ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 414/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiune reclamanta A.D.S. BUCUREȘTI a solicitat obligarea pârâtei SC A.I. SA la plata sumei de 8.900.138.418 lei reprezentând redevență neachitată, penalități de întârziere conform clauzei penale și constatarea rezilierii contractului de concesiune nr. 36 din 26 aprilie 2000 conform pactului comisoriu de gr.III stipulat în art. 5.3 din contract. Litigiul a fost soluționat în primă instanță de Tribunalul București, secția comercială, care prin sentința nr. 2433 din 24 mai 2005, a admis acțiunea și a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 4.843.421.846 lei redevență, la 4.330.471.885 lei penalități de întârziere și la 248.231.194 lei TVA, penalitățile fiind acordate și în continuare până la plata debitului conform clauzei stipulată în art. 5.2 din contract.

Prin aceeași sentință s-a constatat reziliat contractul de concesiune nr. 36/2000. Sentința instanței de fond a fost confirmată de Curtea de Apel București, secția comercială, care prin decizia nr. 148 din 27 martie 2006, a respins, ca nefondat, apelul reclamantei

A.D.S. BUCUREȘTI.

Instanța de apel a reanalizat situația de fapt și probele administrate de instanța de fond în condițiile în care apelul nu a fost motivat și a stabilit că atât clauza contractului privind plata redevenței cât și clauza privind plata penalităților a fost interpretată corect. De asemenea, instanța de control a avut în vedere și expertiza efectuată în cauză, ale cărei concluzii nu au fost contestate, pentru a stabili că a fost bine determinat atât cuantumul redevenței cât și al penalităților de întârziere. Au fost citate în sprijinul argumentelor respective, art. 969 și 970 C. civ., precum și dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., pentru a reține că au fost administrate probe pertinente cauzei și în continuare, că s-a făcut o corectă aplicare a pactului comisoriu de gr.III, pe care părțile l-au stipulat în contract . Împotriva acestei decizii a declarat recurs, reclamanta A.D.S.

BUCUREȘTI prin care a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul căruia a solicitat admiterea recursului așa cum a fost formulat fără să indice sensul în care consideră că se impune modificarea sau casarea deciziei recurate. În esență, în argumentarea acestui motiv, recurenta a susținut că la al doilea termen, din 25 mai 2004, și-a majorat câtimea obiectului cererii la suma de 9.805.794.386 lei, majorare de care instanța de fond nu a ținut seama întrucât nu se regăsește nici o apreciere în considerentele sentinței nr. 2433 din 24 mai 2005, în legătură cu suma majorată. Această cerere de majorare a câtimii pretențiilor, a mai susținut recurenta, nu a fost avută în vedere nici în analiza apelului prin care a solicitat aplicarea dispozițiilor art. 292 alin. (2) C. proc.

civ. Recursul este nefondat. Înalta Curte de Casație și Justiție a fost sesizată cu o cale extraordinară de atac, reglementată de Titlul V, Capitolul 1 secțiunile I și II C. proc. civ., nedevolutivă, care poate fi promovată numai în condițiile de formă și fond prevăzute procedural. Respectarea cerințelor privind cuprinsul cererii de recurs este prevăzută sub sancțiunea nulității de art. 302 1 lit. c) C. proc. civ., ceea ce confirmă în plus că această cale de atac de reformare impune numai analiza motivelor de nelegalitate și nu o rejudecare a fondului. În raport de aceste precizări se constată că deși recurenta a invocat art. 304 alin. (9) C. proc. civ., în realitate a criticat soluția instanței pentru o problemă de fond legată de determinarea cuantumului sumei datorate.

Totodată se reproșează instanței de apel în condițiile în care reclamanta a încălcat prevederile art. 287 alin. (1) și (2) C. proc. civ., care impun anumite cerințe în legătură cu conținutul cererii de apel, că nu a examinat soluția fondului și sub aspectele invocate în acest recurs, drept motive de nelegalitate. Se poate observa însă că apelul reclamantei nu a fost motivat deși arătarea motivelor de fapt și de drept în calea de atac a apelului sunt prevăzute sub sancțiunea decăderii. Raportat la aceste dispoziții nu se poate reține că apelanta recurentă i-a cerut instanței să facă aplicarea art. 292 alin. (2) C. proc. civ., în condițiile în care aceasta a încălcat dispozițiile procedurale pentru promovarea căii de atac a apelului iar instanța a procedat la o analiză a fondului numai în raport de probele administrate în primă instanță.

Revenind la recurs, este de reținut pe de o parte că instanța nu poate invoca motive pe care nu le-a supus spre analiză instanței de apel întrucât nu are alegerea de a le supune spre analiză fie în apel, fie în recurs, iar pe de altă parte această analiză nici nu este posibilă în recurs față de motivul invocat. Potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta trebuia să demonstreze că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Aceste ipoteze ale textului nu rezultă din expunerea criticii redate mai sus așa încât recursul reclamantei se vădește nefondat. De altfel, art. 314 C. proc. civ., subliniază, alături de toate celelalte reglementări privind promovarea și susținerea unui recurs, cu evidență caracterul nedevolutiv al recursului lucru firesc față de împrejurarea că recurenta a avut deja la dispoziție apelul, cale de atac devolutivă în care putea să pună în discuție chestiuni de fapt.

Față de cele ce preced, potrivit art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, recursul declarat de reclamanta A.D.S. BUCUREȘTI împotriva deciziei nr. 148 din 27 martie 2006 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 ianuarie 2007.