ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2813/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată reclamanta Agenția Domeniilor Statului a chemat în judecată pe pârâta SC A. SA SLATINA, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 8.301.224.694 lei reprezentând 6.359.705.483 lei redevență neachitată și 1.941.519.211 lei penalități de întârziere, constatarea rezilierii contractului de concesiune nr. 41 din 21 decembrie 2000 și obligarea pârâtei la plata penalităților prevăzute la art. 4 și art. 5 din contractul de concesiune, reprezentând penalități prevăzute pentru creanțele bugetare stabilite prin hotărâre de guvern de la data de 29.03.2004 până la stingerea debitului.

În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că a încheiat contract de concesiune cu pârâta în temeiul Legii 219/1998 pentru exploatarea terenului în suprafață de 4234,5 ha situat în perimetrul localității Corbu din domeniul statului aflat în patrimoniul său prin care s-a stabilit o redevență de 560 kg STAS/ha anual pentru teren arabil și vii și 514/kg STAS/ha anual la prețul stabilit după cotația de bursă internațională de tranzacții financiare FUTERUS și Operațiuni LIFFE de la Londra cu cursul de referință leu/dolar stabilit de BNR la data plății.

Acest contract a fost modificat prin actul adițional nr. 2 din 15 ianuarie 2002, în sensul că s-a stabilit o redevență de 403 kg și respectiv 370 kg grâu STAS/ha anual, care însă nu a fost achitată la termenele stabilite prin contract, fapt ce a dus la rezilierea actului de concesiune potrivit adresei nr. 27808 din 3 noiembrie 2003. Reclamanta a arătat că suma solicitată reprezintă redevență datorată, penalitățile de întârziere și o creanță certă, lichidă și exigibilă. Ulterior, a depus cerere de majorare a câtimii prin care a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 9.026.384.477 lei reprezentând 6.964.721.682 lei redevență neachitată și 2.061.662.795 lei penalități de întârziere calculate până la 4 octombrie 2004 însoțită de tabele de calcul și facturi emise în vederea încasării redevenței.

Prin sentința civilă nr. 125 din 3 aprilie 2009 Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantă. Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut că din procesele verbale de constatare și evaluare a pagubelor la culturile agricole întocmite conform Legii nr. 381/2004 s-a constatat că pârâta nu și-a achitat redevența stabilită prin contractul de concesiune, motivat de forța majoră. Aceasta constă în calamitățile naturale provocate de secetă în perioada 2002 - 2003 fiind - declarată stare de calamitate naturală în agricultură în perioada respectivă, prin H.G. nr. 1458/2003 și H.G. nr. 440/2003 - rezultate din anexele actelor normative.

Cu adresele nr. 3462 din 7 august 2002 și nr. 3919 din 26 august 2003 pârâta i-a comunicat reclamantei situația obiectivă existentă. Pentru neachitarea redevenței, au intrat în vigoare dispozițiile art. 5.5 din contract, contractul fiind reziliat de drept. De asemenea, din nota de constatare încheiată de Curtea de Conturi Olt, din 15 octombrie 2003 s-au constatat încălcări ale clauzelor contractuale de către reclamantă și neanalizarea de acestea în termenele legale care demonstrează culpa acesteia în neexecutarea obligațiilor contractuale. Instanța de fond a mai reținut că rezilierea de drept a contractului a fost convenită între părți, prin contractul de concesiune, astfel încât reclamanta nu are temei legal pentru a solicita penalități.

Data rezilierii de drept a contractului este 3 noiembrie 2003, conform adresei nr. 27808 din 3 noiembrie 2003, astfel încât pârâta nu poate fi obligată la redevență după această dată, iar anterior rezilierii, pentru anul 2001 a fost achitată redevența și penalitățile de întârziere. Împotriva hotărârii instanței de fond, reclamanta Agenția Domeniilor Statului a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului se arată că sentința recurată a fost pronunțată de o instanță necompetentă, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, cauza fiind de competența Tribunalului Olt, secția comercială, și nu de competența Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal.

Recurenta mai arată că din probatoriul administrat în cauză, se constată că terenul ce face obiectul cauzei se află în domeniul privat al statului, ceea ce conduce la concluzia că prezentului litigiu nu-i sunt aplicabile regulile speciale ale contenciosului administrativ și pe cale de consecință hotărârea instanței de fond a fost pronunțată de o instanță necompetentă. Un alt motiv de recurs ar fi acela că, instanța de fond nu s-a pronunțat cu privire la toate capetele de cerere ale acțiunii. Recurenta mai arată că în dispozitivul sentinței nr. 125 din 03 februarie 2009, instanța de fond s-a pronunțat doar cu privire la rezilierea contractului de concesiune, omițând să se pronunțe și cu privire la capetele de cerere privind obligarea pârâtei la plata redevenței și a penalităților.

Se mai susține că hotărârea instanței de fond este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii deoarece c reanța este certă, lichidă și exigibilă, astfel că executarea poate fi pretinsă concesionarului, imediat. Se mai precizează că pârâta nu a depus la dosar dovada cu privire la calamitățile suferite, respectiv procesul verbal de constatare a calamităților. Calamitățile naturale nu pot determina o scutire de plată a redevenței, sau o diminuare a cuantumului acesteia, și aceasta deoarece pe de o parte concesionarul avea posibilitatea de a-și asigura culturile cel puțin până la nivelul cuantumului redevenței datorate către Agenția Domeniilor Statului, iar pe de altă parte, pierderile suferite sunt supuse despăgubirii din fonduri anume constituite de la bugetul de stat.

Prin contractul de concesiune nr. 41/2000, concesionarul avea obligația asigurării unui program minimal de lucrări de întreținere și exploatare precum și de investiții pentru creșterea eficienței exploatației, cu alte cuvinte, concesionarul este obligat prin clauzele contractuale pe care și le-a asumat, să exploateze în mod eficient terenul agricol concesionat, obligații care, dacă ar fi fost îndeplinite, ar fi condus la diminuarea efectelor calamităților. Recurenta mai arată că redevența este prețul concesionării terenului agricol și nu o parte din profit, astfel că Agenția Domeniilor Statului, neparticipând la profitul realizat, nu putea fi obligată să participe la eventualele pierderi suportate de concesionar.

În ceea ce privește faptul că subscrisa nu are temei legal să solicite penalități întrucât, rezilierea de drept a contractului a fost convenită de părți, recurenta arată că obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere reactualizate până la data stingerii debitului este prevăzută de art. 5.4 din contract, fiind stabilită de comun acord de cele două părți contractante și însușită de pârâtă prin semnarea contractului de concesiune nr. 41 din 21 decembrie 2000, fără obiecțiuni, astfel că pentru executarea cu întârziere a obligațiilor de la art. 5 alin. (1) se percep penalități în conformitate cu prevederile legale în vigoare privind executarea creanțelor bugetare care se stabilesc în baza dispozițiilor legale în vigoare, respectiv O.G.

nr. 11/1996 și începând cu 01 ianuarie 2003, O.G. nr. 61/2002, privind creanțele bugetare, prin hotărâre de guvern. Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 Cod, Înalta Curte constată că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate. În ceea ce privește susținerea potrivit căreia soluționarea acestui litigiu nu era de competenta Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ si fiscal, ci a Tribunalului Olt, secția comercială, având în vedere în primul rând că bunul ce face obiectul contractului de concesiune nu este unul aflat în proprietatea publică a statului, ci în proprietate privată și în al doilea rând, pentru că nu este vorba de un act unilateral al acesteia, ci de un contract sinalagmatic, Înalta Curte constată că această excepție este neîntemeiată.

Din probatoriul administrat în cauza de față, rezultă fără putință de tăgadă că prin hotărâre judecătorească, definitivă și irevocabilă, a fost stabilită competența Secției de contencios administrativ si fiscal a Curții de Apel Craiova – astfel că, acest aspect nu mai poate fi analizat. În ceea ce privește motivul de recurs potrivit căruia instanța nu s-a pronunțat asupra tuturor capetelor de cerere, Înalta Curte constată că și aceasta critică este neîntemeiată și nu poate fi primită. Din dispozitivul hotărârii rezultă că instanța s-a pronunțat asupra cererii formulate de Agenția Domeniilor Statului, prin respingerea acesteia, în lipsa altor mențiuni, fiind evident, că a avut în vedere toate capetele acțiunii, atât cel privind rezilierea, cât și cel privind pretențiile.

De altfel, din considerentele sentinței rezultă ca cererea cu care a fost investită instanța de fond a fost analizată în detaliu, făcându-se referire la adresa nr. 27808 din 03 noiembrie 2003 prin care s-a procedat la rezilierea de drept a contractului, cât și la netemeinicia pretențiilor formulate având în vedere situația de forță majoră care exonera SC A. SA de plata redevenței. Nici motivul de recurs, conform căruia instanța a pronunțat hotărârea cu aplicarea greșita a legii, având in vedere ca nu a dispus obligarea pârâtei la plata sumelor reprezentând redevența neachitată și penalități de întârziere – nu este neîntemeiat și nu poate fi primit.

Potrivit contractului de concesiune încheiat între părți „nerespectarea de către părțile contractante a obligațiilor cuprinse in prezentul contract de concesiune atrage răspunderea contractuală a părții în culpă, cu excepția forței majore." În perioada 2002-2003 culturile agricole din județul Olt au fost puternic calamitate - secetă excesivă - situație astfel evidențiata prin H.G. nr. 1458/2003 și H.G. nr. 440/2003. Recurenta prin adresele nr. 3462 din 07 august 2002 si 3919 din 26 august 2003, a fost informată despre această situație. Calamitățile naturale constatate prin procese verbale întocmite în conformitate cu dispozițiile legale și declarate astfel prin hotărâre de guvern întrunesc condițiile forței majore, având caracterul unei cauze care exonerează pe debitor de răspundere, acesta fiind în mod obiectiv și fără nicio culpă împiedicat să-și execute obligația contractuală.

În ceea ce privește plata penalităților se susține că aceasta a fost stabilită prin acordul părților, în art. 5.4 potrivit căruia: executarea cu întârziere a obligațiilor atrage plata penalităților în conformitate cu prevederile legale în vigoare privind executarea creanțelor bugetare (O.U.G. nr. 11/1996) și începând cu 01 ianuarie 2003 O.G. nr. 61/2002. Or, plata acestora reprezintă un accesoriu față de principal, iar analizarea acestora trebuie să se facă prin raportarea la motivele invocate. Dacă suma, reprezentând despăgubiri în cuantumul unor redevențe, nu este datorată, ca urmare a unui caz de forță majoră, nici penalitățile nu sunt datorate. Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală pe care o va menține.

În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Agenția Domeniilor Statului împotriva sentinței civile nr. 125 din 3 aprilie 2009 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 27 mai 2010.