanță de către Tribunalul Călărași.

Prin Sentința civilă nr. 2231 din 17 octombrie 2007 a Tribunalului Călărași, secția civilă a fost respinsă acțiunea ca neîntemeiată. În motivarea sentinței s-a reținut că reclamanta nu a achitat redevența datorată pentru anul 2003 către Agenția Domeniilor Statului conform contractului de concesiune nr. 79/2000, în baza căruia i s-a concesionat pentru o perioadă de 49 de ani o suprafață de 5.377,41 ha teren agricol, cum rezultă din contractul depus la dosar și adresa nr. 20070/2004, că reclamanta a invocat forța majoră drept cauză exoneratoare de la îndeplinirea obligației de plată a redevenței, motivând că în anul 2003 culturile au fost calamitate datorită fenomenelor de îngheț, temperaturile înregistrate fiind de -20°C și de secetă din anul respectiv, această posibilitate de invocare a forței majore fiind menționată și în Cap. 9, pct. 9.1.

din contractul de concesiune. Prin contractul de concesiune nr. 79/2000 părțile au stabilit la Cap. 9, pct. 9.1. că situația calamitării culturilor (din cauza fenomenului de îngheț și secetă) nu reprezintă o împrejurare de forță majoră, nefiind o împrejurare absolut imprevizibilă, adică la nivelul actual de dezvoltare al științei și tehnicii producerea ei să nu poată fi prevăzută. Tribunalul a mai reținut că, în plus, în contractul pe care l-au încheiat, părțile au stabilit la art. 5.2. că, pentru motive întemeiate, concesionarul poate beneficia de o perioadă de grație la plata redevenței, motive întemeiate însemnând și "calamitățile naturale", așa cum rezultă din definițiile contractuale de la Cap. 12, fiind evident că la momentul încheierii contractului părțile au stabilit că nu poate reprezenta o cauză exoneratoare, implicit deci nu poate constitui forță majoră, situația calamităților naturale, indiferent de amplasarea acestora.

În cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 1156 C. civ. și nici art. 1082 și 1083 C. civ. Textul art. 1156 C. civ. nu are nici o legătură cu situația invocată de reclamantă pentru că art. 1156 C. civ. se referă la "pierderea lucrului datorat și despre diferite cazuri în care îndeplinirea obligației este imposibilă". Nu sunt aplicabile nici art. 1082 și 1083 C. civ. pentru că acestea se referă la plata de daune-interese de către debitor în cazul neexecutării sau executării cu întârziere a obligației, daune-interese care nu se confundă cu însăși obligația care trebuia executată. Reclamanta nu se afla în situația de a plăti daune interese pentru neexecutarea obligației contractuale, ci invocă chiar neexecutarea datorită forței majore.

Împotriva sentinței menționate anterior a declarat apel reclamanta SC A.H. S.R.L., invocând excepția necompetenței funcționale a secției civile a Curții de Apel București pe motivul că litigiul este comercial, excepție respinsă de către Curte la data de 09 aprilie 2008, având în vedere că sentința atacată a fost pronunțată de o instanță civilă, iar nu comercială a Tribunalului Călărași, în fazele anterioare apreciindu-se de altfel că litigiul este civil (Decizia civilă nr. 245/R din 03 aprilie 2007 a Tribunalului Călărași, secția civilă de casare), competența tribunalului, stabilindu-se în funcție de valoarea litigiului, iar nu de faptul că ar fi fost apreciat ca având un obiect comercial.

În ceea ce privește aprecierea dacă litigiul este civil sau comercial și astfel dacă a fost judecat legal de o instanță civilă, această susținere s-a considerat a fi valorificată odată cu soluționarea apelului, ca motiv de ordine publică, prin Decizia civilă nr. 435 A din 4 iunie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie respingându-se, ca neîntemeiată, excepția de necompetență materială a primei instanțe și apelul formulat de reclamanta SC A.H. S.R.L.,ca nefondat. Referitor la excepția de necompetență materială a primei instanțe, prin Decizia nr. 245 din 03 aprilie 2007 pronunțată de Tribunalul Călărași s-a admis recursul, a fost casată sentința și reținută cauza spre rejudecare în fond în primă instanță de către Tribunalul Călărași.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a apreciat că obiectul cererii, obligația de a face, este de natură civilă, iar contractul de concesiune este un contract civil, obiectul acțiunii formulată de reclamanta A.H. S.RL. fiind exonerarea de la plata unei sume de bani ce depășește 5 miliarde de RON vechi, sumă pe care reclamanta trebuia să o plătească în baza contractului de concesiune nr. 78/2002 încheiat între părți, că, în aceste condiții acțiunea se încadrează în categoria proceselor a căror valoare depășește 5 miliarde RON vechi, iar în raport de art. 2 lit. b) C. proc. civ., competența materială în primă instanță aparține tribunalului și nu judecătoriei. Astfel, instanța de recurs din primul ciclu procesual a stabilit natura civilă a cauzei, în temeiul art. 2 lit. b) C. proc.

civ. și, raportat la valoarea acestuia, competența în primă instanță ca aparținând tribunalului. Aceste dispoziții sunt obligatorii conform art. 315 C. proc. civ., reprezentând o dezlegare a unei probleme de drept. În ceea ce privește fondul apelului, s-a considerat că trebuie lămurită problema dacă pot fi apreciate calamitățile naturale drept o cauză de exonerare de la îndeplinirea obligației de plată a redevenței. În dezlegarea acestei probleme s-a pornit de la Capitolul 5 parag. 5.2 din contract unde se arată că pentru motive întemeiate, concesionarul poate beneficia de o perioadă de grație la plata redevenței cu acordul concedentului, iar, potrivit Capitolului 12, Definiții contractuale, parag.

12.3 motivele întemeiate sunt definite ca fiind, printre altele, calamitățile naturale. Ca atare, instanța a concluzionat că părțile au convenit să includă calamitățile naturale în categoria motivelor întemeiate care pot duce la acordarea unei perioade de grație la plata redevenței, iar nu l-a scutirea de plata redevenței. Aceasta reprezintă o convenție cu privire la răspundere, printr-o astfel de convenție părțile putând să-și agraveze răspunderea, chiar și în ipoteza în care neexecutarea se datorează cazului fortuit sau cazului de forță majoră. S-a considerat că parag. 5.2 coroborat cu parag. 12.3 reprezintă o clauză specială de strictă interpretare și aplicare, derogatorie de la clauzele generale.

Astfel, ținând cont de voința părților, în temeiul art. 969 raportat la art. 977 C. civ., a apărut ca neîntemeiată susținerea apelantei reclamante în sensul că, în cazul intervenirii calamităților naturale, reclamanta ar trebui exonerată de la plata redevenței. Împotriva menționatei decizii a formulat și motivat recurs, în termen legal, apelanta-reclamantă SC A.H. S.R.L. pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea acestora s-a arătat că Decizia nr. 435 A/04 iunie 2008 pronunțata de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, este nelegală întrucât ignoră incidența în cauză a dispozițiilor art. 1156, art. 1082 și 1083 C. civ., sub pretextul aplicării prioritare a dispozițiilor art. 969 raportat la art. 977 C. civ.

Judecătorii apelului au făcut astfel o gravă greșeală punând voința părților mai presus decât legea. De la principiul forței obligatorii a contractelor prevăzut de art. 969 C. civ. există și unele excepții, motivat de faptul că voința părților nu poate fi mai presus de lege.

Astfel, doctrina juridică a consacrat principiul conform căruia cazul de forță majoră reprezintă o excepție de la principiul instituit de art. 969 C. civ., statuând că, " O ipoteza de suspendare temporară a puterii obligatorii a contractului întâlnim atunci când pe parcursul existenței unui contract cu executare succesivă intervine un caz de forță majoră, care împiedică, un anumit timp, executarea obligațiilor". "Odată constatată, forța majoră are ca principal efect exonerarea de răspundere contractuală a debitorului conform art. 1082 - 1083 C.civ". Aplicarea cazului de forță majoră este mai presus de voința părților fiind stabilit prin lege și fiind menit să apere partea care a suferit evenimentul neprevăzut și care îl invoca, indiferent de clauzele contractuale sau de acordul celeilalte părți.

În concluzie, prin intervenirea cauzei de forță majoră, recurenta nu mai este ținută de respectarea nici unei clauze contractuale, deoarece forța majoră reprezintă o cauză de exonerare de răspundere contractuală. Încadrarea calamităților naturale la "motive întemeiate" este lipsită de efecte, întrucât contravine prevederilor art. 1082 - 1083 C. civ. Prin H.G. nr. 440/2003 a fost declarată stare de calamitate naturală în agricultură, indicându-se un număr de 42 de zone geografice afectate, astfel că recurenta-reclamantă consideră că, imposibilitatea executării obligațiilor contractuale este absolută, rezultând astfel indubitabil că nimeni nu putea rezista acestei împrejurări ce a constituit cauza de forță majoră.

Terenul agricol ce le-a fost concesionat spre exploatare, conform contractului nr. 79 din 21 decembrie 2000 este situat în perimetrul localității Grădiștea, județul Călărași, acest județ fiind menționat la pct. I din Anexa nr. 1 a H.G. nr. 440/2003, ca zonă geografică pentru care s-a declarat stare de calamitate naturală. În consecința, recurenta nu s-a aflat în fața unei simple dificultăți, căreia i-ar fi putut rezista, ci a fost împiedicată să-și execute obligațiile contractuale datorită unor cauze externe mai presus de culpa sa, piedica în executarea obligațiilor fiind absolută. În această situație, se stinge obligația debitorului (art. 1156 C. civ.), raportul de obligație încetând și, implicit, nemaiputând fi angajată răspunderea sa.

Ca atare, fiind îndeplinite caracteristicile imprevizibilității și inevitabilități, așa cum a arătat anterior, în speță a fost pronunțată o hotărâre cu încălcarea legii, respectiv a prevederilor art. 1082 - 1083 C. civ. și a principiilor de drept ce guvernează cauzele exoneratoare de răspundere contractuală. Prin încheierea nr. 1714 din 19 februarie 2009 Secția civilă și de proprietate intelectuală de la Înalta Curte de Casație și Justiție a scos cauza de pe rol și a înaintat-o Secției comerciale a aceleiași instanțe, iar aceasta, prin încheierea nr. 2473din 16 octombrie 2009 a scos, la rândul său, cauza de pe rol și a retrimis-o Secției civile și de proprietate intelectuală de la Înalta Curte de Casație, fiind înregistrată în dosarul de față.

Analizând recursul formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente: Forța majoră, ca și cauză de exonerare de răspundere civilă determinată de lipsa vinovăției, presupune existența unei împrejurări externe care să fie absolut imprevizibilă și absolut invincibilă, având un caracter excepțional, fără relație cu lucrul care a provocat dauna sau cu însușirile sale naturale. Numai în măsura în care sunt îndeplinite condițiile de imprevizibilitate și invincibilitate, forța majoră constituie o cauză de exonerare de răspundere care nu poate fi înlăturată prin convenția părților, în aplicarea art. 969 C. civ. Trebuie însă observat caracterul dinamic, variabil al noțiunii de forță majoră care se impune odată cu progresele științei, astfel încât ceea ce la un moment dat este absolut invincibil și imprevizibil poate să devină previzibil și posibil de depășit ori de evitat.

În această ultimă situație nu mai există forță majoră, iar părțile pot stabili, de comun acord, modalitatea de agravare sau atenuare a răspunderii contractuale. În acest caz nu se mai poate vorbi despre efectul priorității aplicării prevederilor în materie de forță majoră față de cele rezultând din principiul forței obligatorii a contractului. Sub acest aspect, Înalta Curte observă că evenimentele de îngheț și secetă au devenit previzibile și posibil de înlăturat prin lucrări de irigații, ca în cazul secetei. De asemenea, Legea nr. 381/2002, recunoscând frecvența unor astfel de fenomene în ultima perioadă, prevede posibilitatea acordării de despăgubiri și subvenționarea primelor de asigurare, astfel încât, chiar și în situația survenirii unor calamități naturale, precum seceta sau înghețul, persoana care cultivă terenul agricol să poată fi despăgubită, astfel cum s-a întâmplat în cauză.

În considerarea acestei dinamici a noțiunii de forță majoră a fost adoptată legea menționată, Legea nr. 381/2002 privind acordarea de despăgubiri în caz de calamități naturale în agricultură care în art. 2 enumeră fenomenele naturale și bolile generatoare de calamități naturale, printre acestea fiind enumerate seceta excesivă, persistentă în timp și care afectează terenurile neirigate, temperaturile excesiv de scăzute, sub limita biologică de rezistență a plantelor, stratul gros de zăpadă care produce pagube în sectorul vegetal și animal, precizându-se că, pentru aplicarea prevederilor prezentei legi, prin bugetul de stat se va aloca Ministerului Agriculturii, Alimentației și Pădurilor o sumă destinată despăgubirii producătorilor agricoli și subvenționării primelor de asigurare, ca urmare a efectelor negative ale fenomenelor naturale și ale bolilor prevăzute la art. 2. Din adresa nr. 10687 din 18 februarie 2010 emisă de intimată, rezultă că recurenta a primit despăgubiri bănești conform Legii nr. 381/2002, pentru calamitățile care au afectat culturile agricole în perioada 2002 - 2003, astfel încât aceasta nu poate invoca imposibilitatea de a-și îndeplini obligația statuată în contractul de concesionare nr. 79 din 21 decembrie 2000, respectiv de plată a redevenței, câtă vreme a fost înlăturat caracterul invincibil al fenomenelor naturale extreme,

prin posibilitatea prevăzută de lege, de a împiedica consecințele acestora, odată cu acordarea de despăgubiri. Prin urmare, calamitățile naturale nu mai constituie evenimente absolut invincibile și imprevizibile, care să înlăture răspunderea contractuală, ca motive de forță majoră, căci, în cazul secetei pot fi luate măsuri de organizare a unui sistem de irigații, iar în cazul înghețului, cât și a secetei, se pot încheia contracte de asigurare pentru astfel de evenimente, persoana păgubită, în schimbul primei de asigurare, putându-și acoperi prejudiciul creat prin intervenirea evenimentului asigurat, prin încasarea sumei asigurate. O astfel de sumă, reprezentând despăgubiri bănești acordate conform H.G.

nr. 440/2003 și H.G. nr. 1458/2003, a fost încasată de către recurentă pentru prejudiciul rezultând din imposibilitatea exploatării terenului agricol care face obiect al contractului de concesionare. În locul recoltei nerealizate a primit o sumă care constituie o compensare a valorii recoltei, sumă din care urmează să plătească redevența către concedent. Astfel fiind, în absența unei cauze străine care nu îi poate fi imputată debitorului sau a forței majore, nu sunt incidente în cauză prevederile referitoare la stingerea obligației debitorului menționate în art. 1156, art. 1082 - 1083 C. civ., astfel cum corect a apreciat și instanța de apel.

Nu există nici o rațiune de exonerare a recurentei de la plata redevenței, cât timp aceasta a obținut o despăgubire pentru cultura pe care nu a realizat-o, din care poate achita redevența, în condițiile în care părțile, de comun acord, și-au însușit caracterul de previzibilitate și posibilitate de înlăturare a consecințelor calamităților naturale, prin clauza cuprinsă în art. 12.3. din contract care are putere de lege între părți, conform art. 969 C. civ., atâta timp cât seceta și înghețul nu sunt considerate ca forță majoră, pentru motivele expuse anterior. Înalta Curte consideră în aceste condiții că concesionarul, iar nu concedentul, trebuie să suporte consecințele calamităților naturale, astfel cum s-a statuat în cuprinsul contractului de concesionare nr. 79/2000, în art. 5.2 coroborat cu art. 7.4., art. 7.21.

și art. 12.3. în care s-a prevăzut obligativitatea plății la termenul scadent a redevenței de către cesionar și a garantării acesteia prin constituirea unui gaj cu deposedare, chiar în situația în care survine o calamitate naturală, calificată de părți ca "motiv întemeiat" și nu ca forță majoră, în această situație prevăzându-se expres că concesionarul nu va fi exonerat de la plata redevenței, ci i se va acorda numai o perioadă de grație. Înlăturarea caracterului de forță majoră cu privire la calamitatea naturală, pentru argumentele mai sus menționate, face ca părțile să fie libere a stipula în contractul de concesiune modalitatea concretă în care se va răspunde în cazul intervenirii unui astfel de eveniment, motiv pentru care se apreciază că în mod corect au fost aplicate prevederile art. 969 C. civ., iar nu reglementările referitoare la exonerarea de răspundere contractuală în cazul intervenirii forței majore.

Pentru aceste argumente și în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte consideră că nu este incident în cauză motivul de recurs invocat și va respinge ca nefondat recursul declarat de apelanta-reclamantă SC A.H. S.R.L. Fetești.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC A.H. S.R.L. Fetești împotriva Deciziei nr. 435 din 4 iunie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 26 martie 2010.