ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1022/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare

în judecată înregistrată la data de 04 noiembrie 2009 pe rolul Curții de Apel Iași,

secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC F. SA Vaslui a chemat în

judecată pe pârâții Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale și

Guvernul României, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța: să

constate dreptul societății de a beneficia de despăgubiri, în conformitate cu Legea

nr. 381/2002; să dispună obligarea pârâtului Ministerul Agriculturii să sesizeze

Guvernul României cu privire la starea de calamitate naturală și să îndeplinească

toate celelalte obligații administrative prevăzute de lege și de Ordinul Ministrului

Agriculturii, Alimentației și Pădurilor nr. 419/2002, în vederea acordării efective

a despăgubirilor, sub sancțiunea de daune, în sumă de 5.000 RON pe zi întârziere;

să dispună obligarea pârâtului Guvernul României să adopte hotărârea de declarare

a stării de calamitate, sub sancțiunea de daune; să dispună obligarea pârâtului

Ministerul Agriculturii să verifice, să aprobe și să transmită direcțiilor agricole

sumele necesare pentru acordarea de despăgubiri pentru pagubele suferite ca urmare

a secetei excesive din anul agricol 2008-2009; să dispună obligarea pârâților să

achite suma de 611.404,86 RON reprezentând despăgubiri; să stabilească un termen

de plată cât mai scurt și rezonabil pentru plata despăgubirilor; să dispună obligarea

pârâților la daune în sumă de 5.000 RON pentru fiecare zi de întârziere peste termenul

stabilit de instanță; cu cheltuieli de judecată.

de fond

Prin sentința civilă

nr. 58/CA din 08 martie 2010, Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ

și fiscal, a admis excepția inadmisibilității acțiunii pentru lipsa procedurii prealabile

sesizării instanței și, în consecință, a respins acțiunea reclamantei.

Pentru a pronunța

această soluție, Curtea de Apel a reținut următoarele:

Reclamanta a înființat

în anul agricol 2008-2009, culturi de grâu și rapiță, iar în cursul lunii iunie

2009 a înștiințat Primăria comunei T., în al cărei teritoriu se aflau terenurile

afectate, în legătură cu pagubele ce a suferit, ca urmare a secetei excesive și

persistente. În urma înștiințării, Primăria a convocat autoritățile publice cu atribuțiuni

în domeniu, precum și societatea de asigurări, constatările făcute fiind consemnate

în procesele-verbale de constatare și evaluare a pagubelor. La finalul perioadei

de recoltare, au fost încheiate noi procese-verbale de constatare și s-a făcut și

o evaluare a pagubelor, produse culturilor de rapiță și grâu de către secetă. Pe

baza documentației primite, Direcția pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală Vaslui

a întocmit o situație centralizatoare, ce a fost vizată de către Instituția Prefectului,

documentație ce a fost înaintată Ministerului Agriculturii. Ministerul Agriculturii,

la rândul său, a întocmit o informare cu privire la efectele fenomenului de secetă,

pe care a înaintat-o Secretariatului General al Guvernului cu adresa din 30 septembrie

2009, propunând „declararea stării de calamitate, pe baza informațiilor privind

aria de răspândire a fenomenelor naturale furnizate de Administrația Națională de

Meteorologie și stabilirea nivelului despăgubirilor, gradual, în funcție de procentul

de afectare a culturilor”, estimându-se un efort bugetar de 810.000.000 RON.

Întrucât, până la începutul

lunii noiembrie 2009, nu s-a plătit nicio sumă cu titlu de despăgubiri, reclamanta

a susținut că în mod nejustificat nu s-a dat eficiență actului prin care autoritățile

competente au fost încunoștiințate despre cazul de calamitate naturală sesizat și

pierderile produse culturilor agricole înființate în acel an agricol.

Pronunțându-se în temeiul

art. 137 alin. (1) C. proc. civ. cu privire la excepția lipsei procedurii plângerii

administrative prealabile, prevăzute de art. 7 din Legea nr. 554/2004, excepție

invocată de pârâți, Curtea de Apel a apreciat că este întemeiată.

A reținut Curtea de

Apel că Legea nr. 381/2002 nu conține norme de procedură privitoare la raporturile

juridice născute din faptul apariției unor fenomene naturale și boli care generează

calamități naturale și nici cu privire la soluționarea eventualelor litigii născute

din aplicarea prevederilor actului normativ evocat și că, în lipsa unor norme derogatorii,

litigiul se supune regulilor generale aplicabile în contenciosul administrativ,

reguli consacrate prin Legea nr. 554/2004.

Astfel, Curtea de

Apel a apreciat că, prin faptul depunerii înștiințării prevăzute de art. 19

lit. c) din Legea nr. 381/2002, nu se naște un raport juridic direct între producătorii

agricoli, persoane fizice sau juridice, și autoritățile implicate în procedura de

constatare și acordare de despăgubiri, respectiv comisia formată pe plan local,

Direcția Generală Județeană pentru Agricultură, Ministerul Agriculturii și, în final,

Guvernul României, chemat să declare starea de calamitate prin hotărâre și să stabilească

valoarea despăgubirilor ce urmează a fi acordate producătorilor agricoli și condițiile

de acordare a acestor despăgubiri.

De asemenea, a apreciat

instanța că simplul fapt al înștiințării cu privire la pierderile produse culturilor

agricole de calamitățile naturale nu dă naștere, în mod automat și de deplin drept,

la o obligație pentru autoritățile administrative chemate în judecată de a plăti,

în mod individual, direct și nemijlocit, fiecărui producător agricol în parte, suma

estimată ca fiind cuvenită, întrucât o atare obligație directă nu este recunoscută

prin Legea nr. 381/2002, iar, pe de altă parte, pentru că în procesul decizional

Guvernul României este condiționat de parcurgerea procedurilor prevăzute de Regulamentul

aprobat prin H.G. nr. 561/2009 și de existența resurselor financiare presupuse de

aplicarea Legii privind acordarea despăgubirilor în caz de calamități naturale în

agricultură, în cadrul și în limita bugetului de stat probat de Parlamentul României.

În atare context, cererea

de obligare a Ministerului Agriculturii să sesizeze Guvernul României cu privire

la starea de calamitate naturală și respectiv cererea de obligare a Guvernului României

să adopte hotărârea de declarare a stării de calamitate naturală, în termen de 5

zile de la comunicarea documentației de către minister, excede în mod vădit limitelor

și procedurilor consacrate prin Legea nr. 381/2002, tratarea lor trebuind să se

facă prin prisma procedurilor de drept comun aplicabile în contenciosul administrativ,

printre care se regăsește și cea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004.

Dacă s-ar fi urmat această

procedură, cu siguranță că nu s-ar mai fi solicitat ca pârâtul Ministerul Agriculturii

să fie obligat să sesizeze Guvernul României cu privire la starea de calamitate

naturală, din moment ce în cauză s-a dovedit că această obligație a fost îndeplinită

de pârât cu mult timp înainte de data introducerii acțiunii; dorința, legitimă,

de a primi despăgubiri neputând justifica suprimarea etapelor procedurale și anularea

regulilor pe baza cărora se acordă despăgubiri în caz de calamități naturale în

agricultură.

De altfel, în cauză, Guvernul

României nici nu a afirmat că refuză să dea finalitate actului de sesizare al Ministerului

Agriculturii, ci doar a susținut că pentru luarea măsurilor propuse are nevoie de

avizele necesare și de resurse bugetare, care să permită plata despăgubirilor, proceduri

ce nu pot fi încadrate în termenele solicitate de reclamantă, fără a exista și o

bază legală pentru o atare cerere.

În concluzie, Curtea

de Apel a reținut că neparcurgerea procedurii prealabile, în contenciosul administrativ,

constituie un fine de neprimire a acțiunii, iar prin faptul depunerii înștiințării

prevăzute de Legea nr. 381/2002, nu se naște un raport obligațional direct și nemijlocit

între producătorul agricol și autoritățile administrative centrale, care să susțină

existența unui refuz de a soluționa în termenul legal o cerere, reclamanta fiind

obligată ca, pentru cererile nereglementate în mod expres de Legea nr. 381/2002,

să urmeze procedura prealabilă evocată.

Împotriva sentinței

civile nr. 58/CA din 08 martie 2010 a Curții de Apel Iași, secția contencios

administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta SC F. SA Vaslui.

Printr-o primă critică,

recurenta-reclamantă susține că instanța de fond în mod greșit a

admis excepția inadmisibilitatii acțiunii, pentru lipsa procedurii prealabile, întrucât

societatea a îndeplinit procedura impusă de dispozițiile Legii nr. 381/2002, astfel

că nu este necesară îndeplinirea procedurii prevăzute de art. 7 din Legea nr. 554/2004,

cu atât mai mult cu cât litigiul este întemeiat pe refuzul nejustificat al instituției

publice.

Printr-o altă critică

din recurs, recurenta-reclamantă susține că instanța de fond a omis să se pronunța

asupra refuzului nejustificat invocat prin acțiune, astfel că nu a analizat și

nu s-a pronunțat asupra acestei susțineri.

Printr-o a treia critică

din recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă

susține că instanța de fond a interpretat în mod greșit dispozițiile Legii nr. 381/2002,

existând posibilitatea de a fi refuzat dreptul la despăgubiri pentru că nu există

finanțare din partea pârâtului Guvernul României, motiv pentru care considerentele

instanței de fond sunt contradictorii, neexistând nicio prevedere legală din care

să rezulte această împrejurare.

de recurs

Analizând cauza, prin

prisma motivelor de recurs, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru

următoarele considerente:

Din expunerea rezumativă

a lucrărilor dosarului, rezultă că instanța de fond a respins ca inadmisibilă acțiunea

formulată de reclamanta SC F. SA Vaslui pentru neîndeplinirea procedurii prealabile

prevăzute de art. 7 din Legea nr. 554/2004, reținând, în esență, că cererea de a

fi obligat Ministerul Agriculturii să sesizeze Guvernul României cu privire la starea

de calamitate naturală și respectiv cererea de a fi obligat Guvernul României să

adopte hotărârea de declarare a stării de calamitate naturală excede în mod vădit

limitelor și procedurilor consacrate prin Legea nr. 381/2002, iar analiza cererilor

respective trebuie să fie făcută prin prisma procedurilor de drept comun aplicabile

în contenciosul administrativ, printre care se regăsește și cea prevăzută de

art. 7 din Legea nr. 554/2004.

Este adevărat că, potrivit

art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, „

Înainte de a se adresa instanței de contencios

administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său

ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite

autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există,

în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în

parte, a acestuia”.

Potrivit probatoriului

administrat, Înalta Curte constată că reclamanta SC F. SA Vaslui a îndeplinit procedura

administrativă prevăzută de dispozițiile Legii nr. 381/2002

privind acordarea despăgubirilor

în caz de calamități naturale în agricultură și de Capitolul III – „Constatarea

și evaluarea pagubelor produse de calamități naturale” din Normele metodologice

de aplicare a acestei legi, aprobate prin Ordinul Ministrului Agriculturii,

Alimentației și Pădurilor nr. 419/2002, dovadă în acest sens fiind întreaga

documentație depusă la dosarul de fond.

Întrucât instituțiile

publice pârâte nu au finalizat procedura administrativă demarată și desfășurată

cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 381/2002 și ale Normelor metodologice de

aplicare a acestei legi, aprobate prin Ordinul Ministrului Agriculturii,

Alimentației și Pădurilor nr. 419/2002, reclamanta s-a adresat instanței

pe temeiul refuzului mejustificat de soluționare a cererii sale de acordare a despăgubirilor

ce i se cuvin pentru pagubele suferite ca urmare a secetei excesive și persistente

din anul agricol 2008-2009.

În jurisprudența

secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție

s-a reținut că procedura prealabilă este impusă de lege numai în cazul acțiunilor

în anularea unui act administrativ, nu și în cazul celor întemeiate pe tăcerea autorității

publice de rezolvare a cererii (Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios

administrativ și fiscal, decizia nr. 3940 din 14 noiembrie 2006, publicată în Înalta

Curte de Casație și Justiție. Jurisprudența Secției de contencios administrativ

și fiscal pe anul 2006, Semestrul II, Ed. H., București, 2007, pag. 52-54),

cum este cazul în speța de față, având în vedere „tăcerea” administrației

cu privire la cererea reclamantei de finalizare a procedurii administrative în vederea

acordării efective a despăgubirilor solicitate.

Astfel fiind, Înalta Curte

reține că atâta timp cât acțiunea a fost întemeiată pe refuzul nejustificat al pârâților

de finalizare a procedurii administrative pentru acordarea despăgubirilor ca urmare

a stării de calamitate naturală în agricultură, iar reclamanta a făcut dovada faptului

că a îndeplinit procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 381/2002 și de Normele

metodologice aprobate prin Ordinul Ministrului Agriculturii, Alimentației și Pădurilor

nr. 419/2002, nu este necesară îndeplinirea și a procedurii prealabile impuse de

art. 7 din Legea nr. 554/2004.

Pe cale de consecință,

Înalta Curte reține că instanța de fond în mod greșit a apreciat

că reclamanta SC F. SA Vaslui nu a îndeplinit procedura prealabilă impusă de dispozițiile

art. 7 din Legea nr. 554/2004.

La pronunțarea prezentei

decizii, a fost avută în vedere jurisprudența anterioară a Înaltei Curți, reprezentată

de

deciziile

nr. 473/2009, nr. 1331/2009, nr. 5457/2010 și nr. 522/2011.

Pentru considerentele

arătate, Înalta Curte constată că sunt întemeiate criticile din recurs, care se

circumscriu motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., referitoare la

greșita respingere de către instanța de fond a acțiunii prin admiterea

excepției inadmisibilității, urmând ca, în temeiul art. 20 alin. (3) teza

a II-a din Legea nr. 554/2004 și art. 312 alin. (1), (2) și (5) C.

proc. civ., să admită recursul, să caseze hotărârea recurată și să trimită

cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță, pentru analiza în fond a

cauzei, în raport cu susținerile și apărările părților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de SC

F. SA Vaslui împotriva sentinței civile nr. 58/CA din 08 martie 2010 a Curții de

Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată

și trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 februarie 2011.