ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5457/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5457/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

pe rolul Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal,

reclamanta SC E.C. SRL Bârlad a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Agriculturii,

Pădurilor și Dezvoltării Rurale (reorganizat, la data pronunțării prezentei decizii,

ca Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, în baza art. 7 din O.U.G. nr.

115/2009) și Guvernul României, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce

o va pronunța: să constate dreptul său de a beneficia de despăgubiri în conformitate

cu Legea nr. 381/2002; să îl oblige pe pârâtul Ministerul Agriculturii să sesizeze

Guvernul României cu privire la starea de calamitate naturală și să îndeplinească

toate celelalte obligații administrative prevăzute de lege și de ordinul nr. 419/2002,

în vederea acordării efective a despăgubirilor, sub sancțiunea de daune, în sumă

de 5.000 RON pe zi întârziere; să îl oblige pe pârâtul Guvernul României să adopte

hotărârea de declarare a stării de calamitate, sub sancțiunea de daune; să îl oblige

pe pârâtul Ministerul Agriculturii să verifice, să aprobe și să transmită direcțiilor

agricole sumele necesare pentru acordarea de despăgubiri pentru pagubele suferite

ca urmare a secetei excesive din anul agricol 2008-2009; să fie obligați pârâții

să achite suma de 646.273,99 RON reprezentând despăgubiri; să stabilească un termen

de plată cât mai scurt și rezonabil pentru plata despăgubirilor; să îi oblige pe

pârâți la daune în sumă de 5.000 RON pentru fiecare zi de întârziere peste termenul

stabilit de instanță, cu cheltuieli de judecată.

Pârâtul Ministerul Agriculturii

și Dezvoltării Rurale, prin întâmpinare, a invocat excepția inadmisibilității cererii

pentru neîndeplinirea procedurii prealabile, excepția lipsei calității sale procesuale

pasive pentru o parte din cererile formulate de reclamant și excepția inadmisibilității

introducerii acțiunii mai înainte de a se fi adoptat hotărârea prevăzută de Legea

nr. 381/2002, solicitând respingerea acțiunii, în ceea ce-l privește, pe motiv că,

prin adresa din 30 septembrie 2009, a sesizat Guvernul cu privire la starea de calamitate

intervenită, solicitându-i să o includă pe agenda de lucru.

Pârâtul Guvernul României,

prin întâmpinare, a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive pentru o

parte din cererile formulate de reclamant, excepția lipsei plângerii administrative

prealabile, solicitând respingerea acțiunii pe motiv că nu s-au întrunit condițiile

legale care să permită acordarea de despăgubiri, în condițiile în care proiectele

hotărârilor de Guvern trebuie să fie supuse unui proces de avizare, în cadrul unor

termene și proceduri obligatorii, care, însumate, depășesc termenul solicitat de

reclamantă.

de fond

Prin sentința civilă

nr. 57/CA din 08 martie 2010, Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ

și fiscal, a admis excepția inadmisibilității acțiunii pentru lipsa procedurii prealabile

sesizării instanței și, în consecință, a respins acțiunea reclamantei.

Pentru a pronunța

această soluție, Curtea de apel a reținut următoarele:

Reclamanta a înființat

în anul agricol 2008-2009 culturi de grâu și rapiță, iar, în cursul lunii iulie

2009, a înștiințat Primăria Comunei Băcani, Primăria Comunei Bogdănești și Primăria

Comunei Costești, în ale căror teritorii se aflau terenurile afectate, în legătură

cu pagubele suferite ca urmare a secetei excesive și persistente. Urmare acestor

înștiințări, primăriile au convocat autoritățile publice cu atribuțiuni în domeniu,

precum și societatea de asigurări, pentru a se proceda la evaluarea pagubelor produse

de secetă, constatările făcute fiind consemnate în procesele-verbale de constatare

și evaluare a pagubelor la culturile agricole încheiate în cursul lunii iulie 2009.

La finalul perioadei de recoltare, au fost încheiate noi procese-verbale de constatare,

ocazie cu care s-a făcut și o evaluare a pagubelor produse culturilor de rapiță

și grâu. Pe baza documentației primite, Direcția pentru Agricultură și Dezvoltare

Rurală Vaslui a întocmit o situație centralizatoare, ce a fost vizată de Instituția

Prefectului, documentație ce a fost înaintată Ministerului Agriculturii. Ministerul

Agriculturii, la rândul său, a întocmit o informare cu privire la efectele fenomenului

de secetă, pe care a înaintat-o Secretariatului General al Guvernului cu adresa

din 30 septembrie 2009, propunând „declararea stării de calamitate, pe baza informațiilor

privind aria de răspândire a fenomenelor naturale furnizate de Administrația Națională

de Meteorologie și stabilirea nivelului despăgubirilor, gradual, în funcție de procentul

de afectare a culturilor”, estimându-se un efort bugetar de 810.000.000 RON. Întrucât,

până la începutul lunii noiembrie 2009, nu s-a plătit nicio sumă cu titlu de despăgubiri,

reclamanta a introdus prezenta acțiune, în temeiul Legii nr. 381/2002 și a Legii

nr. 554/2004, considerând că în mod nejustificat nu s-a dat eficiență actului prin

care autoritățile competente au fost încunoștințate despre cazul de calamitate naturală

sesizat și pierderile produse culturilor agricole înființate.

În temeiul dispozițiilor

art. 137 alin. (1) C. proc. civ., Curtea de apel s-a pronunțat cu prioritate

asupra excepției lipsei procedurii plângerii administrative prealabile, prevăzută

de art. 7 din Legea nr. 554/2004, excepție invocată de pârâți.

Examinând acțiunea reclamantei

din această perspectivă, Curtea a reținut că, prin faptul depunerii înștiințării

prevăzute de art. 19 lit. c) din Legea nr. 381/2002, nu se naște un raport juridic

direct între producătorii agricoli, persoane fizice sau juridice, și autoritățile

implicate în procedura de constatare și acordare de despăgubiri, respectiv comisia

formată pe plan local, direcția generală județeană pentru agricultură, Ministerul

Agriculturii și, în final, Guvernul României, chemat să declare starea de calamitate

prin hotărâre și să stabilească valoarea despăgubirilor ce urmează a fi acordate

producătorilor agricoli și condițiile de acordare a acestor despăgubiri.

Simplul fapt al înștiințării

cu privire la pierderile produse culturilor agricole de calamitățile naturale nu

dă naștere, în mod automat și de deplin drept, la o obligație pentru autoritățile

administrative chemate în judecată de a plăti, în mod individual, direct și nemijlocit,

fiecărui producător agricol în parte, suma estimată ca fiind cuvenită, întrucât

o atare obligație directă nu este recunoscută prin Legea nr. 381/2002, iar pe de

altă parte pentru că, în procesul decizional, Guvernul este condiționat de parcurgerea

procedurilor prevăzute de Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 561/2009 și de existența

resurselor financiare presupuse de aplicarea Legii privind acordarea despăgubirilor

în caz de calamități naturale în agricultură, în cadrul și în limita bugetului de

stat aprobat de Parlament.

În atare context, cererea

de a fi obligat Ministerul Agriculturii să sesizeze Guvernul României cu privire

la starea de calamitate naturală și, respectiv, cererea de a fi obligat Guvernul

României să adopte hotărârea de declarare a stării de calamitate naturală, în termen

de 5 zile de la comunicarea documentației de către Ministerul Agriculturii, excede

în mod vădit limitelor și procedurilor consacrate prin Legea nr. 381/2002, tratarea

lor trebuind să se facă prin prisma procedurilor de drept comun aplicabile în contenciosul

administrativ, printre care se regăsește și cea prevăzută de art. 7 din Legea

nr. 554/2004.

Dacă s-ar fi urmat această

procedură, cu siguranță că nu s-ar mai fi solicitat ca pârâtul Ministerul Agriculturii

să fie obligat să sesizeze Guvernul României cu privire la starea de calamitate

naturală, din moment ce în cauză s-a dovedit că această obligație a fost îndeplinită

de pârât cu mult timp înainte de data introducerii acțiunii, iar dorința legitimă

de a primi despăgubiri nu poate justifica suprimarea etapelor procedurale și anularea

regulilor pe baza cărora se acordă despăgubiri în caz de calamități naturale în

agricultură.

De altfel, în cauză, Guvernul

României nici nu a afirmat că refuză să dea finalitate actului de sesizare al Ministerului

Agriculturii, ci doar a susținut că, pentru luarea măsurilor propuse, are nevoie

de avizele necesare și de resurse bugetare, care să permită plata despăgubirilor,

proceduri ce nu pot fi încadrate în termenele solicitate de reclamantă, fără a exista

și o bază legală pentru o atare cerere.

A reținut instanța că

neparcurgerea procedurii prealabile, în contenciosul administrativ, constituie un

fine de neprimire a acțiunii și că, prin faptul depunerii înștiințării prevăzute

de Legea nr. 381/2002, nu se naște un raport obligațional direct și nemijlocit între

producătorul agricol și autoritățile administrative centrale decidente, care să

susțină afirmația că ne aflăm în fața unui refuz de a soluționa în termenul legal

o cerere, reclamantul fiind obligat ca, pentru cererile nereglementate în mod expres

de Legea nr. 381/2002, să urmeze procedura prealabilă.

Împotriva sentinței

civile nr. 57/CA din 08 martie 2010 a Curții de Apel Iași, secția contencios

administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta SC E.C. SRL Bârlad, criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie, și invocând dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Printr-o primă critică,

recurenta-reclamantă

susține că instanța

de fond în mod greșit a admis excepția inadmisibilitatii acțiunii, pentru lipsa

procedurii prealabile, considerând că procedura îndeplinită de societatea nu reprezintă

o plângere prealabilă în sensul art. 7 din Legea nr. 554/2004, ci doar o procedură

impusă de Legea nr. 381/2001.

Susține

recurenta-reclamantă

că a îndeplinit procedura impusă

de art. 10 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 381/2001, care prevede

respectarea unor termene de avizare cu privire la starea de calamitate, procedură

care, susține recurenta, echivalează cu procedura prevăzută de art. 7 din Legea

nr. 554/2004.

Față de procedura

îndeplinită,

recurenta-reclamantă

susține

că se află în situația unui refuz nejustificat din partea pârâților, astfel

că nu mai este necesar a fi îndeplinită procedura prealabilă impusă de Legea

nr. 554/2004.

Sub aspectul procedurii

administrative,

recurenta-reclamantă

susține

că a depus în probațiune procesele-verbale de constatare a pagubelor, documentația

depusă la Direcția pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală Vaslui, conform

dispozițiilor Legii nr. 381/2002, sesizările adresate Direcției pentru

Agricultură și Dezvoltare Rurală Vaslui și Ministerului Agriculturii,

Pădurilor și Dezvoltării Rurale, precum și nota de fundamentare elaborată de

minister din 30 septembrie 2009 și înregistrată la Secretariatul General al

Guvernului în 30 septembrie 2009.

Mai arată recurenta că

pârâtul Guvernul României a invocat excepția inadmisibilității acțiunii numai

cu privire la capătul 3 din cererea de chemare și că instanța, în mod

greșit, a admis excepția cu privire la toate capetele de cerere din acțiune.

Printr-o altă critică

din recurs,

recurenta-reclamantă

susține că

instanța de fond a omis să se pronunța asupra situației refuzului nejustificat

invocat prin acțiune, astfel că nu a analizat și nu s-a pronunțat asupra

acestei susțineri.

Printr-o a treia critică

din recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.,

recurenta-reclamantă

susține că instanța de fond

a interpretat în mod greșit dispozițiile Legii nr. 381/2001, existând posibilitatea

ca instanța să fi refuzat dreptul la despăgubiri pentru că nu există finanțare

din partea pârâtului, motiv pentru care motivele invocate de către instanță sunt

contradictorii, neexistand nicio prevedere legală din care să rezulte această împrejurare.

de recurs

Analizând cauza, prin

prisma motivelor de recurs, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru

următoarele considerente:

Din expunerea rezumativă

a lucrărilor dosarului, rezultă că instanța de fond a respins ca inadmisibilă

acțiunea formulată de reclamanta SC E.C. SRL Bârlad pentru neîndeplinirea procedurii

prealabile prevăzute de art. 7 din Legea nr. 554/2004, reținând, în esență,

că „cererea de a fi obligat Ministerul Agriculturii să sesizeze Guvernul României

cu privire la starea de calamitate naturală și respectiv cererea de a fi obligat

Guvernul României să adopte hotărârea de declarare a stării de calamitate naturală

excede în mod vădit limitelor și procedurilor consacrate prin Legea nr. 381/2002,

iar analiza cererilor respective trebuie să fie făcută prin prisma procedurilor

de drept comun aplicabile în contenciosul administrativ, printre care se regăsește

și cea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004”.

Este adevărat că, potrivit

art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, „Înainte de a se adresa instanței de contencios

administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său

ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite

autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există,

în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în

parte, a acestuia”.

Potrivit probatoriului

administrat, Înalta Curte constată că reclamanta SC E.C. SRL Bârlad a îndeplinit

procedura administrativă prevăzută de dispozițiile Legii nr. 381/2002

privind acordarea despăgubirilor în caz de calamități naturale

în agricultură și de Capitolul II – „Constatarea și evaluarea pagubelor produse

de calamități naturale” din Normele metodologice de aplicare a acestei legi, aprobate

prin Ordinul Ministrului Agriculturii, Alimentației și Pădurilor nr. 419/2002,

dovadă în acest sens fiind înștiințările, procesele-verbale de constatare

și evaluare a pagubelor la culturile agricole, procesele-verbale de recoltare,

polițele de asigurare.

Totodată,

Înalta Curte reține că recurenta-reclamantă SC E.C. SRL Bârlad s-a adresat

Ministerului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale cu plângere prealabilă

în sensul dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 554/2004, prin adresa din 21 octombrie

2009, precizând că și-a îndeplinit toate obligațiile ce îi revin în cadrul

procedurii administrative reglementate Capitolul II – „Constatarea și evaluarea

pagubelor produse de calamități naturale” din Normele metodologice de aplicare a

acestei legi, aprobate prin Ordinul Ministrului Agriculturii, Alimentației

și Pădurilor nr. 419/2002 și solicitând să fie sesizat Guvernul României

cu privire la starea de calamitate în vederea emiterii hotărârii de Guvern pentru

declararea stării de calamitate naturală în agricultură pentru culturile de grâu

și rapiță afectate de secetă excesivă și persistentă în timp în primăvara-vara

anului 2009.

Având în vedere

faptul că pârâții nu au dat curs solicitării ce le-a fost adresată de SC

E.C. SRL Bârlad prin adresa menționată, recurenta-reclamantă s-a adresat instanței

competente, în condițiile Legii nr. 554/2004, invocând refuzul nejustificat

de soluționare a cererii.

În jurisprudența

secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție

s-a reținut că procedura prealabilă este impusă de lege numai în cazul acțiunilor

în anularea unui act administrativ, nu și în cazul celor întemeiate pe tăcerea autorității

publice de rezolvare a cererii (Înalta Curte de Casație și Justiție, sectia contentencios

administrativ și fiscal, decizia nr. 3940 din 14 noiembrie 2006), cum este cazul

în speța de față, având în vedere „tăcerea” administrației cu privire

la cererea reclamantei de adoptare de către Guvern a hotărârii de declarare a stării

de calamitate.

Pe cale de consecință,

se reține că instanța de fond în mod greșit a apreciat că reclamanta

SC E.C. SRL Bârlad nu a îndeplinit procedura prealabilă impusă de dispozițiile

art. 7 din Legea nr. 554/2004.

Pentru considerentele

arătate, Înalta Curte constată că sunt întemeiate criticile din recurs, care se

circumscriu motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., referitoare la

greșita respingere de către instanța de fond a acțiunii prin admiterea

excepției inadmisibilității, urmând ca, în temeiul art. 20 alin. (3) teza

a II-a din Legea nr. 554/2004 și art. 312 alin. (1), (2) și (5) C. proc.

civ., să admită recursul, să caseze hotărârea recurată și să trimită cauza,

spre rejudecare, la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de SC E.C. SRL Bârlad împotriva sentinței civile nr. 57/CA din 08 martie 2010

a Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința

atacată și trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 decembrie 2010.