ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1612/2008

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea comercială

înregistrată la Tribunalul Buzău la nr. 42/2004, reclamanta A.D.S. București, a

solicitat ca prin sentința ce se va pronunța, pârâta A.A.I.P. Câlnău, să fie

obligată să-i plătească 2.749.346.690 lei, din care 1.991.458.569 lei,

reprezenta redevență restantă, 567.284.857 lei penalități de întârziere și

190.603.264 lei TVA datorate în baza contractului de concesiune nr. 21 din 11

august 2000.

Prin aceeași acțiune

reclamanta a mai solicitat să se constate reziliat contractul de concesiune nr.

21/2000, conform pactului comisoriu de grad 3 prevăzut la Cap. V art. 5 din

contract, potrivit adresei nr. 21944 din 20 martie 2003, iar pârâta să fie

obligată să-i plătească penalitățile prevăzute de art. 5.4 din contract până la

data stingerii debitului.

Prin sentința nr. 934 din 11

noiembrie 2004, Tribunalul Buzău a respins acțiunea, ca nefondată, hotărâre

menținută prin decizia nr. 101 din 28 martie 2005, pronunțată de Curtea de Apel

Ploiești, prin respingerea apelului formulat de pârâta A.D.S.

Prin decizia nr. 4573 din 7

octombrie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul

reclamantei A.D.S., a casat decizia susmenționată și a trimis cauza spre

rejudecare instanței de apel.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța superioară a concluzionat că prin modul de stabilire a

cuantumului redevenței prevăzut de art. 4.2 din contractul de concesiune nr. 21/2000

prețul acesteia este determinat și determinabil, în deplină concordanță cu

prevederile art. 1303 – art. 1304 C. civ., pârâta necontestând că datorează

redevență, ci numai cuantumul acesteia.

Instanța de recurs a mai

reținut că în mod repetat pârâta a adus la cunoștință reclamantei că terenul

concesionat în baza contractului nr. 21/2000, face obiectul procedurii de

reconstituire a dreptului de proprietate, iar acest aspect nu a fost analizat

de către instanța de apel, astfel că s-a considerat necesar suplimentarea

probatoriului pentru stabilirea unei situații de fapt corecte și a cuantumului

redevenței, în raport de criteriile propuse de părți.

Rejudecând cauza, Curtea de

Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ fiscal, în urma

probelor administrate, a pronunțat decizia nr. 230 din 9 noiembrie 2007 prin

care a admis apelul declarat de reclamantă și a schimbat în tot sentința în sensul

că a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma

de 3.476.268.485 ROL din care 2.190.840.629 ROL, redevență datorată și

neachitată la termenele stabilite și 1.285.427.856 penalități de întârziere,

calculate până la 7 octombrie 2004, conform raportului de expertiză P.M. și în

continuare penalități calculate, conform art. 5.4 din contractul de concesiune nr.

21/2000, până la achitarea debitului.

S-a constatat reziliat

contractul de concesiune nr. 21 din 11 august 2000 încheiat de părți.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de apel a reținut că prin contractul de concesiune nr. 21 din 11

august 2000, apelanta reclamantă A.D.S. a concesionat intimatei pârâte A.A.I.P.

Câlnău în temeiul Legii nr. 219/1998 terenul agricol în suprafață de 662 ha

situat în perimetrul localității Dulbanu, județul Buzău, pe o perioadă de 49 de

ani.

În schimbul exploatării

terenului, intimata s-a obligat să plătească apelantei o redevență reprezentând

echivalentul în lei a 510 kg grâu STAS/813/68/ha anual pentru terenul arabil și

436 kg grâu același STAS/ha anual pentru pășuni, prețul stabilindu-se după

cotația de la B.R.M. la momentul plății, potrivit convenției părților

instituită prin art. 4 pct. 1 și 2 din contract, prin care s-au prevăzut

caracteristicile grâului STAS, precum și tranșele trimestriale în care urma să

se plătească redevența, conform art. 5.1 din contract și sancțiunea rezilierii

de drept a contractului, pentru neplata redevenței în termen de 30 de zile de

la scadență, art. 5.5 din contractul de concesiune.

Deoarece B.R.M. nu a

tranzacționat grâu pe perioada derulării contractului nr. 21/2000, Ministerul

Agriculturii și Alimentației – A.D.S. a propus ca modalitate de determinare a

redevenței cotația grâului la Bursa din Londra, care a fost însă refuzată de

intimata concesionară, astfel încât s-a aplicat o altă propunere: prețul mediu

al grâului de pe piața românească preluat de agenții economici în vederea

comercializării și prelucrării, comunicat de I.N.S. pentru perioada martie 2000

– iulie 2002.

Din corespondența purtată

între părți, rezultă că intimata a refuzat să accepte o altă modalitate de

determinare a prețului redevenței contractuale și nici nu a propus la rândul

său apelantei un alt mod de calcul al acesteia.

În cauză s-au efectuat

probatorii pertinente privind prețul grâului STAS la care părțile au făcut

referire în contractul de concesiune, luându-se ca reper prețul comunicat de I.N.S.,

astfel încât s-a concluzionat că în mod greșit s-au înlăturat concluziile

raportului de expertiză întocmit în cauză de expert M.P. și a suplimentului

acestui raport, prin care s-a răspuns obiecțiunilor formulate de intimate

pârâtă.

Împotriva acestei hotărâri

au formulat recurs ambele părți, în termenul legal.

Reclamanta a invocat motivul

de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., susținând că

instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, nesocotind cererea

de majorare a pretențiilor de la 7 septembrie 2004, prin care s-a solicitat

obligarea pârâtei la plata sumei de 3.639.595.916 lei și la penalități în

continuare, în condițiile în care, potrivit clauzelor contractului de

concesiune nr. 21/2000, cantitatea de grâu în tone, la data rezilierii

contractului, datorată este de 73,0739178 to, iar cuantumul redevenței este cel

indicat în cererea de majorare și nu cel admis în urma rejudecării apelului.

Pârâta a formulat recurs

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care a criticat

hotărârea, deoarece instanța nu s-a pronunțat asupra solicitării acesteia de a

se efectua o nouă expertiză contabilă în faza apelului, soluția fiind

întemeiată doar pe susținerile și înscrisurile depuse de reclamantă, încât

concluziile, nu au un suport real, nici din punctul de vedere al suprafeței

efectiv exploatată, nici din punctul de vedere al prețului redevenței care

încalcă prevederile contractului.

Prin ultima critică, a

arătat că instanța de apel a dat o rezolvare greșită și capătului de cerere în

plata penalităților de întârziere neexistând justificare pentru obligarea la

plata daunelor moratorii în condițiile în care, acțiunea are ca temei

răspunderea civilă delictuală, iar obligația chiar dacă există nu a devenit

exigibilă decât de la data hotărârii Curții de Apel și nu se pot acorda

penalități decât până la data încetării contractului.

Reclamanta și pârâta au

depus întâmpinare, respectiv concluzii scrise la recursul declarat de cealaltă

parte, reiterând apărările de la fond și au solicitat admiterea recursului

propriu.

Analizând recursurile prin

prisma motivelor de fapt și de drept invocate, se găsesc nefondate pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare.

declarat de reclamantă, se constată că partea invocă motivul de recurs,

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., care se referă la

ipoteza în care instanța, interpretând greșit actul juridic, a schimbat natura

ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, or situația relevată

de parte nu se încadrează în aceste limite, ci ale art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

Astfel, așa cum s-a arătat,

deja, în precedent, recurenta – reclamantă critică nepronunțarea instanței de

apel asupra cererii sale astfel cum a fost precizată confundându-se obiectul

cererii de chemare în judecată precizată, cu actul juridic dedus judecății,

care în cauză este reprezentat de contractul de concesiune, care nu a fost

denaturat după cum nici conținutul obligațiilor asumate. Pe de altă parte,

cererea recurentei – reclamante de modificare a cuantumului redevenței datorată

în funcție de cantitatea de grâu, astfel cum a fost solicitată prin cererea

precizatoare a fost soluționată, de vreme ce, instanța de apel schimbând

sentința a admis cererea precizată, pronunțându-se deci, în limitele

investirii, iar stabilirea cuantumului prin expertiză necontestată, de altfel,

ține de aprecierea probelor ceea ce nu poate face obiectul recursului.

Așa fiind, recursul

reclamantei este nefondat și în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi

respins.

declarat de pârâtă se constată că prima critică este nefondată, discutarea

cererii de administrare a unei noi probe cu expertiză contabilă formulată la 14

februarie 2006 fiind prorogată la data de 10 martie 2006, când judecarea cauzei

a fost suspendată, iar după repunerea pe rol, recurenta – pârâtă deși citată

legal, nu s-a mai prezentat pentru a susține cererea astfel că nu se poate

reține o nelegalitate din perspectiva încălcării principiului dreptului la

apărare al părții.

Prin cea de a doua critică, se

invocă aspecte care țin de aprecierea probelor cu acte și expertiza efectuată

în cauză, acestea neputând face obiectul cererii de recurs.

În fine, prin ultima critică

se invocă nelegalitatea hotărârii, deoarece nu există justificare pentru

obligarea la penalități de întârziere față de temeiul acțiunii, or așa cum

rezultă din cererea de chemare în judecată, temeiul răspunderii, invocat, este

contractul de concesiune în baza căruia reclamanta și-a formulat pretențiile

deduse judecății, inclusiv plata penalităților de întârziere care au devenit

scadente la data prevăzută prin contract, recurenta pârâtă fiind considerată în

întârziere de la această dată ca urmare a nerespectării termenului de scadență

a obligației principale (dies interpellat pro hominem) și nu de la data

hotărârii judecătorești așa cum se susține în recurs.

Totodată, nu se poate reține

nici susținerea că instanța a acordat nelegal penalități de întârziere după

data constatării încetării contractelor în baza pactului comisoriu, deoarece

penalitățile de întârziere solicitate au fost calculate conform legii

aplicabile contractului, prin voința asumată pentru obligații scadente, până la

această dată și nu pentru o perioadă ulterioară încetării efectelor

contractului.

Așa fiind, nici recursul

pârâtei nu este fondat și în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi

respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanta A.D.S. București împotriva deciziei nr. 230 din

9 noiembrie 2007 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios

administrativ și fiscal.

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de pârâta A.A.I.P. Câlnău împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 mai 2008.