ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2813/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea formulată reclamanta

Agenția Domeniilor Statului a chemat în judecată pe pârâta SC A. SA SLATINA, solicitând

obligarea acesteia la plata sumei de 8.301.224.694 lei reprezentând

6.359.705.483 lei redevență neachitată și 1.941.519.211 lei penalități de

întârziere, constatarea rezilierii contractului de concesiune nr. 41 din 21

decembrie 2000 și obligarea pârâtei la plata penalităților prevăzute la art. 4

și art. 5 din contractul de concesiune, reprezentând penalități prevăzute pentru

creanțele bugetare stabilite prin hotărâre de guvern de la data de 29.03.2004

până la stingerea debitului.

În motivarea acțiunii reclamanta a

arătat că a încheiat contract de concesiune cu pârâta în temeiul Legii 219/1998

pentru exploatarea terenului în suprafață de 4234,5 ha situat în perimetrul localității Corbu din domeniul statului aflat în patrimoniul său prin

care s-a stabilit o redevență de 560 kg STAS/ha anual pentru teren arabil și

vii și 514/kg STAS/ha anual la prețul stabilit după cotația de bursă

internațională de tranzacții financiare FUTERUS și Operațiuni LIFFE de la Londra cu cursul de referință leu/dolar stabilit de BNR la data plății. Acest contract a fost

modificat prin actul adițional nr. 2 din 15 ianuarie 2002, în sensul că s-a

stabilit o redevență de 403 kg și respectiv 370 kg grâu STAS/ha anual, care însă nu a fost achitată la termenele stabilite prin contract, fapt ce

a dus la rezilierea actului de concesiune potrivit adresei nr. 27808 din 3

noiembrie 2003.

Reclamanta a arătat că suma

solicitată reprezintă redevență datorată, penalitățile de întârziere și o creanță

certă, lichidă și exigibilă.

Ulterior, a depus cerere de majorare

a câtimii prin care a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de

9.026.384.477 lei reprezentând 6.964.721.682 lei redevență neachitată și

2.061.662.795 lei penalități de întârziere calculate până la 4 octombrie 2004

însoțită de tabele de calcul și facturi emise în vederea încasării redevenței.

Prin sentința civilă nr. 125 din 3

aprilie 2009 Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal,

a respins acțiunea formulată de reclamantă.

Pentru a pronunța această soluție

instanța de fond a reținut că din procesele verbale de constatare și evaluare a

pagubelor la culturile agricole întocmite conform Legii nr. 381/2004 s-a

constatat că pârâta nu și-a achitat redevența stabilită prin contractul de

concesiune, motivat de forța majoră.

Aceasta constă în calamitățile

naturale provocate de secetă în perioada 2002 - 2003 fiind - declarată stare de

calamitate naturală în agricultură în perioada respectivă, prin H.G. nr. 1458/2003

și H.G. nr. 440/2003 - rezultate din anexele actelor normative.

Cu adresele nr. 3462 din 7 august 2002

și nr. 3919 din 26 august 2003 pârâta i-a comunicat reclamantei situația obiectivă

existentă.

Pentru neachitarea redevenței, au

intrat în vigoare dispozițiile art. 5.5 din contract, contractul fiind reziliat

de drept.

De asemenea, din nota de constatare

încheiată de Curtea de Conturi Olt, din 15 octombrie 2003 s-au constatat încălcări

ale clauzelor contractuale de către reclamantă și neanalizarea de acestea în

termenele legale care demonstrează culpa acesteia în neexecutarea obligațiilor

contractuale.

Instanța de fond a mai reținut că rezilierea

de drept a contractului a fost convenită între părți, prin contractul de

concesiune, astfel încât reclamanta nu are temei legal pentru a solicita

penalități.

Data rezilierii de drept a

contractului este 3 noiembrie 2003, conform adresei nr. 27808 din 3 noiembrie 2003,

astfel încât pârâta nu poate fi obligată la redevență după această dată, iar

anterior rezilierii, pentru anul 2001 a fost achitată redevența și penalitățile

de întârziere.

Împotriva hotărârii instanței de

fond, reclamanta Agenția Domeniilor Statului a declarat recurs, criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului se arată că sentința

recurată a fost pronunțată de o instanță necompetentă, raportat la obiectul

cererii de chemare în judecată, cauza fiind de competența Tribunalului Olt, secția

comercială, și nu de competența Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ

și fiscal.

Recurenta mai arată că din

probatoriul administrat în cauză, se constată că terenul ce face obiectul

cauzei se află în domeniul privat al statului, ceea ce conduce la concluzia că

prezentului litigiu nu-i sunt aplicabile regulile speciale ale contenciosului

administrativ și pe cale de consecință hotărârea instanței de fond a fost

pronunțată de o instanță necompetentă.

Un alt motiv de recurs ar fi acela

că, instanța de fond nu

s-a

pronunțat cu privire la toate capetele de cerere ale acțiunii.

Recurenta mai arată că în

dispozitivul sentinței nr. 125 din 03 februarie 2009, instanța de fond s-a

pronunțat doar cu privire la rezilierea contractului de concesiune, omițând să

se pronunțe și cu privire la capetele de cerere privind obligarea pârâtei la

plata redevenței și a penalităților.

Se mai susține că hotărârea

instanței de fond este lipsită de temei legal și a fost dată cu

încălcarea și aplicarea greșită a legii

deoarece c

reanța este

certă, lichidă și exigibilă, astfel că executarea poate fi pretinsă

concesionarului, imediat.

Se mai precizează că pârâta nu a

depus la dosar dovada cu privire la calamitățile suferite, respectiv procesul

verbal de constatare a calamităților.

Calamitățile naturale nu pot

determina o scutire de plată a redevenței,

sau o diminuare a cuantumului acesteia, și aceasta deoarece

pe de o parte concesionarul avea posibilitatea de a-și asigura culturile cel

puțin până la nivelul cuantumului redevenței datorate către Agenția Domeniilor

Statului, iar pe de altă parte, pierderile suferite sunt supuse despăgubirii

din fonduri anume constituite de la bugetul de stat.

Prin

contractul de concesiune nr. 41/2000, concesionarul avea obligația

asigurării unui program minimal de

lucrări de întreținere și exploatare precum și de investiții pentru creșterea

eficienței exploatației, cu alte cuvinte, concesionarul este obligat prin

clauzele contractuale pe care și le-a asumat, să exploateze în mod eficient

terenul agricol concesionat, obligații care, dacă ar fi fost îndeplinite, ar fi

condus la diminuarea efectelor calamităților.

Recurenta mai arată că redevența

este prețul concesionării terenului agricol și nu o parte din profit, astfel că

Agenția Domeniilor Statului, neparticipând la profitul realizat, nu putea fi

obligată să participe la eventualele pierderi suportate de concesionar.

În ceea ce privește faptul că

subscrisa nu are temei legal să solicite penalități întrucât, rezilierea de

drept a contractului a fost convenită de părți, recurenta arată că obligarea

pârâtei la plata penalităților de întârziere reactualizate până la data

stingerii debitului este prevăzută de art. 5.4 din contract, fiind stabilită de

comun acord de cele două părți contractante și însușită de pârâtă prin semnarea

contractului de concesiune nr. 41 din 21 decembrie 2000, fără obiecțiuni, astfel

că pentru executarea cu întârziere a obligațiilor de la art. 5 alin. (1) se

percep penalități în conformitate cu prevederile legale în vigoare privind

executarea creanțelor bugetare care se stabilesc în baza dispozițiilor legale

în vigoare, respectiv O.G. nr. 11/1996 și începând cu 01 ianuarie 2003, O.G.

nr. 61/2002, privind creanțele bugetare, prin hotărâre de guvern.

Examinând cauza și sentința atacată,

în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale

incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

Cod, Înalta Curte

constată că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție,

Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

În ceea ce privește susținerea

potrivit căreia soluționarea acestui litigiu nu era de competenta Curții de

Apel Craiova, secția contencios administrativ si fiscal, ci a Tribunalului Olt,

secția comercială, având în vedere în primul rând că bunul ce face obiectul

contractului de concesiune nu este unul aflat în proprietatea publică a

statului, ci în proprietate privată și în al doilea rând, pentru că nu este

vorba de un act unilateral al acesteia, ci de un contract sinalagmatic, Înalta

Curte constată că această excepție este neîntemeiată.

Din probatoriul administrat în cauza

de față, rezultă fără putință de tăgadă că prin hotărâre judecătorească, definitivă

și irevocabilă, a fost stabilită competența Secției de contencios administrativ

si fiscal a Curții de Apel Craiova – astfel că, acest aspect nu mai poate fi

analizat.

În ceea ce privește motivul de

recurs potrivit căruia instanța nu s-a pronunțat asupra tuturor capetelor de

cerere, Înalta Curte constată că și aceasta critică este neîntemeiată și nu

poate fi primită.

Din dispozitivul hotărârii rezultă că

instanța s-a pronunțat asupra cererii formulate de Agenția Domeniilor Statului,

prin respingerea acesteia, în lipsa altor mențiuni, fiind evident, că a avut în

vedere toate capetele acțiunii, atât cel privind rezilierea, cât și cel privind

pretențiile.

De altfel, din considerentele

sentinței rezultă ca cererea cu care a fost investită instanța de fond a fost

analizată în detaliu, făcându-se referire la adresa nr. 27808 din 03 noiembrie 2003

prin care s-a procedat la rezilierea de drept a contractului, cât și la

netemeinicia pretențiilor formulate având în vedere situația de forță majoră

care exonera SC A. SA de plata redevenței.

Nici

motivul de recurs, conform căruia

instanța a pronunțat hotărârea cu aplicarea greșita a legii, având in vedere ca

nu a dispus obligarea pârâtei la plata sumelor reprezentând redevența neachitată

și penalități de întârziere – nu este neîntemeiat și nu poate fi primit.

Potrivit contractului de concesiune

încheiat între părți „nerespectarea de către părțile contractante a

obligațiilor cuprinse in prezentul contract de concesiune atrage răspunderea

contractuală a părții în culpă, cu excepția forței majore."

În perioada 2002-2003 culturile

agricole din județul Olt au fost puternic calamitate - secetă excesivă -

situație astfel evidențiata prin H.G. nr. 1458/2003 și H.G. nr. 440/2003.

Recurenta prin adresele nr. 3462 din

07 august 2002 si 3919 din 26 august 2003, a fost informată despre această

situație.

Calamitățile naturale constatate

prin procese verbale întocmite în conformitate cu dispozițiile legale și

declarate astfel prin hotărâre de guvern întrunesc condițiile forței majore,

având caracterul unei cauze care exonerează pe debitor de răspundere, acesta

fiind în mod obiectiv și fără nicio culpă împiedicat să-și execute obligația

contractuală.

În ceea ce privește plata

penalităților se susține că aceasta a fost stabilită prin acordul părților, în

art. 5.4 potrivit căruia: executarea cu întârziere a obligațiilor atrage plata

penalităților în conformitate cu prevederile legale în vigoare privind executarea

creanțelor bugetare (O.U.G. nr. 11/1996) și începând cu 01 ianuarie 2003 O.G.

nr. 61/2002.

Or,

plata acestora reprezintă un accesoriu față de principal,

iar analizarea acestora trebuie să se facă prin raportarea la motivele

invocate.

Dacă suma, reprezentând despăgubiri

în cuantumul unor redevențe, nu este datorată, ca urmare a unui caz de forță

majoră, nici penalitățile nu sunt datorate.

Astfel fiind, Înalta Curte constată

că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite,

iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală pe care o va menține.

În consecință, pentru considerentele

arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

coroborat cu art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 recursul va fi respins ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Agenția Domeniilor

Statului împotriva sentinței civile nr. 125 din 3 aprilie 2009 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 27 mai

2010.