ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3442/2007

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3442/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. 7252 din 20

mai 2004 pe rolul Tribunalului București, secția a Vl-a comercială, reclamanta

A.D.S. BUCUREȘTI, a chemat în judecată pe pârâta SC C. SA COBADIN, pentru

pretenții.

Reclamanta a solicitat obligarea pârâtei, la

plata sumei de 14.247.377.391 lei din care 8.482.310.135 lei reprezentând

redevența neachitată, 541.630.025 lei T.V.A. și 5.523.437.227 lei penalități de

întârziere calculate până la data de 27 noiembrie 2002 și contravaloarea

redevenței de 596,9 tone grâu, cu termen scadent la 12 mai 2004, precum și la

plata penalităților prevăzute de art. 5.2 din contract, până la achitarea

debitului.

Ulterior, cererea de

obligare la penalități s-a majorat, solicitându-se

obligarea pârâtei la 6.140.674.734 lei, calculate

până la 3 septembrie 2004 în dovedirea cererii, s-au depus înscrisuri

justificative.

Analizând probatoriul administrat,

Tribunalul, prin sentința comercială nr. 2828 din 14 iunie 2005, a admis în

parte cererea de chemare în judecată, obligând pârâta la 1.656.060.640 lei,

redevență pentru anul 2000 - 2001 și plata penalităților de întârziere de

2.661.068.022 lei,

aferente redevenței

datorate pe anul 2000 și 1.808.834.910 lei redevență

datorată pentru

anul 2001, cât și la plata penalităților pentru suma datorată cu titlu de

redevență, până la plata efectivă.

Pentru redevență și penalitățile aferente

anului 2000, instanța de fond a respins, ca neîntemeiată, excepția prescripției

dreptului la acțiune.

Pentru a pronunța această sentință, în fapt,

instanța a reținut:

Părțile au încheiat la 27 aprilie 2000,

contractul de concesiune nr. 402, prin care pârâta a primit pentru exploatare,

pe perioada de la 1 martie 2000 până la privatizare, suprafață de 2.658 ha

situată în localitățile Cobadin și Mereni din Județul Constanța, obligându-se

să plătească anual, o redevență de 520 Kg grâu STAS/ha/an, pentru terenul

arabil și 515 Kg grâu STAS/ha/an pentru pășuni, la prețul stabilit după

cotația bursieră de la Bursa Română de Mărfuri

sau cotația bursieră de la

Londra la momentul plății:

Plata redevenței, s-a stabilit a fi făcută în

tranșe trimestriale, în funcție de procentele stabilite la capitolul 5 din

contract, iar pentru neplata acesteia în termen de 30 de zile de la scadență

s-a prevăzut o clauză contractuală, de reziliere de drept a contractului.

În sarcina pârâtei s-a mai prevăzut,

obligații, de reziliere a unui program de irigare a culturilor și de asigurare

a acestora.

Pentru neplata la termen a redevenței,

părțile au convenit să se perceapă penalități de întârziere conform O.U.G. nr. l

1/1996.

Pentru același teren, la 15 noiembrie 2000,

reclamanta a încheiat cu SC G.L. SRL, contractul de concesionare nr. 70,

stabilindu-se ca redevență aferentă anului agricol 2000 - 2001 să fie achitată

de către pârâtă, iar cea aferentă anului 2001 - 2002 să fie achitată de această

societate.

Față de clauzele contractuale, care cuprinde

durata concesiunii, instanța de fond a reținut că, la data încheierii

contractului nr. 70 din 15 noiembrie 2000, a încetat contractul nr. 402 din 27

aprilie 2000 și în consecință pârâta datorează redevență doar pentru anul

agricol 2000 - 2001.

S-a apreciat astfel, că nu are relevanță

împrejurarea că pârâta a folosit în continuare terenul, obligația de plată a

redevenței pentru anul 2001 - 2002, revenea concesionarului din contractul nr. 70

din 15 noiembrie 2000, pârâta și SC G.L. SRL oricând posibilitatea să-și

reglementeze modul de recuperare a prejudiciului

cauzat prin nepredarea

terenului.

Tribunalul a mai apreciat, ca neîntemeiate,

apărările pârâtei care a invocat forța majoră pe considerentul că redevență s-a

stabilit pentru folosința terenului, neavând nici-o legătură cu producția

agricolă obținută, iar în ceea ce privește stabilirea redevenței, acestea s-a

calculat în raport de clauzele contractuale.

Excepția prescripției

dreptului la acțiune, pentru redevență datorată

pentru anul 2000 s-a respins în raport de prevederile

art. 16 lit. a) din

Decretul nr. 167/1958,

apreciindu-se că plățile evidențiate în raportul de

expertiză, au

întrerupt cursul prescripției, chiar dacă plata s-a făcut prin compensarea cu

sumele ce trebuiau încasate ca și ajutor de stat pentru terenul lucrat.

Cum asemenea compensării s-au făcut în anii

2000 – 2002 - 2003, cursul prescripției a reînceput după fiecare plată prin

compensare, așa încât la data sesizării instanței, la 20 mai 2004, dreptul la

acțiune pentru obligațiile de plată aferente anului 2000 nu era prescris.

Față de clauzele contractuale care

menționează expres durata contractului dintre reclamantă și pârâtă și față de

adresa emisă de

reclamantă, instanța de

fond a reținut că la data încheierii contractului cu nr. 70 din 15 noiembrie

2000 a încetat contractul nr. 402 din 27 aprilie 2000 și în

consecință

pârâta datorează redevență doar pentru anul agricol 2000 - 2001.

S-a apreciat că nu are relevanță împrejurarea

că pârâta a folosit în continuare terenul, obligația de plată a redevenței

pentru anul agricol 2001 - 2002 revenea concesionarului din contractul nr. 70

din 15 noiembrie 2000, pârâta și SC G.L. SRL având posibilitatea să reglementeze

modul de recuperare a prejudiciului cauzat, pentru neplata terenului, în lipsa

unui act adițional încheiat între reclamantă și pârâtă, care să fie apt să

reglementeze raporturile dintre ele, ulterior încheierii contractului nr. 70

din 15 noiembrie 2000, cu privire la aceeași suprafață de teren.

Instanța a stabilit că în cazul în care

clauzele contractuale din

contractul nr. 70/2000

nu îi permite reclamantei să ceară plata redevenței

de la concesionarul

din acest contract, pentru perioada în care pârâta a folosit terenul în afara

duratei menționate în contract, reclamantei i se

cuvine cu titlu de despăgubiri, contravaloarea lipsei de folosință, dar

nu

redevență.

Cum reclamanta nu a solicitat sumele cu acest

titlu, cererea acesteia a fost admisă numai în parte, pârâta fiind obligată

doar la plata redevenței aferente perioadei din contract cât și la plata

penalităților compensatoare acestei sume.

Tribunalul a apreciat, ca neîntemeiate,

apărările pârâtei, referitoare la cazul de forță majoră, față de obligațiile

cei reveneau acesteia prin contract, și pentru că obligația de plată nu era

condiționată de abținerea

producției în

anul agricol respectiv, ci aceasta era o sumă datorată pentru

utilizarea

terenului din patrimoniul statului, indiferent de producție realizată de pârâtă

pe terenul respectiv.

S-a mai apreciat că nu sunt relevante nici

susținerile referitoare la cotația bursieră avută în vedere de reclamantă și

nici cele referitoare la suprafața de teren cu privire la care se calculează

redevență, deoarece

pârâta nu a dovedit că

în perioada respectivă, la B.R.

M., s-a tranzacționat grâu, iar calculul

s-a făcut pentru o suprafață de 2.658 ha și nu pentru 2.708 ha cum susține

aceasta.

Cum redevență, a fost stabilită prin

contractul semnat de ambele părți, pârâta nu se poate apăra, susținând că

redevență este prea mare și

că A.D.S., a

stabilit redevente mai mici în alte contracte, deoarece contractul este legea

părților, conform art. 969

C. civ.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel

părțile, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

În motivarea apelului

SC C. SA se critică sentința, pentru

respingerea nelegală a excepției prescripției dreptului la acțiune,

susținându-se că plățile și compensările

efectuate în perioada 2001 - 2003

nu au întrerupt cursul prescripției,

întrucât între părți nu au existat raporturi juridice, ca urmare a încetări

contractului de concesiune nr. 402/2000, ca efect al privatizării SC C. SA

COBADIN, compensări făcute fără acordul pârâtei.

În atare situație, apelanta a susținut că

pentru redevența aferentă anului 2000, termenul de prescripție era împlinit la

data introducerii acțiunii.

O altă critică a apelantei a vizat

nereținerea forței majore, constatată printr-un înscris din care rezultă faptul

că în perioada anului 2000, a existat fenomenul de secetă excesivă, situație în

care erau aplicabile dispozițiile art. 32 și 35 din Legea nr. 219/1998.

Apelanta a invocat și obligarea nelegală a

pârâtei la plata redeventei pentru luna ianuarie - februarie 2000, atâta timp

cât contractul de concesiune a intrat în vigoare la 1 martie 2000 și la plata

redeventei după 15 noiembrie 2000 atâta timp cât instanța a constatat că

contractul de concesiune a încetat de drept la această dată.

S-a apreciat ca fiind greșită și obligarea

pârâtei la plata redeventei aferente anului 2001, atâta timp cât reclamanta a

încheiat un alt contract de concesiune.

De asemenea, s-a

criticat analogarea expertizei sub aspectul cotației

stabilite la bursă și reținerea unei suprafețe mai

mici ca fiind calamitate.

Reclamanta A.D.S. a formulat cerere de

aderare la apel, în condițiile art. 293 C. proc. civ., apel prin care critică

sentința pentru netemeinicie și nelegalitate,

susținând

în esență că apelanta-pârâtă, datorează redevența și pentru anul

2002,

deoarece chiar pârâta recunoaște că a folosit terenul până în anul 2002, iar

contractul dintre părți s-a prelungit prin acordul părților.

În susținerea și respectiv combaterea

apelurilor, s-au administrat probe cu înscrisuri.

Analizând sentința apelantă, prin prisma

criticilor formulate Curtea prin decizia comercială nr. 502 din 11 octombrie

2006, a admis apelurile, ca nefondate, și schimbând în tot sentința, a admis în

parte acțiunea, obligând pârâta să plătească reclamantei următoarele sume:

- 59.493,01 lei redevența pentru anul 2001;

- 465.959 lei - redevența pentru anul 2001;

- 59.493,01 lei - redevența pentru anul 2002;

- 8.362,25 lei - reprezentând T.V.A. aferent;

- 448.506,37 lei - penalități calculate până

în luna iulie 2002.

Pentru a pronunța această decizie, instanța

de apel a reținut:

La data de 27 aprilie 2000 părțile au

încheiat contractul de concesiune nr. 402, având ca obiect exploatarea

terenului agricol în

suprafață de 2.658 ha,

situat în localitățile Cobadin și Mereni din județul

Constanta.

Potrivit art. 3 din acest contract, convenția

își produce efecte de la

data de 1 martie

2000 și încetează la data privatizării SC C. SA,

riscul contractului

urmând a fi suportat de concesionar.

În baza acestui contract, apelanta-pârâtă a

folosit terenul concesionat, începând cu data de 1 martie 2000 până la data de

18 iulie 2002, când terenul a fost predat în temeiul art. 3 alin. (3) din Legea

nr. 268/2001 către Primăria Cobadin și Fureni.

Apelanta-pârâtă a

recunoscut că O.P. nr. 70 din 16 iulie 2002 reprezintă

redevență an agricol 2001 - 2002; O.P. nr. 130 din 25

noiembrie 2002, reprezintă rest de plată conform sancțiunii nr. 414677/2002 și

rest de plată T.V.A.

Ca urmare, instanța de apel a reținut că,

efectele contractului s-au produs până la data predării efective a terenurilor,

respectiv luna iulie

2002 și ca urmare

apelanta-pârâtă datorează redevență, începând cu luna

martie 2000 și nu

începând cu luna ianuarie 2000, cum greșit a reținut

instanța de fond, astfel că pentru anul 2000 datorează suma de 59.493,01

lei, pentru anul 2001, 465.559 lei și pentru trimestrul 1 și 2 ale

anului 2002, redevență în sumă de 59.493,01 lei, având în vedere că în luna

iulie 2002 apelanta-pârâtă a predat terenul.

Instanța a apreciat, că din raport de

expertiză efectuat în cauză, rezultă că din totalul redeventei datorate de SC C.

SA pentru perioada 2000, 2001 - 2002, s-a achitat suma de 179.019,217 lei,

rămânând de plată redevență de 81.759,26 lei pentru anul 2000, dar

având în vedere că apelanta-pârâtă a folosit

terenul din luna martie 2000

s-a scăzut din această sumă, redevență pe

trimestrul 1, în cuantum de 23.523,27 lei, rămânând de plată suma de 59.493,01

lei.

S-a mai reținut că pentru anul 2001,

apelanta-pârâtă, datorează contravaloarea redeventei calculate conform art. 4

din contract, în

cuantum de 469.959 lei iar

pentru anul 2002, datorează redevență numai

pentru trimestrul 1 și 2 în cuantum de 59.493,01 lei întrucât începând

din

luna iulie 2002, a fost deposedată de terenul ce a tăcut obiectul

concesiunii.

Având în vedere clauza penală s-a stabilit că

apelanta pârâtă datorează penalități în cuantum de 448.506,37 lei și că

instanța de fond

în mod greșit a obligat

pârâta să plătească penalități până la data achitării

integrală a

debitului, întrucât contractul a încetat la data de 18 iulie 2002 iar de la

această dată se datorează dobânda legală conform art. 43 C. com.

S-a mai apreciat că instanța de fond, în mod

greșit a reținut că, la data încheierii contractului nr. 70 din 15 noiembrie

2000 dintre A.D.S. și SC G.L. SRL a încetat contractul

de concesiune nr. 402 din 27 aprilie 2000, întrucât contractul nr. 70/2000

nu a

fost pus în aplicare, termenul ce a făcut obiectul contractului nr.

402/2000 a fost folosit exclusiv de apelanta-pârâtă, cu acordul

apelantei-reclamante, până la data de 18 iulie 2002, fapt ce rezultă din

probatoriu administrat în cauză.

Faptul că apelanta-pârâtă a folosit terenul

până la data de 18 iulie 2002 rezultă și din procesul-verbal de conciliere,

încheiat la 12 mai 2004, act semnat și de însăși pârâta.

Că acest contract a fost în derulare până în

toamna anului 2002, rezultă fără echivoc și din fapt că a fost plătită parțial

redevența, prin ordinele de plată din 2001 și 2002.

Instanța de apel, a apreciat că excepția

prescripției dreptului material la acțiune a fost respinsă justificat,

prescripția fiind întreruptă de compensările și părțile efectuate.

S-a considerat că în mod justificat, pârâta

apelantă nu a fost exonerată, de obligațiile contractuale, pentru forță majoră,

deoarece, seceta putea fi evitată prin programul de irigații, care trebuia să-l

realizeze.

În ceea ce privește cotația bursieră și

suprafața de termen, pentru care s-a calculat redevența, întrucât la efectuarea

expertizei s-a avut în vedere clauzele contractului și hotărârea nr. 53/2002 a

A.D.S., iar apelanta-pârâtă nu a produs dovezi din care să rezulte că în

perioada respectivă la B.R.M., s-a

tranzacționat

grâu, iar calculul s-a făcut pentru o suprafață de 2.658 ha și

nu pentru

2.708 ha.

Împotriva acestei decizii, în termen legal au

declarat recurs reclamanta A.D.S. BUCUREȘTI și pârâta SC C. SA COBADIN.

Reclamanta critică decizia, invocând motivul

de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 susținând că hotărârea pronunțată

este lipsită de temei legal fiind pronunțată și cu aplicarea greșită a

dispozițiilor legale aplicabile cauzei.

În esență, recurenta

apreciază că instanța de apel, a confirmat greșit

sentința sub aspectul duratei

achitării penalităților, pentru debitul restant,

care în raport de interpretarea și aplicarea art. 4 alin.

(l) și (3) din Legea nr. 469/2002 trebuia stabilită până la achitarea efectivă

a acestuia.

Pârâta recurentă critică decizia prin prisma

motivelor de

nelegalitate prevăzute de art.

8 și 9 C. proc. civ.

În susținerea acestor motive, recurenta

apreciază că actul juridic dedus judecății, respectiv contractul de concesiune nr.

402/2000, a fost

interpretat greșit, în

afara obligațiilor contractuale convenite de părți prin

art. 3 al

acestuia potrivit cărora la data privatizării SC C. SA, contractul încetează de

drept, stabilindu-se nejustificat că s-a efectuat o prelungire convențională a

acestuia.

Recurenta invocă

aplicarea străină de cauză a dispozițiilor art. 1143

C. civ., deoarece compensarea s-a făcut unilaterat de

A.D.S., fără consimțământul său, stabilirea eronată a cotației bursiere și

neluarea în calcul a fenomenului de secetă excesivă, care a calamitat producția

agricolă.

Recursurile sunt nefondate, pentru

următoarele considerente:

Instanța de apel, în stabilirea penalităților

a avut în vedere cauza penală prevăzută de părți în contract.

Din considerentele deciziei rezultă modul de

calcul și perioada pentru care s-au stabilit aceste penalități.

Critica recurentei este

nefondată, deoarece penalitățile s-au calculat până la data încetării

contractului și anume până la data de 18 iulie 2002.

Pentru debitul restant neachitat de la

această dată, recurenta-reclamantă, în baza art. 43 C. com. și art. 1073 C.

civ., putea să

acorde plata dobânzii legale,

cerere pe care nu a facut-o în cauza de față.

Așadar, nu se poate reține că instanța de

apel a aplecat greșit dispozițiile legale prevăzute de Legea nr. 469/2002,

aceste dispoziții fiind avute în vedere la stabilirea penalităților, până la

data încetății contractului.

Așa fiind, urmează a se reține că decizia nu

este afectată de motivul de nelegalitate invocat.

În ceea ce privește criticile

recurentei-pârâte, se va aprecia că acestea nu se poate întemeia pe

dispozițiile legale menționate.

Astfel, așa cum rezultă din motivarea

deciziei, instanța nu s-a substituit voinței părților, interpretând contractul

de concesiune nr. 402/2000, în sensul în care acestea au convenit.

Instanța de apel, a

respectat prevederea inclusă în art. 3, în raport de

care contractul a încetat de drept, dar, cum

recurenta, a continuat să

folosească

suprafața de teren și după privatizare beneficiind de ajutor din

partea

statului și plătind o parte din redevență, în mod legal a fost obligată și la

plata redevenței restante, în baza relațiilor comerciale care

s-a derulat prin acordul părților chiar dacă nu

s-a încheiat o convenție în

formă scrisă.

Așadar critica nu se

poate fundamenta pe dispozițiile art. 304 pct. 8

C. proc. civ.

Nici celelalte critici subsumate motivului de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 nu sunt fondate.

Compensările s-au tăcut prin voința părților,

efectuat acestora fiind relevant pentru întreruperea prescripției.

Chestiunea legată de calculul redevenței,

contestat în recurs, este legată de lămurirea unei stări de fapt și anume

valoarea stabilită la cotația bursieră invocând o cotație mai puțin avantajoasă

și suprafața pentru care s-a calculat.

Or, acest efect s-a clarificat în apel, unde

instanța a stabilit că valoarea redevenței s-a făcut prin expertiză, că

redevență a fost stabilită prin contract și că în apel, pârâta nu a produs alte

probe în clarificarea acestui aspect.

În ceea ce privește nereținerea forței

majore, instanța de apel, în mod judicios, a argumentat că seceta invocată

pentru nerealizarea producției, nu o poate exonera de obligațiile asumate,

redevență nefiind stabilită în raport de cuantumul producției obținute.

Așa fiind pentru cele ce preced în baza art. 312

C. proc. civ., recursurile urmează a fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGH

D E C I D E

Respinge recursurilor declarate de reclamanta

A.D.S. BUCUREȘTI și de pârâta SC C. SA COBADIN împotriva deciziei comerciale nr.

502 din 11 octombrie 2006 a Curții de Apel București, secția a Vl-a comercială,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1

noiembrie 2007.