ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 638/2017

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2015, reclamanta AGENȚIA DOMENIILOR STATULUI a solicitat în contradictoriu cu pârâta STAȚIUNEA DE CERCETARE ȘI PRODUCȚIE PENTRU CREȘTEREA OVINELOR Rușețu obligarea acesteia la plata sumei de 1.046.550,33 RON din care 87.895,5 RON reprezentând redevență neachitată la termenele scadente; 480.373,42 RON penalități de întârziere și 478.281,41 RON daune moratorii, calculate până la data de 31.03.2015, precum și obligarea la plata penalităților prevăzute de art. 5.2 din contractul de cesiune nr. x/04.06.2002, precum și a daunelor moratorii prevăzute de art. 7.1.20, calculate de la data de 31.03.2014 și până la momentul stingerii debitului.

Prin sentința civilă nr. 762/2015 din 9 septembrie 2015, Tribunalul Buzău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția autorității de lucru judecat, formulată de PÂRÂTA STAȚIUNEA DE CERCETARE ȘI PRODUCȚIE PENTRU CREȘTEREA OVINELOR Rușețu, privind capătul de cerere având ca obiect plata redevenței și a penalităților de întârziere calculate până la data de 04.02.2009, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, având ca obiect plata redevenței și a penalității calculate de la 04.02.2009-02.09.2012, formulată de pârâtă, a respins capetele de cerere privind acordarea redevenței și a penalității de la 2009-2015 și a daunelor moratorii formulate de reclamantă.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta AGENȚIA DOMENIILOR STATULUI București, prin decizia civilă nr. 885 din 21 decembrie 2015, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal respingând apelul, ca nefondat.

Curtea a reținut, în esență, că sumele pretinse de către apelanta-reclamantă rezultă din contractul de concesiune nr. x/04.06.2002, încheiat în baza art. 8 din Legea nr. 268/2001, având ca obiect exploatarea terenului agricol în suprafață de 558,18 ha, în schimbul unei redevențe (art. 4.2), reprezentând echivalentul în RON, a 350 kg grâu STAS/ha/an pentru terenul arabil și a 360 kg grâu STAS/ha/an pentru pășuni, la prețul stabilit după cotația grâului la Bursa de la Londra, plata fiind în cotă de 40% până la 31 august și 60% până la 31 decembrie al fiecărui an, sub sancțiunea clauzei penale din art. 5.8, de 0,15% penalități pe zi de întârziere.

Apelanta-reclamantă a solicitat contravaloarea redevenței de la momentul încheierii contractului de concesiune, respectiv 4.06.2002, până la 31.03. 2015.

În mod corect prima instanță a admis excepția autorității de lucru judecat, întrucât prin sentința comercială nr. 19558/17.12.2012 pronunțată de Tribunalul București s-au constatat prescrise cererile A.D.S. de acordare a redevenței în sumă de 158.893,98 RON și a penalităților de întârziere în cuantum de 463.502,29 RON, calculate până la data de 4.02.2009, hotărâre irevocabilă.

Potrivit dispozițiilor art. 431 C. proc. civ., nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași clauze și pentru același obiect.

Pe de altă parte, cu privire la următorii trei ani și față de dispozițiile art. 2 din Decretul nr. 167/1958, aplicabil în cauză față de momentul încheierii contractului, Curtea a constatat că pentru diferența din anul 2009 scadența era la 31.12.2009, iar termenul de prescripție de 3 ani s-a împlinit la 31.12.2012. Pentru redevența aferentă anului 2010 termenul de prescripție s-a împlinit la 31.12.2013, pentru redevența aferentă anului 2011 termenul s-a împlinit la 31.12.2014. Cum prezenta acțiune a fost introdusă la 20 mai 2015, în mod corect prima instanță a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Curtea a înlăturat susținerea apelantei privind începerea unor proceduri de executare ce ar fi putut întrerupe cursul prescripției, întrucât potrivit art. 16 din Decretul nr. 167/1958, prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie făcută de cel în folosul căruia curge prescripția, prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanță judecătorească necompetentă, precum și printr-un act începător la executare.

Prescripția nu este întreruptă dacă s-a pronunțat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau de executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunțat la ea.

Or, în cauza de față, formele de executare începute de A.D.S. au fost anulate prin decizia comercială nr. 8 din 1.02.2008 a Curții de Apel București, menținută prin decizia nr. 819/11.03.2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cu privire la perioada pentru care nu a intervenit prescripția, Curtea a constatat că, aproape integral, terenul ce a făcut obiectul contractului de concesiune nr. x/2002 a fost predat pe bază de protocol unor unități administrativ teritoriale sau altor instituții ale statului, așa cum reiese din înscrisurile depuse la dosar.

Mai mult decât atât, nici în fața primei instanțe și nici în apel, A.D.S. nu a solicitat probatorii cu expertiză de specialitate, prin care să se lămurească dacă mai există vreo suprafață de teren în administrarea pârâtei, iar potrivit dispozițiilor art. 248 C. proc. civ., cel ce face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege.

Cum apelanta-reclamantă nu a administrat probatorii prin care să demonstreze temeinicia pretențiilor deduse judecății, în mod corect prima instanță a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Reclamanta AGENȚIA DOMENIILOR STATULUI a formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 885 din 21 decembrie 2015, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Recurenta și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 483 și urm. și art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea recursului, recurenta a arătat, în esență, că instanța de apel a pronunțat hotărârea atacată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, reținând și interpretând în mod greșit atât anumite clauze contractuale, contrar dispozițiilor art. 969 din vechiul C. civ., cât și norme legale din materia prescrispției extinctive.

Între A.D.S., în calitate de concedent și STAȚIUNEA DE CERCETARE ȘI PRODUCȚIE PENTRU CREȘTEREA OVINELOR Rușețu, în calitate de concesionar s-a încheiat contractul de concesiune nr. x/04.06.2002, în temeiul prevederilor art. 8, alin. (1), (2) și 3 din Legea nr. 268/2001, coroborat cu prevederile art. 23-26 din Normele metodologice cadru de aplicare a Legii nr. 268/2001, aprobate prin H.G. nr. 626/2001.

Conform art. 4.2. din relația contractuală menționată, concesionarul STAȚIUNEA DE CERCETARE ȘI PRODUCȚIE PENTRU CREȘTEREA OVINELOR Rușețu s-a obligat la plata redevenței, reprezentând echivalentul în RON a 390 kg grâu STAS 813/68/ha/an pentru terenul arabil și a 360 kg grâu STAS 813/68/ha/an pentru pășuni la prețul stabilit după cotația grâului, de la Bursa Internațională de Tranzacții Financiare Futures și cu Opțiuni - « LIFFE » de la Londra, la cursul de referință leu/dolar U.S.A., stabilit de B.N.R, la data scadenței.

Potrivit art. 5.2. din contract, concesionarul avea obligația ca, în schimbul exploatării terenului, să achite redevența după cum urmează:

- până la data de 31 august - 40 % și

- până la data de 31 decembrie - 60 %.

De asemenea, părțile au înțeles să contracteze și cu privire la obligația plății de penalități pentru situația executării cu întârziere a obligațiilor contractuale, respectiv cu reglementarea expresă a clauzei penale (art. 5.8).

Arătă și faptul că, potrivit art. 7.1.20. din contractul de concesiune perfectat între părți, pentru nerespectarea obligațiilor contractuale ce nu sunt sancționate în mod expres prin penalități, concesionarul datorează daune moratorii de 0,15% din valoarea redevenței anuale, pentru fiecare zi de intarziere, calculate de la data scadentă a obligației și până la îndeplinirea acesteia, motiv pentru care pretențiile sale sunt întemeiate.

Arată, de asemenea, că veniturile încasate se virează la bugetul de stat, conform art. 8 alin. (3) din O.U.G. nr. 147/2002 și că, în vederea recuperării sumelor de bani datorate de pârâtă, a promovat o serie de acțiuni în justiție în baza contractului de concesiune nr. x/2002.

Încă de la nivelul anului 2004 a convocat pârâta la conciliere pentru debitul în valoare totală de 1.669.433.204 RON, întocmindu-se procesul-verbal de concilere nr. x/27.04.2004.

În temeiul art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 64/2005, coroborat cu dispozițiile O.U.G. nr. 51/1998 republicată, cu modificările și completările ulterioare, A.D.S. a procedat la începerea procedurii de executare silită a pârâtei, prin adresa nr. x/23.09.2005 fiind comunicat titlul executoriu.

Având în vedere că pârâta nu a înțeles să depună diligențele necesare în vederea stingerii debitului înregistrat în evidențele A.D.S., prin adresa nr. x/14.06.2006 a fost reluată procedura, a fost comunicat titlul executoriu și a somată debitoarea, ca în termen de 5 zile, să procedeze la achitarea debitului în valoare de 373.006,36 RON și, în temeiul prevederilor art. 42 din O.U.G. nr. 51/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, s-a solicitat poprirea conturilor prin ordinul de popriere nr. 7742/12.10.2005. Ulterior, prin adresa nr. x/07.08.2007, s-a întocmit procesul-verbal de sechestru nr. x/07.08.2007 asupra bunurilor pârâtei.

Arată că procesul-verbal de sechestru nr. x/07.08.2007 a fost anulat în cadrul contestației la executare pe care pârâta a formulat-o pentru anularea actelor de executare inițiate de A.D.S., ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2007, în care Curtea de Apel București a pronunțat decizia comercială nr. 8/01.02.2008, irevocabilă prin decizia nr. 819/11.03.2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La pronunțarea acestei hotărâri judecătorești, Curtea de Apel București a ținut cont și de faptul că executarea silită a fost demarată de A.D.S. în baza unui contract de concesiune ce nu constituia titlu executoriu, justificat de principiul neretroactivității legii civile, întrucât cadrul legal - O.U.G. nr. 64/2005, care atribuia natura de titlu executoriu contractelor de concesiune încheiate de A.D.S. cu partenerii săi contractuali a fost adoptat ulterior încheierii contractului de concesiune nr. x/2002, așadar pentru un motiv procedural.

Față de toate cele de mai sus, susține că nu a dat dovadă de pasivitate în ceea ce privește recuperarea debitelor datorate de pârâtă, mai mult, ulterior a acționat în sensul recuperării debitului, acțiunea în pretenții înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr. x/2012 având ca obiect recuperarea sumei de 622.396,27 RON, din care 158.893,98 RON reprezentând redevență și 463.502,29 RON penalități de întârziere, calculate până la data de 04.02.2009.

În motivarea deciziei recurate, instanța de apel a reținut în mod greșit faptul că, în conformitate cu dispozițiile art. 248 din C. proc. civ., nu ar fi solicitat și nu ar fi depus probatorii în susținerea prezentei cauze, în condițiile în care instanța de judecată, în virtutea prerogativelor cu care este învestită, dacă ar fi apreciat ca oportune anumite lămuriri, le-ar fi putut solicita, iar recurenta nu s-ar fi opus.

Analizând hotărârea recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Criticile referitoare la încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 969 din vechiul C. civ., coroborat cu prevederile contractului de concesiune nr. x/04.06.2002 nu pot fi reținute.

Înalta Curte constată că argumentele instanței de apel în sensul respingerii pretențiilor aferente perioadei pentru care nu a intervenit prescripția constau în modificarea substanțială a obiectului contractului de concesiune, în sensul că terenul ce a făcut obiectul acestui act juridic a fost predat aproape integral unor unități administrativ teritoriale sau altor instituții ale statului, reclamanta nefăcând nici dovadă contrarie în acest sens.

Așadar, contrar afirmațiilor recurentei, instanța de apel nu a respins pretențiile acesteia ca urmare a intepretării greșite a clauzelor contractului de concesiune, cu încălcarea dispozițiilor art. 969 din vechiul C. civ., potrivit cărora contractul are, față de părțile contractante, putere de lege.

Critica ce vizează faptul că instanța de judecată, în virtutea prerogativelor cu care a fost învestită, daca ar fi apreciat ca oportune anumite lămuriri, le-ar fi putut solicita, fără ca partea să se opună, va fi înlăturată.

Potrivit dispozițiilor art. 254 alin. (6) din noul C. proc. civ., "Cu toate acestea, părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii", sarcina probei revenind celui care face o susținere în cursul procesului, cu excepția cazurilor prevăzute de lege, conform art. 249 din același cod.

Cu privire la greșita soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, Înalta Curte constată că argumentele recurentei cu privire la întreruperea cursului prescriției nu se circumscriu dispozițiilor prevăzute de dispozițiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă.

Potrivit textului legal mai sus menționat, prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția sau prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanța judecătorească, ori la un organ de arbitraj, necompetent; printr-un act începător de executare. Potrivit alin. (2) al aceluiași articol, "Prescripția nu este întreruptă, dacă s-a pronunțat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunțat la ea."

Concilierea prealabilă formulată de recurenta-reclamantă, demararea executării silite, ce a fost anulată irevocabil, chiar dacă pe motive procedurale, nu au dus la întreruperea cursului prescripției, ca de altfel nici pretențiile calculate până la data de 04.02.2009, ce au făcut obiectul dosarului nr. x/2012, respinse ca prescrise de Tribunalul București, secția a VI a civilă din sentința comercială nr. 19588 din 17 decembrie 2012, irevocabilă. Cu privire la acest dosar, în mod legal instanța de apel a reținut autoritatea de lucru judecat.

Prin urmare, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. din noul C. proc. civ., va respinge recursul recurenta - reclamantă AGENȚIA DOMENIILOR STATULUI împotriva deciziei civile nr. 885 din 21 decembrie 2015, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta - reclamantă AGENȚIA DOMENIILOR STATULUI împotriva deciziei civile nr. 885 din 21 decembrie 2015, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 aprilie 2017.