ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1610/2008

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, sub nr. 1091 din 28 ianuarie 2004, reclamanta A.D.S. BUCUREȘTI, în contradictoriu cu pârâta SC T. SA, a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 3.913.713.923 lei reprezentând redevența neachitată și penalități de întârziere, a penalităților de întârziere prevăzute de art. 5.2 din contractul de concesiune nr. 323/2000 până la achitarea integrală a debitului, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii reclamanta arată că potrivit contractului de concesiune încheiat cu pârâta, aceasta din urmă s-a obligat să-i plătească redevența reprezentând echivalentul în lei a 430 kg grâu/an pentru terenul arabil și 425 kg grâu/an pentru pășuni și fânețe la prețul stabilit după cotația bursieră la momentul plății, obligație pe care nu și-a respectat-o. Mai arată reclamanta că la momentul promovării acțiunii pârâta figurează pentru perioada 1999 - 2001 cu o redevență restantă în sumă de 2.170.293.130 lei la care se adaugă penalitățile de întârziere în cuantum de 1.743.420.793 lei calculate conform art. 5.2 din contract. A mai precizat recurenta că la stabilirea contravalorii redevenței a avut în vedere Bursa de la Londra, deoarece Bursa Română de Mărfuri nu tranzacționa grâu.

Reclamanta și-a întemeiat în drept acțiunea pe dispozițiile art. 969 și urm., art. 1066 C. civ., Legea nr. 268/2001 și H.G. nr. 626/2001. Prin întâmpinare pârâta SC T. SA a invocat excepția prematurității cererii în raport de dispozițiile art. 720 1 C. proc. civ.

În ceea ce privește fondul cauzei pârâta a susținut, în esență că data de la care datorează redevență este 1 martie 2000 întrucât contractul de concesiune a fost încheiat la data de 25 aprilie 2000 și urma să-și producă efectele, conform art. 3 din contract, de la data de 1 martie 2000, că penalitățile de întârziere nu sunt datorate ca urmare a intervenției cazului fortuit exonerator de răspundere contractuală ce constă în lipsa unei cotații bursiere a grâului pe piața românească care constituie o cauză străină în sensul art. 1082 C. civ., că dreptul de a cere redevența datorată pe anul 2000 este prescris față de dispozițiile art. 3 și 7 din Decretul nr. 167/1958; cu privire la convenția de compensare nr. 3/2002 se arată că aceasta nu poate avea efect întrerupător de prescripție deoarece nu reprezintă o recunoaștere de datorie în sensul art. 6 din același decret.

Tribunalul București, secția a VI-a comercială, prin sentința nr. 5399 din 27 aprilie 2004, a admis excepția prematurității introducerii acțiunii și a respins acțiunea ca prematur formulată, instanța de fond reținând, în esență, nerespectarea dispozițiilor art. 720 1 C. proc. civ. Împotriva acestei sentințe reclamanta a declarat apel. Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, prin decizia nr. 22 din 18 ianuarie 2005, a admis apelul, a anulat sentința apelată și a reținut cauza spre rejudecare, fixând termen de judecată la 29 martie 2005, cu citarea părților, instanța de apel reținând în esență, din probele administrate, că procedura concilierii prevăzută de art. 720 1 C. proc. civ., a fost respectată.

Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, prin decizia nr. 785 din 29 noiembrie 2005, a admis excepția de necompetență materială invocată din oficiu și a declinat în favoarea Tribunalului București competența de soluționare a acțiunii. În pronunțarea acestei hotărâri instanța a avut în vedere că tribunalul nu s-a pronunțat pe fondul cauzei și că în speță sunt incidente dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ. Astfel învestit, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, prin decizia nr. 9/ A din 1 martie 2006, a admis excepția necompetenței materiale invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, constatând ivit conflictul negativ de competență, Tribunalul București a trimis dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru a-l soluționa.

În pronunțarea acestei decizii instanța a reținut, în esență, că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 725 alin. (2) prima teză C. proc. civ. și nu cele ale Legii nr. 219/2005, intrată în vigoare după pronunțarea hotărârii atacate, curtea de apel fiind în mod legal sesizată cu evocarea fondului cauzei în temeiul art. 297 C. proc. civ. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, prin decizia nr. 1690 din 17 mai 2006, a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, în aplicarea art. 725 alin. (2) C. proc. civ. În cauză a fost efectuat un raport de expertiză contabilă judiciară.

Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, prin decizia nr. 473 din 22 octombrie 2007, judecând fondul cauzei, a admis acțiunea majorată a reclamantei, a obligat pârâta la plata sumei de 627.283 lei reprezentând redevență și penalități de întârziere, a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 12.300 lei către reclamantă, a admis cererea de reexaminare a amenzii aplicate expertului E.I., a dispus anularea comenzii în cuantum de 300 lei, a admis cererea de majorare a onorariului de expert și a dispus majorarea acestuia cu suma de 2300 lei. În pronunțarea acestei hotărâri instanța a reținut, în esență, următoarele: - ultima convenție de compensare nu reprezintă o recunoaștere de datorie întrucât este încheiată numai între Ministerul Agriculturii Alimentației și Pădurilor – D.G.A.I.A.

Prahova și A.D.S., iar pârâta în folosul căreia curgea prescripția nu și-a manifestat voința de a efectua o plată și deci nu întrerupe prescrierea dreptului material la acțiune în conformitate cu prevederile art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă; - în raport de art. 5 din contractul de concesiune, în sensul că plata redevenței se face trimestrial și de art. 12 din decret, termenul de prescripție al dreptului la acțiune se calculează distinct pentru redevența scadentă la sfârșitul fiecărui trimestru și începe să curgă de la scadență, în speță de la ultima zi a ultimei luni a fiecărui trimestru; - față de data împlinirii termenului de prescripție extinctivă, acțiunea reclamantei este formulată în cadrul termenului legal de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958; - apărarea în sensul nedatorării penalităților de întârziere ca urmare a intervenirii cazului fortuit exonerator de răspundere contractuală nu poate fi reținută în raport de art. 4 din contract și de art. 40 C. com.; - în mod corect expertul a luat în considerare cotația bursieră a grâului la Bursa de Mărfuri de la Londra, în speță nefiind incidente prevederile art. 1082 C. civ., ci cele ale art. 40 C. com., redevența nefiind calculată în raport de media aritmetică a facturilor invocate de pârâtă.

Pârâta SC T. SA a declarat recurs împotriva deciziei nr. 22 din 18 ianuarie 2005 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială și a deciziei nr. 473 din 22 octombrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, criticându-le pentru nelegalitate. În ceea ce privește decizia nr. 22 din 18 ianuarie 2005 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, criticile recurentei vizează greșita soluționare de către instanță a procedurii de conciliere reglementată de art. 720 1 C. proc. civ. Referitor la cea de a doua decizie recurată, criticile aduse de recurentă subsumate motivelor de modificare reglementate de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ., vizează următoarele aspecte: - hotărârea recurată este nemotivată dat fiind faptul că instanța de judecată a preluat în dispozitivul hotărârii atacate concluzia expertului din varianta a doua cu consecința obligării pârâtei la plata sumei de bani conform acestei variante, însă în considerentele hotărârii se referă la prima variantă de expertiză.

- instanța a aplicat greșit dispozițiile art. 1082 C. civ., întrucât cauza străină avută în vedere de către legiuitor înlătură doar obligația de plată a daunelor interese și nu pe aceea de executare a obligației; - instanța de control judiciar a încălcat dispozițiile art. 1091 și 1110 C. civ., întrucât nu a ținut cont că o parte din debit, respectiv suma de 137.000 Ron a fost achitată în timpul judecării litigiului prin ordinele de plată din 21 septembrie 2005 și 22 septembrie 2005 emise pentru sumele de 100.000 și respectiv 31.700 lei; - instanța a încălcat dispozițiile art. 129 alin. (5), art. 169 alin. (1) și art. 201 alin. (1) C. proc. civ., prin aceea că au transferat în sarcina expertului contabil numit soluționarea unor probleme de drept esențiale pentru determinarea cuantumului pretențiilor intimatei – reclamante și anume: interpretarea contractului, aplicabilitatea în speță a art. 40 C. com.

și aplicarea dispozițiilor legale referitoare la imputația plății; - instanța nu a stăruit în completarea raportului de expertiză și în lămurirea tuturor problemelor legate de documentația ce a stat la baza efectuării de către expertul contabil a calculului debitului. În final recurenta – pârâtă solicită admiterea recursului împotriva ambelor decizii și modificarea acestora în sensul respingerii apelului declarat de reclamantă și menținerea ca legală și temeinică a sentinței nr. 5399/2004 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială. Înalta Curte, analizând deciziile recurate prin prisma criticilor formulate, constată că recursul este nefondat pentru cele ce se vor arăta. 1. Cu privire la criticile aduse deciziei nr. 22 din 18 ianuarie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, în dosarul nr. 1338/2004, este de reținut faptul că reclamanta a respectat cerința concilierii prealabile reglementată de art. 720 1 C. proc.

civ., comunicând pârâtei cu adresa nr. 26902 din 9 octombrie 2003 convocarea la conciliere în care se regăsește indicat cu cuantumul pretențiilor, temeiul și fișa de calcul a acestora. Convocarea la conciliere a fost transmisă prin scrisoare recomandată, confirmarea de primire fiind semnată chiar de un reprezentant al pârâtei. Se reține așadar că demersurile efectuate de intimata - reclamantă au fost făcute în respectarea art. 720 1 C. proc. civ., încercarea de conciliere fiind pe deplin în spiritul articolului evocat, chiar dacă nu în litera lui. 2. Referitor la criticile aduse celei de-a doua decizii, Înalta Curte reține următoarele: a. În hotărârea recurată există similitudine între considerente și dispozitiv sub aspectul cuantumului pretențiilor, instanța precizând la pag.

5 din hotărâre că potrivit răspunsului pârâtei la obiecțiunile raportului de expertiză, majorarea rezultată în urma aplicării de către expert a noii variante de calcul, variantă însușită astfel de instanță, este de 472.791.400 lei, rezultând o sumă totală de plată de 627.283 lei, sumă ce se regăsește în dispozitivul hotărârii. b. Instanța a făcut o corectă interpretare a art. 1082 C. civ., întrucât prețul stabilit prin contractul de concesiune deși nu era determinant, era determinabil în aplicarea art. 40 C. com., ceea ce făcea inaplicabile dispozițiile art. 1082 C. civ., atât în ceea ce privește plata obligației principale cât și a celei subsecvente. c. Nu se poate reține încălcarea de către instanța de control judiciar a dispozițiilor art. 1031 C. civ.

și 1110 C. civ., întrucât, pe de o parte, recurenta nu individualizează documentele de plată neindicându-le numărul și pe de altă parte nu precizează în dezvoltarea motivelor de recurs în ce constă încălcarea evocatelor dispoziții legale, ceea ce face imposibilă analizarea nerespectării acestor dispoziții. În realitate, această critică vizează aprecierea probelor de către instanța de fond, în speță a expertizei contabile efectuate. De asemenea, criticile vizând încălcarea de către instanță a dispozițiilor art. 129 alin. (5), art. 169 alin. (1) și art. 201 alin. (1) C. proc. civ., vizează în realitate situații ce țin de administrarea, probei cu înscrisuri, care în opinia recurentei ar fi trebuit să fie făcută nemijlocit în fața instanței de judecată, înainte de efectuarea expertizei și nu pe parcursul efectuării acesteia.

Cum aceste critici nu pot forma obiectul examenului de legalitate, ele vizând exclusiv situații de fapt, vor fi respinse ca atare. În ceea ce privește ultima critică este de reținut că nu se poate reproșa instanței că nu a stăruit în completarea raportului de expertiză odată ce aceasta a apreciat asupra suficienței sale în lămurirea tuturor aspectelor speței. În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, constatând legalitatea deciziei recurate sub aspectul criticilor formulate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC T. SA Gura Vadului împotriva deciziei nr. 22 din 18 ianuarie 2005 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială și a deciziei nr. 473 din 22 octombrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 mai 2008.