ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2857/2009

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2857/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Reclamanta A.D.S. București

a formulat cerere de arbitrare împotriva debitoarei SC F.A. SA Axintele județul

Ialomița pentru ca, prin sentința arbitrală, să se dispună obligarea pârâtei la

plata sumei de 2.473.759.037 lei din care 1.736.673.189 lei reprezintă redevență

neachitată la termenele scadente, 378.767.814 lei reprezintă penalități de

întârziere calculate în baza art. 5.11 din contract până la 24 octombrie 2003

și 356.317.334 lei reprezintă contravaloare T.V.A. calculată în baza art. 5 alin.

(1) din contractul modificat prin act adițional. De asemenea, a solicitat

obligarea pârâtei la plata penalităților conform art. 5.11 din contractul de

concesiune nr. 39 din 11 martie 2002 modificat prin actul adițional nr. 1 din

26 noiembrie 2002 până la data stingerii debitului și constatarea rezilierii

contractului de concesiune nr. 39 din 11 martie 2002 modificat prin actul

adițional nr. 1 din 26 noiembrie 2002, conform notificării nr. 22570 din 10

aprilie 2003.

A precizat reclamanta că la

capitolul 5.11 din contractul de concesiune este prevăzută clauza compromisorie

potrivit căreia „litigiile de orice fel ce decurg din executarea prezentului

contract de concesionare, care nu vor putea fi soluționate pe cale amiabilă,

sunt de competența Curții Comerciale de Arbitraj Internațional de pe lângă

Camera de Comerț și Industrie a României”, a solicitat soluționarea litigiului

de către arbitrul unic S.A. și a cerut obligarea pârâtei la cheltuieli de

arbitraj.

În motivarea acțiunii

reclamanta a arătat că în temeiul Legii nr. 268/2001 privind privatizarea

societăților comerciale ce dețin în administrare terenuri cu destinație

agricolă și înființarea agențiilor domeniilor statului și a H.G. nr. 626/2001,

a încheiat contractul de concesiune nr. 39 din 11 martie 2002, părțile fiind

reclamanta în calitate de concedent și pârâta SC F.A. SA în calitate de

concesionar. Obiectul contractului l-a constituit exploatarea terenului cu

destinație agricolă în suprafață de 1.734,69 ha aflat în perimetrul

localităților Bărcănești și Axintele județul Ialomița și a suprafeței de 85,09

ha teren neragricol din care vegetație forestieră 12,24 ha, construcții și

instalații zootehnice 45,93 ha, drumuri tehnologice și de exploatare agricolă

20,29 ha și terenuri neproductive care pot fi amenajate și folosite pentru

producții agricole 6,63 ha.

A arătat în continuare că

prin actul adițional nr. 1 din 26 octombrie 2002 părțile au convenit

modificarea obiectului contractului, în sensul diminuării suprafeței de teren

cu destinație agricolă concesionată la 1.321,23 ha având categoria de folosință

arabil ca urmare a predării de către A.D.S. către comisiile locale de aplicare

a legilor fondului funciar a diferenței de teren prin protocol de predare –

primire. Redevența stabilită în sarcina A.D.S. a reprezentat echivalentul în

lei a 590 kg grâu STAS 813/68/ha/an stabilit după cotația de la B.I.T.F.F. și

cu Opțiuni – „LIFFE” de la Londra, la cursul de referință leu/dolar USA

stabilit de BNR la data scadenței, redevența urmând a fi achitată în tranșele

trimestriale precizate în contract.

Întrucât concesionarul nu

și-a executat obligația contractuală de plată a redevenței, în temeiul art. 5.12

din contractul de concesiune încheiat între părți și a art. 9.3 privind

rezilierea contractului, reclamanta a solicitat rezilierea contractului și

despăgubiri la nivelul sumei precizate mai sus, anexând cererii și modul de

calcul al acestor despăgubiri. A mai precizat că a încercat soluționarea

litigiului pe cale amiabilă dar pârâta a refuzat semnarea procesului verbal de

conciliere încheiat în 11 iunie 2003 deoarece comisia nu a considerat necesară

acordarea unui alt termen pentru a verifica sumele datorate de societate.

Curtea de Arbitraj Comercial

Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României și a

Municipiului București a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă, a

constatat reziliat contractul de concesiune nr. 39/2002, modificat prin actul

adițional nr. 1/2002, a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma de

1.761.597.082 lei cu titlu de redevență și TVA, precum și penalitățile de

întârziere în plata redevenței de 0,15 % pe zi de întârziere al căror cuantum

va fi calculat cu prilejul executării potrivit criteriilor menționate în

cuprinsul hotărârii și a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma de

46.286.978 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, așa cum rezultă din sentința

arbitrală nr. 232 din 9 iulie 2004.

Reclamanta A.D.S. București

a formulat acțiune în anulare a sentinței arbitrale mai sus-menționată prin

care a solicitat anularea în parte a acestei sentințe în sensul obligării

pârâtei SC F.A. SA la plata sumei de 3.696.568.815 lei din care 1.738.673.889

lei redevență neachitată la termenele scadente, 1.601.577.592 lei penalități de

întârziere calculate până la data de 5 aprilie 2004 și 356.317.334 lei

contravaloare TVA conform Legii nr. 345/2002, precum și la plata penalităților

de la 5 aprilie 2004 până la data stingerii debitului și a taxei arbitrale în

sumă de 69.737.590 lei, motivându-și în drept acțiunea pe dispozițiile art. 364

– art. 366 C. proc. civ., art. 66 și 71 din Regulamentul privind Organizarea și

Funcționarea Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de

Comerț și Industrie a României, art. 109 C. proc. civ., art. 969 C. civ., Legea

nr. 345/2002, Legea nr. 268/2001, H.G. nr. 626/2001 și a cerut să se constate

că în mod greșit instanța de fond a apreciat probatoriul administrat în cauză.

Curtea de Apel București, secția

a V-a comercială, a respins, ca nefondată, acțiunea în anulare formulată de

reclamantă, așa cum rezultă din decizia comercială nr. 990 din 29 noiembrie

2004.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța a reținut că în conformitate cu art. 364 lit. i) C. proc.

civ., hotărârea arbitrală poate fi desființată dacă încalcă ordinea publică,

bunele moravuri sau dispozițiile imperative ale legii și că analizând hotărârea

arbitrală din perspectiva unei eventuale încălcări a unor dispoziții imperative

ale legii, rezultă că aceasta este temeinică și legală, în deplin acord cu

probatoriul administrat. De asemenea, a apreciat că nici motivele referitoare

la compensarea constată de instanța arbitrală în baza convențiilor de

compensare nr. 42 din 5 noiembrie 2002 și nr. 79 din 11 martie 2003 prin care

au fost încălcate dispozițiile art. 1113 C. civ. și art. 3 alin. (4) din H.G. nr.

315/2002 nu pot fi reținute deoarece „conform acestui text sumele cu titlu de

susținere financiară a agriculturii, acordate de stat, vor fi utilizate pentru

acoperirea redevențelor datorate și neachitate la termen”, că aceasta fiind o

normă specială care derogă de la dreptul comun are prioritate în aplicare,

conform principiului specialia generalibus derogant și că la data efectuării

plății era în vigoare contractul dedus judecății și nu contractul pentru care

reclamanta a înțeles să rețină plata conform ordinelor de compensare, astfel că

instanța a făcut o apreciere corectă a sumelor admise inclusiv asupra TVA ului și

penalităților precum și a cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii

reclamanta a formulat recurs invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. și a solicitat modificarea în totalitate a hotărârii recurate, admiterea

acțiunii în anulare a hotărârii în sensul obligării pârâtei la plata sumei de

3.696.568.815 lei din care 1.738.673.889 lei redevență neachitată la termenele

scadente, 1.601.577.592 lei penalități de întârziere calculate până la data de

5 aprilie 2004 și 356.317.334 lei contravaloare TVA conform Legii nr. 345/2002,

precum și la plata penalităților de la 5 aprilie 2004 până la data stingerii debitului

și a taxei arbitrale în sumă de 69.737.590 lei.

Și-a motivat cererea pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a susținut că în mod greșit

instanța de fond a reținut că reclamanta nu și-a precizat cuantumul

penalităților și că acestea nu sunt determinate sau măcar determinabile

întrucât penalitățile sunt stabilite de art. 5.11 din contractul de concesiune

care exprimă voința părților, respectiv 0,15 % pentru fiecare zi de întârziere,

calculate la valoarea redevenței restante, determinată conform pct. 4.1, 4.2 și

5.10, precizând că pârâta a achitat suma de 433.750.000 lei reprezentând

garanția bancară, datorând la data rezilierii contractului suma de

1.738.673.889 lei cu titlu de redevență la care se adaugă TVA și că sumele care

au avut ca obiect compensarea obligațiilor conform convențiilor nr. 42 din 5

noiembrie 2002 și 79 din 11 martie 2003 au fost scăzute din redevența datorată

în baza contractului de concesiune nr. 190 din 22 aprilie 2000 care a fost

încheiat în baza art. 8 alin. (2) din O.U.G. nr. 198/1999 privind privatizarea

societăților comerciale ce dețin în administrare terenuri agricole sau terenuri

aflate permanent sub luciul de apă, a Normelor metodologice cadru de aplicare a

acestei ordonanțe care a fost aprobată prin H.G. nr. 97/2000 și a Legii nr. 219/1998

privind regimul concesiunilor dar și a Normelor metodologice cadru de aplicare

a H.G. nr. 216/1999, recuperarea debitului datorat în baza acestui contract

făcând obiectul dosarului nr. 1305/2003 al Curții de Apel București. A precizat

că în convențiile de compensare nu s-a făcut referire la acest contract, dar în

contabilitate au fost operate plățile în contul datoriei mai vechi, așa cum

prevăd dispozițiile art. 1113 C. civ. și art. 3 alin. (4) din H.G. nr. 315/2002

și care sunt incidente în cauză.

În aceste condiții în mod

greșit tribunalul arbitral a considerat convențiile de compensare ca fiind o

modalitate de recuperare a prejudiciului în fața contractului de concesiune nr.

39 din 11 martie 2002.

De asemenea, un alt motiv

invocat de recurentă se referă la cheltuielile de judecată reprezentând taxa

arbitrală, care nu i-a fost atribuită de către instanța care a judecat acțiunea

în anulare.

Și-a întemeiat recursul și

pe dispozițiile art. 364 – art. 366 C. proc. civ., art. 66 – art. 71 din

Regulamentul privind organizarea și funcționarea Curții de Arbitraj Comercial

Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, art. 109 C.

proc. civ., art. 969 C. civ., Legea nr. 345/2002, Legea nr. 268/2001, H.G. nr.

626/2001.

Recursul este nefondat.

Din analiza actelor și

lucrărilor dosarului rezultă următoarele:

Între A.D.S. în calitate de

concedent pe de o parte și SC F.A. SA Axintele în calitate de concesionar, pe

de altă parte, a fost încheiat contractul de concesiune nr. 39 din 11 martie

2002 care a avut ca obiect transmiterea dreptului și a obligației de

exploatarea terenului cu destinația agricolă în suprafață totală de 1.734,69

ha, aflat în perimetrul localității Bărcănești și Axintele județul Ialomița,

pentru o perioadă de 49 ani, în schimbul unei redevențe, în conformitate cu

obiectivele concedentului și transmiterea dreptului de exploatare și a

obligației de întreținere a terenului neagricol în suprafață de 85,09 ha din

care vegetație forestieră 12,24 ha, construcții și instalații zootehnice 45,93

ha, drumuri tehnologice și de exploatare agricolă 20,29 ha și terenuri

neproductive care pot fi amenajate și folosite pentru producția agricolă în

suprafață de 6,63 ha, pentru care nu se datorează redevențe.

Prin art. 4.1 din contract

se stabilește valoarea redevenței în grâu iar prin art. 4.2 din același

contract, se stabilește echivalența în lei după cotația grâului la B.I.T.F.

Conform art. 5.12 neplata redevenței în termen de 30 de zile de la scadență,

din culpa exclusivă a concesionarului, permite concedentului să procedeze în

mod unilateral la rezilierea de plin drept a contractului de concesiune, după

notificarea prealabilă adresată concesionarului, rezilierea fiind motiv de

încetare a contractului în condițiile art. 9.3 din contractul care face

obiectul litigiului. Art. 5.11 din contractul de concesiune 39 din 11 martie

2002 prevede că pentru executarea cu întârziere a obligației de plată a

redevenței concesionarul datorează penalități de 0,15 % pentru fiecare zi de

întârziere, calculate la valoarea redevenței restante determinată conform pct. 4.1,

4.2 și 5.10 (plata putând să se facă și anticipat). Conform actului adițional nr.

1 din 26 noiembrie 2002 la contractul de concesiune nr. 39 din 11 martie 2002

la valoarea redevenței se adaugă cota de TVA iar redevența se recalculează în

sensul diminuării începând cu data semnării Protocolului din 19 august 2002.

Art. 1113 C. civ.,

reglementează imputația plății iar art. 3 și 4 din Regulamentul de compensare a

debitelor reprezentând redevență datorată și neachitată la termen se referă la

modul de compensare a sumelor reprezentând redevențe datorate și neachitate la

termen de către concesionarii terenurilor agricole aflate în administrarea

agenției.

Analizând textele de lege

invocate de recurentă în susținerea nelegalității hotărârii atacate pentru

motivul că hotărârea este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea

ori aplicarea greșită a legii, Curtea constată că instanța care a judecat

acțiunea în anulare a interpretat corect atât dispozițiile menționate din

contractul de concesiune precum și dispozițiile imperative ale legii.

De precizat este faptul că

prin acțiunea în anulare reclamanta a invocat art. 364 lit. i) C. proc. civ. și

art. 69 lit. i) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea Curții de

Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a

României, articole prin care s-a învederat încălcarea de către instanța

arbitrală a ordinii publice, bunelor moravuri ori dispoziției imperative ale

legii, care raportate la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu pot fi primite ca

motive de modificare a hotărârii instanței care a judecat acțiunea în anulare

decizia atacată aflându-se la adăpost de orice critică, instanța reținând

corect că la momentul când a fost efectuată plata, contractul dedus judecății

era în vigoare, astfel că tribunalul arbitral a interpretat corect atât

dispozițiile din contract cât și art. 3 și 4 din H.G. nr. 315/2002 care

constituie norme speciale derogatorii de la dreptul comun, precum și art. 1113 C.

civ., astfel că în mod corect au fost apreciate sumele admise cu privire la

penalități și TVA, nefiind încălcată nicio dispoziție imperativă.

Curtea constată că prin

hotărârea atacată instanța a interpretat și a aplicat corect pct. 4.1, 4.2, 5.10,

5.11, 5.12 și 9.3 din contractul de concesiune nr. 39 din 11 martie 2002,

singurul care face obiectul acțiunii, articole care se referă la cuantumul și

modul de stabilire al redevenței precum și la plata penalităților de întârziere

și rezilierea contractului. Toate aceste prevederi contractuale au fost avute

în vedere de tribunalul arbitral care prin sentința arbitrală s-a pronunțat

atât cu privire la rezilierea contractului de concesiune menționat cât și la

obligarea pârâtei la plata redevenței TVA și penalităților de întârziere

stabilite în contract precum și la cheltuieli de judecată. Conform art. 364 C.

proc. civ., acțiunea în anulare poate fi exercitată numai pentru motivele

limitativ stabilite de la lit. a) la lit. i) a acestui articol, iar art. 364 lit.

i) sancționează încălcarea ordinii publice, bunelor moravuri ori dispozițiilor

imperative ale legii.

Motivele de desființare a

hotărârii arbitrale așa cum sunt reglementate procedural nu privesc

reexaminarea hotărârii arbitrale sub aspectul fondului litigiului, acțiunea în

anulare având un caracter restrictiv, aceasta nepermițând decât analiza

limitată a hotărârii arbitrale atacate, iar din perspectiva art. 364 lit. i) nu

se poate reține că prin interpretarea prevederilor contractuale invocate de

recurentă, instanța ar fi încălcat normele de ordine publică sau dispoziții

imperative ale legii.

Motivele legate de

netemeinicia hotărârii atacate referitoare la cuantumul pretențiilor nu vor fi

analizate întrucât recursul nu are caracter devolutiv, iar incidența

contractului de concesiune nr. 190 din 22 aprilie 2000 în cauza de față nu

poate fi constatată față de dispozițiile legale invocate de recurentă și față

de obiectul acțiunii.

Cu privire la motivul

referitor la cheltuielile de judecată Curtea constată că prin hotărârea atacată

instanța s-a pronunțat asupra cheltuielilor de judecată, constatând că au fost

corect raportate la sumele admise de tribunalul arbitral.

În acest context, față de

dispozițiile art. 312 C. proc. civ., Curtea va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamanta A.D.S. București împotriva deciziei nr. 990 din 29 noiembrie 2004

a Curții de Apel București, secția a V-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 12 noiembrie 2009.