ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 950/2010

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin Sentința civilă nr. 672 din 18 februarie

2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, respingând excepția inadmisibilității pentru lipsa plângerii

prealabile, a respins ca prescrisă acțiunea formulată de reclamanta

S.C."P.P." S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul

Agriculturii și Dezvoltării Rurale (în prezent Ministerul Agriculturii,

Pădurilor și Dezvoltării Rurale).

Pentru a se pronunța

astfel, prima instanță, a reținut, așa cum reiese din considerentele sentinței,

următoarele:

Reclamanta, în

motivarea acțiunii, a arătat că, având în arendă 333 ha teren agricol a

însămânțat cu grâu 200 ha și cu orz 110 ha în anul agricol 2005 - 2006, însă,

ca urmare a temperaturilor excesiv de scăzute, a vânturilor puternice însoțite

de ger și a variațiilor mari de temperaturi de la + la -18˚ C, 20˚ C)

s-au produs pagube în sectorul vegetal iar o parte a culturilor agricole

semănate în anul 2005 au fost calamitate.

Prin întâmpinarea

formulată, pârâtul a invocat excepția inadmisibilității acțiunii pentru lipsa

procedurii prealabile, excepția tardivității acțiunii precum și excepția lipsei

calității procesuale pasive a Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale,

în sensul că reclamanta confundă cele două etape ale legii, respectiv etapa

care reglementează constatarea și declararea stării de calamitate și etapa

verificării procedurii prealabile obligatorii precum și a condițiilor privind

încasarea despăgubirilor reglementate de legea specială.

Cu privire la

excepția inadmisibilității acțiunii pentru lipsa procedurii prealabile, prima

instanță a reținut că potrivit art. 7 alin. (5) din Legea contenciosului

administrativ nr. 554/2004, în cazurile prevăzute de art. 2 alin. (2) din

aceeași lege - referitoare la refuzul nejustificat de rezolvare sau la

nesoluționarea unei cereri referitoare la un drept sau la un interes legitim -

nu este obligatorie procedura prealabilă.

În ceea ce privește

excepția prescripției dreptului la acțiune (calificată astfel de instanță), s-a

constatat că solicitarea de acordare a despăgubirilor, cu toate documentele

anexate, a fost depusă în data de 17 august 2008, acesta fiind ultimul demers

al solicitanților înainte de a învesti instanța.

În raport cu această

dată, instanța a reținut că reclamanta nu a formulat acțiunea în termenul de

prescripție de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) lit. c) teza a II-a, iar

dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu sunt aplicabile în cauză, întrucât

vizează o situație juridică diferită.

reclamantei

Împotriva sentinței

mai sus menționate, a declarat recurs, în termen legal, reclamanta S.C.

"P.P." S.R.L., invocând în drept prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C.

proc. civ.

În motivarea căii de

atac, recurenta-reclamantă a invocat, în esență, calificarea greșită a actului

juridic dedus judecății ca fiind un refuz de rezolvare a cererii de acordare a

despăgubirilor pentru calamitățile naturale aferente perioadei 2005/2006 și,

drept consecință, admiterea greșită a excepției prescripției dreptului la

acțiune, în condițiile în care Legea nr. 554/2004 nu interzice solicitarea

despăgubirilor pe cale separată, termenul de sesizare a instanței fiind de un

an de la data cunoașterii întinderii pagubei, conform art. 19 alin. (2) din

actul normativ menționat.

Sub aspectul

motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

recurenta-reclamantă a invocat aplicarea greșită a unor acte normative speciale

incidente în cauză (O.G. nr. 7/2004, H.G. nr. 1006/2006, Legea nr. 381/2002),

în sensul că a învestit instanța cu o acțiune în pretenții izvorâte din lege,

independente de un act administrativ unilateral care să constate existența

calamităților, care au fost deja constatate prin două acte normative emise în

cursul anului 2005.

În dezvoltarea

acestei critici, a mai arătat că procedura de depunere a actelor care compun

dosarul de acordare a despăgubirilor a fost respectată, fiind parcurse două

etape impuse de art. 19 lit. c) din O.G. nr. 7/2004 și de H.G. nr. 1006 din 2

august 2006 și a invocat jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu

referire la Decizia nr. 4706 din 4 decembrie 2007, într-o speță apreciată de

recurenta-reclamantă ca fiind similară.

intimatului-pârât

Prin întâmpinarea

depusă la dosar, intimatul-pârât a solicitat respingerea recursului ca

nefondat, arătând, pe de o parte, că obiectul acțiunii se circumscrie ipotezei

reglementate de art. 2 alin. (2) și art. 8 alin. (1) teza finală din Legea nr.

554/2004 (refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri referitoare la un

drept sau un interes legitim, asimilat de lege actului administrativ). Pe de

altă parte, referindu-se la temeiul de drept indicat de recurenta-reclamantă, a

arătat că întinderea pagubei a fost cunoscută de aceasta în cursul anului 2006,

conform proceselor-verbale de constatare și evaluare a pagubelor din 19 aprilie

2006, din 20 aprilie 2006, din 25 septembrie 2006 și din 17 august 2006, astfel

că în speță s-a împlinit și termenul de 1 an de la data la care persoana

vătămată a cunoscut întinderea pagubei, prevăzut de art. 19 din Legea nr.

554/2004.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursului

Examinând cauza prin

prisma motivelor de recurs invocate și a prevederilor art. 304

2

C.

proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

și de drept relevante

Obiectul cererii de

chemare în judecată prin care recurenta-reclamantă a învestit instanța de

contencios administrativ constă în obligarea Ministerului Agriculturii,

Pădurilor și Dezvoltării Rurale la plata despăgubirilor rezultate în urma

calamităților naturale din perioada 1 decembrie 2005 - 31 martie 2006, în

valoare de 108.404 RON, temeiul de drept constând în prevederile Legii nr.

381/2002 privind acordarea despăgubirilor în caz de calamități naturale în

agricultură și ale H.G. nr. 1006/2006 privind declararea stării de calamitate

naturală în agricultură pentru culturile însămânțate în toamna anului 2005 și

în primăvara anului 2006, ca urmare a fenomenelor meteorologice din perioada

ianuarie - iulie 2006, înregistrate în unele zone geografice, precum și

stabilirea nivelului maxim al sumei ce poate fi acordată ca despăgubire.

Având în vedere că în

vederea acordării despăgubirilor, legiuitorul a instituit, prin Legea nr.

381/2002 și actele administrative emise în vederea organizării executării ei, o

procedură administrativă în cadrul căreia se constată și se evaluează pagubele

produse de calamitățile naturale și se exercită drepturile și obligațiile

producătorilor agricoli, instanța de fond a calificat corect raportul juridic

dedus judecății, ca fiind circumscris unui refuz de rezolvare a unei cereri

referitoare la un drept sau la un interes legitim, adresate unei autorități

publice, în sensul art. 2 alin. (2) și art. 8 alin. (1) teza a II-a din Legea

nr. 54/2004, supusă termenului de prescripție prevăzut de art. 11 alin. (1) lit.

c) teza a II-a din aceeași lege.

Din înscrisurile

depuse la dosarul de fond rezultă că recurenta-reclamantă a inițiat demersurile

în vederea acordării despăgubirilor în cursul anului 2006, când au fost

întocmite mai multe procese-verbale de constatare și evaluare a pagubelor

conform art. 9 - 10 din Legea nr. 381/2002 (procesele-verbale din 19 aprilie

2006, din 20 aprilie 2006, din 17 august 2006 și din 25 septembrie 2006), dar

s-a adresat instanței pentru a reclama refuzul rezolvării cererilor abia la

data de 4 iulie 2008, mult după împlinirea termenului de prescripție de 6 luni

de la data la care trebuia să primească un răspuns, prevăzut de textul legal

menționat anterior.

Norma specială

cuprinsă în art. 19 din Legea nr. 554/2004, invocat în recurs, se referă la o

ipoteză cu totul diferită, în care instanța de contencios administrativ a fost

învestită inițial cu o acțiune îndreptată împotriva unui act administrativ,

tipic sau asimilat, nelegal, dar reclamantul nu a solicitat în același timp și

despăgubiri pentru că nu a cunoscut întinderea pagubei. Art. 19 din Legea nr.

554/2004 ar fi fost aplicabil numai dacă refuzul nejustificat de rezolvare a

cererii de acordare a despăgubirilor ar fi fost constatat irevocabil printr-o

hotărâre judecătorească anterioară, pentru că acțiunea în răspundere

patrimonială reglementată de acest text este subsecventă unei acțiuni principale

în cadrul căreia să se fi stabilit conduita culpabilă a autorității publice.

Prin urmare, și din

această perspectivă, interpretarea dată legii de instanța de fond este corectă,

concluzie care face de prisos analiza criticilor referitoare la fondul

raportului juridic dedus judecății.

Având în vedere toate

considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat,

constatând că nu există motive de modificare sau casare a sentinței, în sensul

art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și al art. 304 pct. 8 și 9 sau art.

304

1

C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanta S.C. "P.P." S.R.L. împotriva Sentinței civile

nr. 672 din 18 februarie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 19 februarie 2010.