ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 774/2011

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele: Prin sentința nr. 48/CA din 5 martie 2010 a Curții de Apel Iași a fost admisă excepția inadmisibilității acțiunii pentru lipsa procedurii prealabile sesizării instanței și , în consecință, a fost respinsă acțiunea promovată de SC H.F. SRL Bârlad în contradictoriu cu Guvernul României și Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că prin cererea introductivă, reclamanta SC H.F.

SRL a chemat în judecată Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale și Guvernul României pentru a se constata dreptul reclamantei de a beneficia de despăgubiri, în conformitate cu Legea nr. 381/2002, a se obliga pârâtul Ministerul Agriculturii să sesizeze Guvernul României cu privire la starea de calamitate naturală și să îndeplinească toate celelalte obligații administrative prevăzute de lege și de Ordinul nr. 419/2002, în vederea acordării efective a despăgubirilor, sub sancțiunea de daune, în sumă de 5.000 lei pe zi întârziere; s-a solicitat obligarea pârâtului Guvernul României să adopte hotărârea de declarare a stării de calamitate, sub sancțiunea de daune și a fi obligat pârâtul Ministerul Agriculturii să verifice, să aprobe și să transmită direcțiilor agricole sumele necesare pentru acordarea de despăgubiri pentru pagubele suferite ca urmare a secetei excesive din anul agricol 2008 - 2009; a fi obligați pârâții să achite suma de 142.887,80 lei reprezentând despăgubiri, a se stabili un termen de plată cât mai scurt și rezonabil pentru plata despăgubirilor, precum și obligarea pârâților la daune în sumă de 5.000 lei pentru fiecare zi de întârziere peste termenul stabilit de instanță, cu cheltuieli de judecată.

Pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, prin întâmpinare, a invocat excepția inadmisibilității cererii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile, excepția lipsei calității sale procesuale pasive în parte din cererile formulate și excepția inadmisibilității introducerii acțiunii mai înainte de a se fi adoptat hotărârea prevăzută de Legea nr. 381/2002, solicitând respingerea acțiunii, în ceea ce-l privește, pe motiv că, prin adresa nr. 125128 din 30 septembrie 2009 a sesizat Guvernul cu privire la starea de calamitate intervenită, solicitându-i să o includă pe agenda de lucru.

Pârâtul Guvernul României, prin întâmpinare, a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive în parte din cereri, excepția lipsei plângerii administrative prealabile, solicitând respingerea acțiunii pe motiv că nu s-au întrunit condițiile legale care să permită acordarea de despăgubiri, în condițiile în care proiectele hotărârilor de guvern trebuie să fie supuse unui proces de avizare, în cadrul unor termene și proceduri obligatorii, care, însumate, depășesc termenul solicitat de reclamantă. Pârâtul a evocat, în susținerea punctului său de vedere, deciziile nr. 1233 din 5 martie 2009, nr. 3860 din 8 noiembrie 2006, nr. 1410 din 13 martie 2009 și nr. 2492 din 8 mai 2009 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Răspunzând la întâmpinările pârâților, reclamanta a solicitat respingerea excepțiilor invocate, apreciind că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, întrucât, prin diligentele făcute, pentru a se emite o hotărâre de Guvern, se află în situația unui refuz din partea instituției publice, caz în care recursul administrativ nu mai este necesar și nici impus. Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, instanța a reținut că reclamanta SC H.F. SRL, a înființat în anul agricol 2008 - 2009, culturi de grâu și rapiță, și că, în cursul lunii mai 2009, a înștiințat Primăriile Băcani și Ibănești, în legătură cu pagubele ce a suferit, ca urmare a secetei excesive și persistente.

Urmare acestei înștiințări, Primăriile în al căror teritoriu se află terenurile afectate au convocat autoritățile publice cu atribuțiuni în domeniu, precum și societatea de asigurări, pentru a se proceda la evaluarea pagubelor produse de secetă, constatările făcute fiind consemnate în procesele verbale de constatare și evaluare a pagubelor la culturile agricole încheiate în cursul lunii mai 2009. La finalul perioadei de recoltare, au fost încheiate noi procese - verbale de constatare, ocazie cu care s-a făcut și o evaluare a pagubelor, produse culturilor de rapiță și grâu de către secetă. Pe baza documentației primite, Direcția pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală Vaslui a întocmit o situație centralizatoare, ce a fost vizată de către Instituția Prefectului, documentație ce a fost înaintată Ministerului Agriculturii.

Ministerul Agriculturii, la rândul său, a întocmit o informare cu privire la efectele fenomenului de secetă, pe care a înaintat-o Secretariatului General al Guvernului cu adresa nr. 125128 din 30 septembrie 2009, propunând „declararea stării de calamitate, pe baza informațiilor privind aria de răspândire a fenomenelor naturale furnizate de Administrația Națională de Meteorologie și stabilirea nivelului despăgubirilor, gradual, în funcție de procentul de afectare a culturilor", estimându-se un efort bugetar de 810 milioane lei. Întrucât, până la începutul lunii noiembrie 2009, nu s-a plătit nici o sumă cu titlu de despăgubiri, reclamanta a introdus prezenta acțiune, în temeiul Legii nr. 381/2002 și a Legii nr. 554/2004, considerând că în mod nejustificat nu s-a dat eficiență actului prin care autoritățile competente au fost încunoștințate despre cazul de calamitate naturală sesizat și pierderile produse culturilor agricole înființate în acel an agricol.

Având în vedere dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., instanța de fond se pronunță asupra excepției lipsei procedurii plângerii administrative prealabile, prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004, excepție ridicată de pârâți. Examinând acțiunea reclamantei, din această perspectivă, instanța de fond a constatat că Legea nr. 381/2002 nu conține norme de procedură privitoare la raporturile juridice născute din faptul apariției unor fenomene naturale și boli care generează calamități naturale și nici cu privire la soluționarea eventualelor litigii născute din aplicarea prevederilor actului normativ evocat. Ca atare, în lipsa unor norme derogatorii, Curtea a considerat că litigiul dedus judecății se supune regulilor generale aplicabile în contenciosul administrativ, reguli consacrate prin Legea nr. 554/2004.

Curtea constată, de asemenea că, prin faptul depunerii înștiințării prevăzute de art. 19 lit. c) din Legea nr. 381/2002, nu se naște un raport juridic direct între producătorii agricoli, persoane fizice sau juridice, și autoritățile implicate în procedura de constatare și acordare de despăgubiri, respectiv comisia formată pe plan local, direcția generală județeană pentru agricultură, Ministerul Agriculturii și, în final, Guvernul României, chemat să declare starea de calamitate prin hotărâre și să stabilească valoarea despăgubirilor ce urmează a fi acordate producătorilor agricoli și condițiile de acordare a acestor despăgubiri.

Simplul fapt al înștiințării cu privire la pierderile produse culturilor agricole de calamitățile naturale nu dă naștere, în mod automat și de deplin drept, la o obligație pentru autoritățile administrative chemate în judecată de a plăti, în mod individual, direct și nemijlocit, fiecărui producător agricol în parte, suma estimată ca fiind cuvenită, întrucât o atare obligație directă nu este recunoscută prin Legea nr. 381/2002, iar pe de altă parte pentru că în procesul decizional însăși Guvernul României este condiționat de parcurgerea procedurilor prevăzute de Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 561/2009 și de existența resurselor financiare presupuse de aplicarea Legii privind acordarea despăgubirilor în caz de calamități naturale în agricultură, în cadrul și în limita bugetului de stat probat de Parlamentul României.

În atare context, cererea de a se obliga Ministerul Agriculturii să sesizeze Guvernul României cu privire la starea de calamitate naturală și respectiv cererea de a se obliga Guvernul României să adopte hotărârea de declarare a stării de calamitate naturală, în termen de 5 zile de la comunicarea documentației de către Ministerul Agriculturii, excede în mod vădit limitelor și procedurilor consacrate prin Legea nr. 381/2002, tratarea lor trebuind să se facă prin prisma procedurilor de drept comun aplicabile în contenciosul administrativ, printre care se regăsește și cea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004.

S-a reținut că dacă reclamanta ar fi urmat această procedură, cu siguranță că nu ar mai fi solicitat ca pârâtul Ministerul Agriculturii să fie obligat să sesizeze Guvernul României cu privire la starea de calamitate naturală, din moment ce în cauză s-a dovedit că această obligație a fost îndeplinită de pârât cu mult timp înainte de data introducerii acțiunii; dorința, legitimă, de a primi despăgubiri neputând justifica suprimarea etapelor procedurale și anularea regulilor pe baza cărora se acordă despăgubiri în caz de calamități naturale în agricultură. De altfel, în cauză, Guvernul României nici nu a afirmat că refuză să dea finalitate actului de sesizare al Ministerului Agriculturii, ci doar a susținut că pentru luarea măsurilor propuse are nevoie de avizele necesare și de resurse bugetare, care să permită plata despăgubirilor, proceduri ce nu pot fi încadrate în termenele solicitate de reclamantă, fără a exista și o bază legală pentru o atare cerere.

Cum neparcurgerea procedurii prealabile, în contenciosul administrativ, constituie un fine de neprimire a acțiunii și cum, prin faptul depunerii înștiințării prevăzute de Legea nr. 381/2002, nu se naște un raport obligațional direct și nemijlocit între producătorul agricol și autoritățile administrative centrale decidente, care să susțină afirmația că ne aflăm în fața unui refuz de a soluționa în termenul legal o cerere, reclamantul fiind obligat ca, pentru cererile nereglementate în mod expres de Legea nr. 381/2002, să urmeze procedura prealabilă evocată, instanța de fond va admite excepția ridicată de pârâți și va respinge acțiunea pe acest temei; cercetarea celorlalte excepții și a fondului litigios devenind astfel de prisos.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta, criticând soluția instanței de fond ca netemeinică și nelegală. Recurenta a arătat că instanța de judecată a interpretat greșit dispozițiile legale, întrucât în cauză societatea reclamantă a îndeplinit procedura impusă de dispozițiile art. 10 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 381/2002, iar această procedură impune respectarea unor termene de avizare a pârâților cu privire la starea de calamitate care i-a afectat și pe care societatea le-a respectat. Pentru aceste considerente, recurenta arată că nu se mai impune aplicarea dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 554/2004, întrucât recurenta se află în situația unui refuz nejustificat din partea pârâților de a emite actele administrative solicitate, astfel încât nu mai este necesară procedura plângerii prealabile reglementate de dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004.

De asemenea, recurenta a invocat dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., în sensul că instanța de judecată a interpretat greșit actul dedus judecății, interpretând greșit dispozițiile Legii nr. 381/2002. Se arată că motivele prezentate de instanța de fond sunt contradictorii și dispozițiile legale nu impun condiția acordării despăgubirilor raportată la existența disponibilităților bănești.

Înalta Curte de Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului declarat, analizând motivele invocate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză, va respinge recursul formulat ca nefondat, pentru considerentele ce urmează: Legea contenciosului administrativ a prevăzut în art. 7 și art. 11 două termene ce trebuie avute în vedere de participanții la procesul civil, atât de părțile implicate, cât și de instanța de judecată și anume termenul pentru formularea plângerii prealabile, procedură prevăzută de lege ca o condiție pentru exercitarea dreptului la acțiune și termenul de introducere a acțiunii la instanța de contencios administrativ competentă.

Astfel, conform prevederilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ trebuie să solicite autorității publice emitente, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia. Procedând la verificarea actelor și lucrărilor dosarului, Înalta Curte a constatat faptul că la data de 04 noiembrie 2009 recurenta-reclamantă s-a adresat instanței de contencios administrativ, considerându-se vătămată într-un drept recunoscut de lege, fără a urma procedura prealabilă prevăzută de dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004 privind procedura de soluționare a cererilor în contenciosul administrativ.

Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat faptul că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a legii, în sensul că a considerat a fi necesară procedura prealabilă, în condițiile dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 554/2004. Înalta Curte nu poate reține că există un refuz nejustificat de soluționare a unei cereri, atâta timp cât recurenta nu a solicitat expres, în nici un mod autorităților pârâte, cererile adresate instanței de judecată. În aceste condiții, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că lipsa parcurgerii procedurii prealabile, contrar celor susținute de recurentă, este o cauză de inadmisibilitate a acțiunii introductive, astfel încât soluția instanței de fond urmează a fi menținută în cauză.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul formulat de SC H.F. SRL împotriva sentinței nr. 48/CA din 5 martie 2010 a Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 februarie 2011.