ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1612/2008

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea comercială înregistrată la Tribunalul Buzău la nr. 42/2004, reclamanta A.D.S. București, a solicitat ca prin sentința ce se va pronunța, pârâta A.A.I.P. Câlnău, să fie obligată să-i plătească 2.749.346.690 lei, din care 1.991.458.569 lei, reprezenta redevență restantă, 567.284.857 lei penalități de întârziere și 190.603.264 lei TVA datorate în baza contractului de concesiune nr. 21 din 11 august 2000. Prin aceeași acțiune reclamanta a mai solicitat să se constate reziliat contractul de concesiune nr. 21/2000, conform pactului comisoriu de grad 3 prevăzut la Cap. V art. 5 din contract, potrivit adresei nr. 21944 din 20 martie 2003, iar pârâta să fie obligată să-i plătească penalitățile prevăzute de art. 5.4 din contract până la data stingerii debitului.

Prin sentința nr. 934 din 11 noiembrie 2004, Tribunalul Buzău a respins acțiunea, ca nefondată, hotărâre menținută prin decizia nr. 101 din 28 martie 2005, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, prin respingerea apelului formulat de pârâta A.D.S. Prin decizia nr. 4573 din 7 octombrie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul reclamantei A.D.S., a casat decizia susmenționată și a trimis cauza spre rejudecare instanței de apel. Pentru a pronunța această soluție, instanța superioară a concluzionat că prin modul de stabilire a cuantumului redevenței prevăzut de art. 4.2 din contractul de concesiune nr. 21/2000 prețul acesteia este determinat și determinabil, în deplină concordanță cu prevederile art. 1303 – art. 1304 C. civ., pârâta necontestând că datorează redevență, ci numai cuantumul acesteia.

Instanța de recurs a mai reținut că în mod repetat pârâta a adus la cunoștință reclamantei că terenul concesionat în baza contractului nr. 21/2000, face obiectul procedurii de reconstituire a dreptului de proprietate, iar acest aspect nu a fost analizat de către instanța de apel, astfel că s-a considerat necesar suplimentarea probatoriului pentru stabilirea unei situații de fapt corecte și a cuantumului redevenței, în raport de criteriile propuse de părți.

Rejudecând cauza, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ fiscal, în urma probelor administrate, a pronunțat decizia nr. 230 din 9 noiembrie 2007 prin care a admis apelul declarat de reclamantă și a schimbat în tot sentința în sensul că a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 3.476.268.485 ROL din care 2.190.840.629 ROL, redevență datorată și neachitată la termenele stabilite și 1.285.427.856 penalități de întârziere, calculate până la 7 octombrie 2004, conform raportului de expertiză P.M. și în continuare penalități calculate, conform art. 5.4 din contractul de concesiune nr. 21/2000, până la achitarea debitului. S-a constatat reziliat contractul de concesiune nr. 21 din 11 august 2000 încheiat de părți.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că prin contractul de concesiune nr. 21 din 11 august 2000, apelanta reclamantă A.D.S. a concesionat intimatei pârâte A.A.I.P. Câlnău în temeiul Legii nr. 219/1998 terenul agricol în suprafață de 662 ha situat în perimetrul localității Dulbanu, județul Buzău, pe o perioadă de 49 de ani. În schimbul exploatării terenului, intimata s-a obligat să plătească apelantei o redevență reprezentând echivalentul în lei a 510 kg grâu STAS/813/68/ha anual pentru terenul arabil și 436 kg grâu același STAS/ha anual pentru pășuni, prețul stabilindu-se după cotația de la B.R.M.

la momentul plății, potrivit convenției părților instituită prin art. 4 pct. 1 și 2 din contract, prin care s-au prevăzut caracteristicile grâului STAS, precum și tranșele trimestriale în care urma să se plătească redevența, conform art. 5.1 din contract și sancțiunea rezilierii de drept a contractului, pentru neplata redevenței în termen de 30 de zile de la scadență, art. 5.5 din contractul de concesiune. Deoarece B.R.M. nu a tranzacționat grâu pe perioada derulării contractului nr. 21/2000, Ministerul Agriculturii și Alimentației – A.D.S. a propus ca modalitate de determinare a redevenței cotația grâului la Bursa din Londra, care a fost însă refuzată de intimata concesionară, astfel încât s-a aplicat o altă propunere: prețul mediu al grâului de pe piața românească preluat de agenții economici în vederea comercializării și prelucrării, comunicat de I.N.S.

pentru perioada martie 2000 – iulie 2002. Din corespondența purtată între părți, rezultă că intimata a refuzat să accepte o altă modalitate de determinare a prețului redevenței contractuale și nici nu a propus la rândul său apelantei un alt mod de calcul al acesteia. În cauză s-au efectuat probatorii pertinente privind prețul grâului STAS la care părțile au făcut referire în contractul de concesiune, luându-se ca reper prețul comunicat de I.N.S., astfel încât s-a concluzionat că în mod greșit s-au înlăturat concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză de expert M.P. și a suplimentului acestui raport, prin care s-a răspuns obiecțiunilor formulate de intimate pârâtă. Împotriva acestei hotărâri au formulat recurs ambele părți, în termenul legal.

Reclamanta a invocat motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., susținând că instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, nesocotind cererea de majorare a pretențiilor de la 7 septembrie 2004, prin care s-a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 3.639.595.916 lei și la penalități în continuare, în condițiile în care, potrivit clauzelor contractului de concesiune nr. 21/2000, cantitatea de grâu în tone, la data rezilierii contractului, datorată este de 73,0739178 to, iar cuantumul redevenței este cel indicat în cererea de majorare și nu cel admis în urma rejudecării apelului. Pârâta a formulat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., prin care a criticat hotărârea, deoarece instanța nu s-a pronunțat asupra solicitării acesteia de a se efectua o nouă expertiză contabilă în faza apelului, soluția fiind întemeiată doar pe susținerile și înscrisurile depuse de reclamantă, încât concluziile, nu au un suport real, nici din punctul de vedere al suprafeței efectiv exploatată, nici din punctul de vedere al prețului redevenței care încalcă prevederile contractului. Prin ultima critică, a arătat că instanța de apel a dat o rezolvare greșită și capătului de cerere în plata penalităților de întârziere neexistând justificare pentru obligarea la plata daunelor moratorii în condițiile în care, acțiunea are ca temei răspunderea civilă delictuală, iar obligația chiar dacă există nu a devenit exigibilă decât de la data hotărârii Curții de Apel și nu se pot acorda penalități decât până la data încetării contractului.

Reclamanta și pârâta au depus întâmpinare, respectiv concluzii scrise la recursul declarat de cealaltă parte, reiterând apărările de la fond și au solicitat admiterea recursului propriu. Analizând recursurile prin prisma motivelor de fapt și de drept invocate, se găsesc nefondate pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. 1. Privitor la recursul declarat de reclamantă, se constată că partea invocă motivul de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., care se referă la ipoteza în care instanța, interpretând greșit actul juridic, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, or situația relevată de parte nu se încadrează în aceste limite, ci ale art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Astfel, așa cum s-a arătat, deja, în precedent, recurenta – reclamantă critică nepronunțarea instanței de apel asupra cererii sale astfel cum a fost precizată confundându-se obiectul cererii de chemare în judecată precizată, cu actul juridic dedus judecății, care în cauză este reprezentat de contractul de concesiune, care nu a fost denaturat după cum nici conținutul obligațiilor asumate. Pe de altă parte, cererea recurentei – reclamante de modificare a cuantumului redevenței datorată în funcție de cantitatea de grâu, astfel cum a fost solicitată prin cererea precizatoare a fost soluționată, de vreme ce, instanța de apel schimbând sentința a admis cererea precizată, pronunțându-se deci, în limitele investirii, iar stabilirea cuantumului prin expertiză necontestată, de altfel, ține de aprecierea probelor ceea ce nu poate face obiectul recursului.

Așa fiind, recursul reclamantei este nefondat și în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins. 2. Referitor la recursul declarat de pârâtă se constată că prima critică este nefondată, discutarea cererii de administrare a unei noi probe cu expertiză contabilă formulată la 14 februarie 2006 fiind prorogată la data de 10 martie 2006, când judecarea cauzei a fost suspendată, iar după repunerea pe rol, recurenta – pârâtă deși citată legal, nu s-a mai prezentat pentru a susține cererea astfel că nu se poate reține o nelegalitate din perspectiva încălcării principiului dreptului la apărare al părții. Prin cea de a doua critică, se invocă aspecte care țin de aprecierea probelor cu acte și expertiza efectuată în cauză, acestea neputând face obiectul cererii de recurs.

În fine, prin ultima critică se invocă nelegalitatea hotărârii, deoarece nu există justificare pentru obligarea la penalități de întârziere față de temeiul acțiunii, or așa cum rezultă din cererea de chemare în judecată, temeiul răspunderii, invocat, este contractul de concesiune în baza căruia reclamanta și-a formulat pretențiile deduse judecății, inclusiv plata penalităților de întârziere care au devenit scadente la data prevăzută prin contract, recurenta pârâtă fiind considerată în întârziere de la această dată ca urmare a nerespectării termenului de scadență a obligației principale (dies interpellat pro hominem) și nu de la data hotărârii judecătorești așa cum se susține în recurs.

Totodată, nu se poate reține nici susținerea că instanța a acordat nelegal penalități de întârziere după data constatării încetării contractelor în baza pactului comisoriu, deoarece penalitățile de întârziere solicitate au fost calculate conform legii aplicabile contractului, prin voința asumată pentru obligații scadente, până la această dată și nu pentru o perioadă ulterioară încetării efectelor contractului. Așa fiind, nici recursul pârâtei nu este fondat și în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A.D.S. București împotriva deciziei nr. 230 din 9 noiembrie 2007 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A.A.I.P. Câlnău împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 mai 2008.