ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 774/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 774/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar a

constatat următoarele:

Prin sentința nr. 48/CA din 5 martie

2010 a Curții de Apel Iași

a

fost admisă excepția inadmisibilității acțiunii pentru lipsa procedurii

prealabile sesizării instanței și , în consecință, a fost respinsă acțiunea

promovată de SC H.F. SRL Bârlad în contradictoriu cu Guvernul României și

Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de fond a reținut că prin cererea introductivă, reclamanta SC H.F. SRL

a chemat în judecată Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale

și Guvernul României pentru a se constata dreptul reclamantei de a beneficia de

despăgubiri, în conformitate cu Legea nr. 381/2002, a se obliga pârâtul

Ministerul Agriculturii să sesizeze Guvernul României cu privire la starea de

calamitate naturală și să îndeplinească toate celelalte obligații

administrative prevăzute de lege și de Ordinul nr. 419/2002, în vederea

acordării efective a despăgubirilor, sub sancțiunea de daune, în sumă de 5.000

lei pe zi întârziere; s-a solicitat obligarea pârâtului Guvernul României să

adopte hotărârea de declarare a stării de calamitate, sub sancțiunea de daune

și a fi obligat pârâtul Ministerul Agriculturii să verifice, să aprobe și să

transmită direcțiilor agricole sumele necesare pentru acordarea de despăgubiri

pentru pagubele suferite ca urmare a secetei excesive din anul agricol 2008 -

2009; a fi obligați pârâții să achite suma de 142.887,80 lei reprezentând

despăgubiri, a se stabili un termen de plată cât mai scurt și rezonabil pentru

plata despăgubirilor, precum și obligarea pârâților la daune în sumă de 5.000

lei pentru fiecare zi de întârziere peste termenul stabilit de instanță, cu

cheltuieli de judecată.

Pârâtul Ministerul Agriculturii și

Dezvoltării Rurale, prin întâmpinare, a invocat excepția inadmisibilității

cererii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile, excepția lipsei calității

sale procesuale pasive în parte din cererile formulate și excepția

inadmisibilității introducerii acțiunii mai înainte de a se fi adoptat hotărârea

prevăzută de Legea nr. 381/2002, solicitând respingerea

acțiunii, în ceea ce-l privește, pe motiv că, prin adresa nr. 125128

din 30 septembrie 2009

a sesizat Guvernul cu privire la starea de

calamitate intervenită, solicitându-i să o includă pe agenda de lucru.

Pârâtul Guvernul României, prin

întâmpinare, a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive în parte din

cereri, excepția lipsei plângerii administrative prealabile, solicitând

respingerea acțiunii pe motiv că nu s-au întrunit condițiile legale care să

permită acordarea de despăgubiri, în condițiile în care proiectele hotărârilor

de guvern trebuie să fie supuse unui proces de avizare, în cadrul unor termene

și proceduri obligatorii, care, însumate, depășesc termenul solicitat de

reclamantă.

Pârâtul a evocat, în susținerea

punctului său de vedere, deciziile

nr. 1233

din 5 martie 2009, nr. 3860 din 8 noiembrie 2006, nr. 1410 din 13 martie 2009

și nr. 2492 din 8 mai 2009

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Răspunzând la întâmpinările pârâților,

reclamanta a solicitat respingerea excepțiilor invocate, apreciind că în cauză

nu sunt incidente dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, întrucât, prin

diligentele făcute, pentru a se emite o hotărâre de Guvern, se află în situația

unui refuz din partea instituției publice, caz în care recursul administrativ

nu mai este necesar și nici impus.

Din examinarea actelor și lucrărilor

dosarului, instanța a reținut că reclamanta SC H.F. SRL, a înființat în anul

agricol 2008 - 2009, culturi de grâu și rapiță, și că, în cursul lunii mai

2009, a înștiințat Primăriile Băcani și Ibănești, în legătură cu pagubele ce a

suferit, ca urmare a secetei excesive și persistente.

Urmare acestei înștiințări, Primăriile

în al căror teritoriu se află terenurile afectate au convocat autoritățile

publice cu atribuțiuni în domeniu, precum și societatea de asigurări, pentru a

se proceda la evaluarea pagubelor produse de secetă, constatările făcute fiind

consemnate în procesele verbale de constatare și evaluare a pagubelor la culturile

agricole încheiate în cursul lunii mai 2009.

La finalul

perioadei de recoltare, au fost încheiate noi procese - verbale de

constatare, ocazie cu care s-a făcut

și o evaluare a pagubelor, produse culturilor de rapiță și grâu de către

secetă.

Pe baza documentației primite,

Direcția pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală Vaslui a întocmit o situație

centralizatoare, ce a fost vizată de către Instituția Prefectului, documentație

ce a fost înaintată Ministerului Agriculturii.

Ministerul Agriculturii, la rândul

său, a întocmit o informare cu privire la efectele fenomenului de secetă, pe

care a înaintat-o Secretariatului General al

Guvernului

cu adresa nr. 125128 din 30 septembrie 2009, propunând „declararea

stării

de calamitate, pe baza informațiilor privind aria de răspândire a fenomenelor

naturale furnizate de Administrația Națională de Meteorologie și stabilirea

nivelului despăgubirilor, gradual, în funcție de procentul de afectare a

culturilor", estimându-se un efort bugetar de 810 milioane lei.

Întrucât, până la începutul lunii

noiembrie 2009, nu s-a plătit nici o sumă cu titlu de despăgubiri, reclamanta a

introdus prezenta acțiune, în temeiul Legii nr. 381/2002 și a Legii nr. 554/2004,

considerând că în mod nejustificat nu s-a dat eficiență actului prin care

autoritățile competente au fost încunoștințate despre cazul de calamitate

naturală sesizat și pierderile produse culturilor agricole înființate în acel

an agricol.

Având în vedere dispozițiile art. 137 alin.

(1) C. proc. civ., instanța de fond se pronunță asupra excepției lipsei

procedurii plângerii administrative prealabile, prevăzută de art. 7 din Legea

nr. 554/2004, excepție ridicată de pârâți.

Examinând acțiunea reclamantei, din

această perspectivă, instanța de fond a constatat că Legea nr. 381/2002 nu

conține norme de procedură privitoare la raporturile juridice născute din

faptul apariției unor fenomene naturale și boli care generează calamități

naturale și nici cu privire la soluționarea eventualelor litigii născute din

aplicarea prevederilor actului normativ evocat.

Ca atare, în lipsa unor norme

derogatorii, Curtea a considerat că litigiul dedus judecății se supune

regulilor generale aplicabile în contenciosul administrativ, reguli consacrate

prin Legea nr. 554/2004.

Curtea constată, de asemenea că, prin

faptul depunerii înștiințării prevăzute de art. 19 lit. c) din Legea nr.

381/2002, nu se naște un raport juridic direct între producătorii agricoli,

persoane fizice sau juridice, și autoritățile implicate în procedura de

constatare și acordare de despăgubiri, respectiv comisia formată pe plan local,

direcția generală județeană pentru agricultură, Ministerul Agriculturii și, în

final, Guvernul României, chemat să declare starea de calamitate prin hotărâre

și să stabilească valoarea despăgubirilor ce urmează a fi acordate

producătorilor agricoli și condițiile de acordare a acestor despăgubiri.

Simplul fapt al înștiințării cu

privire la pierderile produse culturilor agricole de calamitățile naturale nu

dă naștere, în mod automat și de deplin drept, la o obligație pentru

autoritățile administrative chemate în judecată de a plăti, în mod individual,

direct și nemijlocit, fiecărui producător agricol în parte, suma estimată ca

fiind cuvenită, întrucât o atare obligație directă nu este recunoscută prin

Legea nr. 381/2002, iar pe de altă parte pentru că în procesul decizional însăși

Guvernul României este condiționat de parcurgerea procedurilor prevăzute de

Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 561/2009 și de existența resurselor financiare

presupuse de aplicarea Legii privind acordarea despăgubirilor în caz de

calamități naturale în agricultură, în cadrul și în limita bugetului de stat

probat de Parlamentul României.

În atare context, cererea de a se

obliga Ministerul Agriculturii să sesizeze Guvernul României cu privire la

starea de calamitate naturală și respectiv cererea de a se obliga Guvernul

României să adopte hotărârea de declarare a stării de calamitate naturală, în

termen de 5 zile de la comunicarea documentației de către Ministerul

Agriculturii, excede în mod vădit limitelor și procedurilor consacrate prin

Legea nr. 381/2002, tratarea lor trebuind să se facă prin prisma procedurilor

de drept comun aplicabile în contenciosul administrativ, printre care se

regăsește și cea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004.

S-a reținut că dacă reclamanta ar fi

urmat această procedură, cu siguranță că nu ar mai fi solicitat ca pârâtul

Ministerul Agriculturii să fie obligat să sesizeze Guvernul României cu privire

la starea de calamitate naturală, din moment ce în cauză s-a dovedit că această

obligație a fost îndeplinită de pârât cu mult timp înainte de data introducerii

acțiunii; dorința, legitimă, de a primi despăgubiri neputând justifica

suprimarea etapelor procedurale și anularea regulilor pe baza cărora se acordă

despăgubiri în caz de calamități naturale în agricultură.

De altfel, în cauză, Guvernul României

nici nu a afirmat că refuză să dea finalitate actului de sesizare al

Ministerului Agriculturii, ci doar a susținut că pentru luarea măsurilor

propuse are nevoie de avizele necesare și de resurse bugetare, care să permită

plata despăgubirilor, proceduri ce nu pot fi încadrate în termenele solicitate

de reclamantă, fără a exista și o bază legală pentru o atare cerere.

Cum neparcurgerea procedurii

prealabile, în contenciosul administrativ,

constituie

un fine de neprimire a acțiunii și cum, prin faptul depunerii înștiințării

prevăzute

de Legea nr. 381/2002, nu se naște un raport obligațional direct și nemijlocit

între producătorul agricol și autoritățile administrative centrale decidente,

care să susțină afirmația că ne aflăm în fața unui refuz de a soluționa în

termenul legal o cerere, reclamantul fiind obligat ca, pentru cererile

nereglementate în mod expres de Legea nr. 381/2002, să urmeze procedura

prealabilă evocată, instanța de fond va admite excepția ridicată de pârâți și

va respinge acțiunea pe acest temei; cercetarea celorlalte excepții și a

fondului litigios devenind astfel de prisos.

Împotriva acestei hotărâri a declarat

recurs reclamanta, criticând soluția instanței de fond ca netemeinică și

nelegală.

Recurenta a arătat că instanța de

judecată a interpretat greșit dispozițiile legale, întrucât în cauză societatea

reclamantă a îndeplinit procedura impusă de dispozițiile art. 10 din Normele

Metodologice de aplicare a Legii nr. 381/2002, iar această procedură impune

respectarea unor termene de avizare a pârâților cu privire la starea de

calamitate care i-a afectat și pe care societatea le-a respectat.

Pentru aceste considerente, recurenta

arată că nu se mai impune aplicarea dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 554/2004,

întrucât recurenta se află în situația unui refuz nejustificat din partea

pârâților de a emite actele administrative solicitate, astfel încât nu mai este

necesară procedura plângerii prealabile reglementate de dispozițiile art. 7 din

Legea nr. 554/2004.

De asemenea, recurenta a invocat

dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., în sensul că instanța de judecată a

interpretat greșit actul dedus judecății, interpretând greșit dispozițiile

Legii nr. 381/2002.

Se arată că motivele prezentate de

instanța de fond sunt contradictorii și dispozițiile legale nu impun condiția

acordării despăgubirilor raportată la existența disponibilităților bănești.

Înalta Curte de Casație și Justiție

sesizată cu soluționarea recursului declarat, analizând motivele invocate în

raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale

incidente în cauză, va respinge recursul formulat ca nefondat, pentru

considerentele ce urmează:

Legea contenciosului administrativ a

prevăzut în art. 7 și art. 11 două termene ce trebuie avute în vedere de

participanții la procesul civil, atât de părțile implicate, cât și de instanța

de judecată și anume termenul pentru formularea plângerii prealabile, procedură

prevăzută de lege ca o condiție pentru exercitarea dreptului la acțiune și

termenul de introducere a acțiunii la instanța de contencios administrativ

competentă.

Astfel, conform prevederilor art. 7 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004 înainte de a se adresa instanței de contencios

administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al

său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ trebuie să solicite

autorității publice emitente, în termen de 30 de zile de la data comunicării

actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia.

Procedând la verificarea actelor și

lucrărilor dosarului, Înalta Curte a constatat faptul că la data de 04

noiembrie 2009 recurenta-reclamantă s-a adresat instanței de contencios

administrativ, considerându-se vătămată într-un drept recunoscut de lege, fără

a urma procedura prealabilă prevăzută de dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004

privind procedura de soluționare a cererilor în contenciosul administrativ.

Înalta Curte de Casație și Justiție a

constatat faptul că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a legii, în

sensul că a considerat a fi necesară procedura prealabilă, în condițiile

dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte nu poate reține că există

un refuz nejustificat de soluționare a unei cereri, atâta timp cât recurenta nu

a solicitat expres, în nici un mod autorităților pârâte, cererile adresate

instanței de judecată.

În aceste condiții, Înalta Curte de

Casație și Justiție constată că lipsa parcurgerii procedurii prealabile,

contrar celor susținute de recurentă, este o cauză de inadmisibilitate a

acțiunii introductive, astfel încât soluția instanței de fond urmează a fi

menținută în cauză.

Pentru aceste considerente, în temeiul

art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de SC H.F.

SRL împotriva sentinței nr. 48/CA din 5 martie 2010 a Curții de Apel Iași, secția

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

9 februarie 2011.