ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2168/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2168/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului

civil de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea introdusă la Judecătoria

Călărași la data de 19 iunie 2006 și înregistrată sub nr. 2289, reclamanta SC

A.H. S.RL. a chemat în judecată pe pârâta Agenția Domeniilor Statului, pentru

ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea acesteia la

exonerarea de plată a redevenței pentru anul agricol 2002 - 2003, aferentă

contractului de concesiune nr. 79/2000, din cauza intervenției forței majore,

respectiv calamitățile naturale, precum și obligarea pârâtei la plata

cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii

reclamanta a învederat că în anul 2000 s-a încheiat contractul de concesiune

nr. 79/2000 între pârâtă, în calitate de concedent, și ea, în calitate de

concesionar, că până în anul 2003 derulare a contractului a decurs fără

incidente, fapt recunoscut și de către pârâtă prin adresa nr. 20070 din 28

ianuarie 2004, că după doi ani de exploatare a terenului agricol concesionat,

în iarna anului 2002 - 2003, în lunile decembrie și februarie s-au înregistrat

temperaturi excesiv de scăzute de - 20, - 22 grade celsius, ceea ce a condus la

calamitarea culturilor agricole de rapiță, orz și grâu, dovedite cu

procesele-verbale de constatare și evaluare a culturilor agricole întocmite în

lunile mai - iunie 2003, au fost calamitate alte suprafețe agricole,

întocmindu-se și pentru acestea procese-verbale de constatare și evaluare a

pagubelor, că din cauza acestor fenomene naturale care au afectat întreaga zonă

a bălții Ialomiței și Călărașului, au fost în imposibilitate de a plăti

obligațiile contractuale și anume redevența terenului concesionat.

Soluționând cauza,

Judecătoria Călărași, prin Sentința civilă nr. 3118 din 08 noiembrie 2006, a

respins excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Călărași formulată de

pârâta Agenția Domeniilor Statului București și a admis acțiunea reclamantei SC

A.H. Fetești, a obligat pârâta A.D.S. București la exonerarea reclamantei de

plata redevenței pe anul agricol 2002 - 2003 și a obligat pârâta către

reclamantă la 19.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva menționatei

sentințe a formulat apel, în termen legal, pârâta Agenția Domeniilor Statului

București.

La cererea instanței,

intimata - reclamantă SC A.H. S.RL. Fetești a precizat că a solicitat prin

acțiune exonerarea de la plata redevenței pentru anul agricol 2002 - 2003, ce

se calculează pentru 5.404,88 ha concesionate, conform contractului, respectiv

530 kg grâu/ha pentru terenul arabil și 525 kg grâu/ha pentru terenul pentru

pășune, la un preț de 2.500 RON/kg la nivelul anului 2003. În aceste condiții,

ambele părți au fost de acord că redevența depășește suma de 5 miliarde RON

vechi.

Față de această

precizare, tribunalul, în ședința din data de 03 aprilie 2007, a pus în

discuția părților excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Călărași de a

soluționa în primă instanță prezenta cauză, iar prin Decizia civilă nr. 245 din

03 aprilie 2007 s-a admis recursul, a fost casată sentința și reținută cauza

rejudecare în fond în primă instanță de către Tribunalul Călărași.

Prin Sentința civilă nr.

2231 din 17 octombrie 2007 a Tribunalului Călărași, secția civilă a fost

respinsă acțiunea ca neîntemeiată.

În motivarea

sentinței s-a reținut că reclamanta nu a achitat redevența datorată pentru anul

2003 către Agenția Domeniilor Statului conform contractului de concesiune nr.

79/2000, în baza căruia i s-a concesionat pentru o perioadă de 49 de ani o

suprafață de 5.377,41 ha teren agricol, cum rezultă din contractul depus la

dosar și adresa nr. 20070/2004, că reclamanta a invocat forța majoră drept cauză

exoneratoare de la îndeplinirea obligației de plată a redevenței, motivând că

în anul 2003 culturile au fost calamitate datorită fenomenelor de îngheț,

temperaturile înregistrate fiind de -20°C și de secetă din anul respectiv,

această posibilitate de invocare a forței majore fiind menționată și în Cap. 9,

pct. 9.1. din contractul de concesiune.

Prin contractul de

concesiune nr. 79/2000 părțile au stabilit la Cap. 9, pct. 9.1. că situația

calamitării culturilor (din cauza fenomenului de îngheț și secetă) nu

reprezintă o împrejurare de forță majoră, nefiind o împrejurare absolut

imprevizibilă, adică la nivelul actual de dezvoltare al științei și tehnicii

producerea ei să nu poată fi prevăzută.

Tribunalul a mai

reținut că, în plus, în contractul pe care l-au încheiat, părțile au stabilit

la art. 5.2. că, pentru motive întemeiate, concesionarul poate beneficia de o

perioadă de grație la plata redevenței, motive întemeiate însemnând și

"calamitățile naturale", așa cum rezultă din definițiile contractuale

de la Cap. 12, fiind evident că la momentul încheierii contractului părțile au

stabilit că nu poate reprezenta o cauză exoneratoare, implicit deci nu poate

constitui forță majoră, situația calamităților naturale, indiferent de

amplasarea acestora. În cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 1156 C. civ.

și nici art. 1082 și 1083 C. civ. Textul art. 1156 C. civ. nu are nici o

legătură cu situația invocată de reclamantă pentru că art. 1156 C. civ. se

referă la "pierderea lucrului datorat și despre diferite cazuri în care

îndeplinirea obligației este imposibilă". Nu sunt aplicabile nici art.

1082 și 1083 C. civ. pentru că acestea se referă la plata de daune-interese de

către debitor în cazul neexecutării sau executării cu întârziere a obligației,

daune-interese care nu se confundă cu însăși obligația care trebuia executată.

Reclamanta nu se afla în situația de a plăti daune interese pentru neexecutarea

obligației contractuale, ci invocă chiar neexecutarea datorită forței majore.

Împotriva sentinței

menționate anterior a declarat apel reclamanta SC A.H. S.R.L., invocând

excepția necompetenței funcționale a secției civile a Curții de Apel București

pe motivul că litigiul este comercial, excepție respinsă de către Curte la data

de 09 aprilie 2008, având în vedere că sentința atacată a fost pronunțată de o

instanță civilă, iar nu comercială a Tribunalului Călărași, în fazele

anterioare apreciindu-se de altfel că litigiul este civil (Decizia civilă nr.

245/R din 03 aprilie 2007 a Tribunalului Călărași, secția civilă de casare),

competența tribunalului, stabilindu-se în funcție de valoarea litigiului, iar

nu de faptul că ar fi fost apreciat ca având un obiect comercial.

În ceea ce privește

aprecierea dacă litigiul este civil sau comercial și astfel dacă a fost judecat

legal de o instanță civilă, această susținere s-a considerat a fi valorificată

odată cu soluționarea apelului, ca motiv de ordine publică, prin Decizia civilă

nr. 435 A din 4 iunie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și familie respingându-se, ca neîntemeiată, excepția de

necompetență materială a primei instanțe și apelul formulat de reclamanta SC

A.H. S.R.L.,ca nefondat.

Referitor la excepția

de necompetență materială a primei instanțe, prin Decizia nr. 245 din 03 aprilie

2007 pronunțată de Tribunalul Călărași s-a admis recursul, a fost casată

sentința și reținută cauza spre rejudecare în fond în primă instanță de către

Tribunalul Călărași.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de fond a apreciat că obiectul cererii, obligația de

a face, este de natură civilă, iar contractul de concesiune este un contract

civil, obiectul acțiunii formulată de reclamanta A.H. S.RL. fiind exonerarea de

la plata unei sume de bani ce depășește 5 miliarde de RON vechi, sumă pe care reclamanta

trebuia să o plătească în baza contractului de concesiune nr. 78/2002 încheiat

între părți, că, în aceste condiții acțiunea se încadrează în categoria

proceselor a căror valoare depășește 5 miliarde RON vechi, iar în raport de

art. 2 lit. b) C. proc. civ., competența materială în primă instanță aparține

tribunalului și nu judecătoriei.

Astfel, instanța de

recurs din primul ciclu procesual a stabilit natura civilă a cauzei, în temeiul

art. 2 lit. b) C. proc. civ. și, raportat la valoarea acestuia, competența în

primă instanță ca aparținând tribunalului. Aceste dispoziții sunt obligatorii

conform art. 315 C. proc. civ., reprezentând o dezlegare a unei probleme de

drept.

În ceea ce privește

fondul apelului, s-a considerat că trebuie lămurită problema dacă pot fi

apreciate calamitățile naturale drept o cauză de exonerare de la îndeplinirea

obligației de plată a redevenței.

În dezlegarea acestei

probleme s-a pornit de la Capitolul 5 parag. 5.2 din contract unde se arată că

pentru motive întemeiate, concesionarul poate beneficia de o perioadă de grație

la plata redevenței cu acordul concedentului, iar, potrivit Capitolului 12,

Definiții contractuale, parag. 12.3 motivele întemeiate sunt definite ca fiind,

printre altele, calamitățile naturale.

Ca atare, instanța a

concluzionat că părțile au convenit să includă calamitățile naturale în

categoria motivelor întemeiate care pot duce la acordarea unei perioade de

grație la plata redevenței, iar nu l-a scutirea de plata redevenței.

Aceasta reprezintă o

convenție cu privire la răspundere, printr-o astfel de convenție părțile putând

să-și agraveze răspunderea, chiar și în ipoteza în care neexecutarea se

datorează cazului fortuit sau cazului de forță majoră.

S-a considerat că

parag. 5.2 coroborat cu parag. 12.3 reprezintă o clauză specială de strictă

interpretare și aplicare, derogatorie de la clauzele generale.

Astfel, ținând cont

de voința părților, în temeiul art. 969 raportat la art. 977 C. civ., a apărut

ca neîntemeiată susținerea apelantei reclamante în sensul că, în cazul

intervenirii calamităților naturale, reclamanta ar trebui exonerată de la plata

redevenței.

Împotriva menționatei

decizii a formulat și motivat recurs, în termen legal, apelanta-reclamantă SC

A.H. S.R.L. pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

acestora s-a arătat că Decizia nr. 435 A/04 iunie 2008 pronunțata de Curtea de

Apel București, secția a III-a civilă, este nelegală întrucât ignoră incidența

în cauză a dispozițiilor art. 1156, art. 1082 și 1083 C. civ., sub pretextul

aplicării prioritare a dispozițiilor art. 969 raportat la art. 977 C. civ.

Judecătorii apelului au făcut astfel o gravă greșeală punând voința părților

mai presus decât legea.

De la principiul

forței obligatorii a contractelor prevăzut de art. 969 C. civ. există și unele

excepții, motivat de faptul că voința părților nu poate fi mai presus de lege.

Astfel, doctrina juridică a consacrat principiul conform căruia cazul de forță

majoră reprezintă o excepție de la principiul instituit de art. 969 C. civ.,

statuând că, " O ipoteza de suspendare temporară a puterii obligatorii a

contractului întâlnim atunci când pe parcursul existenței unui contract cu

executare succesivă intervine un caz de forță majoră, care împiedică, un anumit

timp, executarea obligațiilor". "Odată constatată, forța majoră are

ca principal efect exonerarea de răspundere contractuală a debitorului conform

art. 1082 - 1083 C.civ".

Aplicarea cazului de

forță majoră este mai presus de voința părților fiind stabilit prin lege și

fiind menit să apere partea care a suferit evenimentul neprevăzut și care îl

invoca, indiferent de clauzele contractuale sau de acordul celeilalte părți.

În concluzie, prin

intervenirea cauzei de forță majoră, recurenta nu mai este ținută de

respectarea nici unei clauze contractuale, deoarece forța majoră reprezintă o

cauză de exonerare de răspundere contractuală.

Încadrarea

calamităților naturale la "motive întemeiate" este lipsită de efecte,

întrucât contravine prevederilor art. 1082 - 1083 C. civ.

Prin H.G. nr.

440/2003 a fost declarată stare de calamitate naturală în agricultură,

indicându-se un număr de 42 de zone geografice afectate, astfel că

recurenta-reclamantă consideră că, imposibilitatea executării obligațiilor

contractuale este absolută, rezultând astfel indubitabil că nimeni nu putea

rezista acestei împrejurări ce a constituit cauza de forță majoră.

Terenul agricol ce

le-a fost concesionat spre exploatare, conform contractului nr. 79 din 21

decembrie 2000 este situat în perimetrul localității Grădiștea, județul

Călărași, acest județ fiind menționat la pct. I din Anexa nr. 1 a H.G. nr.

440/2003, ca zonă geografică pentru care s-a declarat stare de calamitate

naturală.

În consecința,

recurenta nu s-a aflat în fața unei simple dificultăți, căreia i-ar fi putut

rezista, ci a fost împiedicată să-și execute obligațiile contractuale datorită

unor cauze externe mai presus de culpa sa, piedica în executarea obligațiilor

fiind absolută. În această situație, se stinge obligația debitorului (art. 1156

C. civ.), raportul de obligație încetând și, implicit, nemaiputând fi angajată

răspunderea sa.

Ca atare, fiind

îndeplinite caracteristicile imprevizibilității și inevitabilități, așa cum a

arătat anterior, în speță a fost pronunțată o hotărâre cu încălcarea legii,

respectiv a prevederilor art. 1082 - 1083 C. civ. și a principiilor de drept ce

guvernează cauzele exoneratoare de răspundere contractuală.

Prin încheierea nr.

1714 din 19 februarie 2009 Secția civilă și de proprietate intelectuală de la

Înalta Curte de Casație și Justiție a scos cauza de pe rol și a înaintat-o

Secției comerciale a aceleiași instanțe, iar aceasta, prin încheierea nr.

2473din 16 octombrie 2009 a scos, la rândul său, cauza de pe rol și a

retrimis-o Secției civile și de proprietate intelectuală de la Înalta Curte de

Casație, fiind înregistrată în dosarul de față.

Analizând recursul

formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta

este nefondat, pentru următoarele considerente:

Forța majoră, ca și

cauză de exonerare de răspundere civilă determinată de lipsa vinovăției,

presupune existența unei împrejurări externe care să fie absolut imprevizibilă

și absolut invincibilă, având un caracter excepțional, fără relație cu lucrul

care a provocat dauna sau cu însușirile sale naturale.

Numai în măsura în

care sunt îndeplinite condițiile de imprevizibilitate și invincibilitate, forța

majoră constituie o cauză de exonerare de răspundere care nu poate fi

înlăturată prin convenția părților, în aplicarea art. 969 C. civ.

Trebuie însă observat

caracterul dinamic, variabil al noțiunii de forță majoră care se impune odată

cu progresele științei, astfel încât ceea ce la un moment dat este absolut

invincibil și imprevizibil poate să devină previzibil și posibil de depășit ori

de evitat. În această ultimă situație nu mai există forță majoră, iar părțile

pot stabili, de comun acord, modalitatea de agravare sau atenuare a răspunderii

contractuale. În acest caz nu se mai poate vorbi despre efectul priorității

aplicării prevederilor în materie de forță majoră față de cele rezultând din

principiul forței obligatorii a contractului.

Sub acest aspect,

Înalta Curte observă că evenimentele de îngheț și secetă au devenit previzibile

și posibil de înlăturat prin lucrări de irigații, ca în cazul secetei. De

asemenea, Legea nr. 381/2002, recunoscând frecvența unor astfel de fenomene în

ultima perioadă, prevede posibilitatea acordării de despăgubiri și

subvenționarea primelor de asigurare, astfel încât, chiar și în situația survenirii

unor calamități naturale, precum seceta sau înghețul, persoana care cultivă

terenul agricol să poată fi despăgubită, astfel cum s-a întâmplat în cauză.

În considerarea

acestei dinamici a noțiunii de forță majoră a fost adoptată legea menționată,

Legea nr. 381/2002 privind acordarea de despăgubiri în caz de calamități

naturale în agricultură care în art. 2 enumeră fenomenele naturale și bolile

generatoare de calamități naturale, printre acestea fiind enumerate seceta

excesivă, persistentă în timp și care afectează terenurile neirigate,

temperaturile excesiv de scăzute, sub limita biologică de rezistență a

plantelor, stratul gros de zăpadă care produce pagube în sectorul vegetal și

animal, precizându-se că, pentru aplicarea prevederilor prezentei legi, prin

bugetul de stat se va aloca Ministerului Agriculturii, Alimentației și

Pădurilor o sumă destinată despăgubirii producătorilor agricoli și

subvenționării primelor de asigurare, ca urmare a efectelor negative ale

fenomenelor naturale și ale bolilor prevăzute la art. 2.

Din adresa nr. 10687

din 18 februarie 2010 emisă de intimată, rezultă că recurenta a primit

despăgubiri bănești conform Legii nr. 381/2002, pentru calamitățile care au

afectat culturile agricole în perioada 2002 - 2003, astfel încât aceasta nu

poate invoca imposibilitatea de a-și îndeplini obligația statuată în contractul

de concesionare nr. 79 din 21 decembrie 2000, respectiv de plată a redevenței,

câtă vreme a fost înlăturat caracterul invincibil al fenomenelor naturale

extreme, prin posibilitatea prevăzută de lege, de a împiedica consecințele

acestora, odată cu acordarea de despăgubiri.

Prin urmare,

calamitățile naturale nu mai constituie evenimente absolut invincibile și

imprevizibile, care să înlăture răspunderea contractuală, ca motive de forță

majoră, căci, în cazul secetei pot fi luate măsuri de organizare a unui sistem

de irigații, iar în cazul înghețului, cât și a secetei, se pot încheia

contracte de asigurare pentru astfel de evenimente, persoana păgubită, în

schimbul primei de asigurare, putându-și acoperi prejudiciul creat prin

intervenirea evenimentului asigurat, prin încasarea sumei asigurate.

O astfel de sumă,

reprezentând despăgubiri bănești acordate conform H.G. nr. 440/2003 și H.G. nr.

1458/2003, a fost încasată de către recurentă pentru prejudiciul rezultând din

imposibilitatea exploatării terenului agricol care face obiect al contractului

de concesionare. În locul recoltei nerealizate a primit o sumă care constituie

o compensare a valorii recoltei, sumă din care urmează să plătească redevența

către concedent.

Astfel fiind, în

absența unei cauze străine care nu îi poate fi imputată debitorului sau a

forței majore, nu sunt incidente în cauză prevederile referitoare la stingerea

obligației debitorului menționate în art. 1156, art. 1082 - 1083 C. civ.,

astfel cum corect a apreciat și instanța de apel.

Nu există nici o

rațiune de exonerare a recurentei de la plata redevenței, cât timp aceasta a

obținut o despăgubire pentru cultura pe care nu a realizat-o, din care poate

achita redevența, în condițiile în care părțile, de comun acord, și-au însușit

caracterul de previzibilitate și posibilitate de înlăturare a consecințelor

calamităților naturale, prin clauza cuprinsă în art. 12.3. din contract care

are putere de lege între părți, conform art. 969 C. civ., atâta timp cât seceta

și înghețul nu sunt considerate ca forță majoră, pentru motivele expuse

anterior.

Înalta Curte

consideră în aceste condiții că concesionarul, iar nu concedentul, trebuie să

suporte consecințele calamităților naturale, astfel cum s-a statuat în

cuprinsul contractului de concesionare nr. 79/2000, în art. 5.2 coroborat cu

art. 7.4., art. 7.21. și art. 12.3. în care s-a prevăzut obligativitatea plății

la termenul scadent a redevenței de către cesionar și a garantării acesteia

prin constituirea unui gaj cu deposedare, chiar în situația în care survine o

calamitate naturală, calificată de părți ca "motiv întemeiat" și nu

ca forță majoră, în această situație prevăzându-se expres că concesionarul nu

va fi exonerat de la plata redevenței, ci i se va acorda numai o perioadă de

grație.

Înlăturarea

caracterului de forță majoră cu privire la calamitatea naturală, pentru

argumentele mai sus menționate, face ca părțile să fie libere a stipula în

contractul de concesiune modalitatea concretă în care se va răspunde în cazul

intervenirii unui astfel de eveniment, motiv pentru care se apreciază că în mod

corect au fost aplicate prevederile art. 969 C. civ., iar nu reglementările

referitoare la exonerarea de răspundere contractuală în cazul intervenirii

forței majore.

Pentru aceste

argumente și în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte consideră că nu

este incident în cauză motivul de recurs invocat și va respinge ca nefondat

recursul declarat de apelanta-reclamantă SC A.H. S.R.L. Fetești.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta SC A.H. S.R.L. Fetești împotriva

Deciziei nr. 435 din 4 iunie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi, 26 martie 2010.