ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2038/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin contestație la executare, A.A.I. a solicitat, în contradictoriu cu intimata A.D.S., anularea tuturor actelor de executare efectuate de intimată, în baza somației nr. 52134 din 26 martie 2007, pentru următoarele sume: 69673,42 Ron reprezentând redevență, 6057 Ron – TVA aferent și 92.240,41 Ron reprezentând penalități de întârziere, calculate conform contractului de concesiune nr. 22 din 11 august 2000. Contestatoarea a invocat, ca motive de anulare a executării silite, lipsa unei creanțe certe și nelegalitatea executării începute în temeiul unui contract de concesiune încheiat în 2000, anterior apariției O.U.G.

nr. 64/2005 și care nu a fost investit cu formulă executorie. Prin sentința civilă nr. 2840 din 17 mai 2007, Judecătoria Buzău și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, unde a fost înregistrată pe rolul secției a V-a comercială, care a respins ca neîntemeiată contestația la executare, prin sentința nr. 161 din 6 septembrie 2007. Recursul declarat de contestatoare, împotriva acestei sentințe, a fost admis de către Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 1463 din 11 aprilie 2008, care a casat hotărârea de fond și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, în vederea stabilirii adevăratei situații de fapt prin completarea probatoriului și cu mențiunea ca la rejudecare, instanța de fond să analizeze toate apărările recurentei din motivarea recursului.

O primă critică din motivarea recursului se referă la lipsa caracterului de titlu executoriu al contractului de concesiune încheiat în 2000 și căruia nu îi sunt aplicabile prevederile Legii nr. 190/2004 și nici ale O.U.G. nr. 64/2005 decât cu încălcarea principiului neretroactivității legii civile. De altfel, această critică a recurentei-contestatoare este și motivul de nulitate, invocat în contestație. Prin sentința comercială nr. 175 din 23 octombrie 2008, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a admis contestația la executare formulată de contestatoarea A.A.I.P.C., în contradictoriu cu intimata A.D.S. București și a dispus anularea actelor de executare începute de intimata A.D.S., în baza somației nr. 2134 din 26 martie 2007. Pentru a pronunța această soluție, în conformitate cu dispozițiile art. 37 Cod proc.

civ., instanța a analizat cu prioritate acest motiv de nelegalitate a executării contestate și a reținut următoarele: Intimata A.D.S. a început împotriva contestatoarei o executare silită, prin somația nr. 2314 din 26 martie 2007, pentru o creanță în valoare totală de 167.971,67 lei, invocându-se în această somație că titlul executoriu constatator al creanței este contractul de concesiune nr. 2 din 11 august 2000, precum și prevederile O.U.G. nr. 4/2005 coroborate cu dispozițiile Legii nr. 90/2004. Contractul de concesiune nr. 2, dintre cele două părți litigante, a fost încheiat la data de 11 august 2000, iar la data de 18 martie 2004 a fost desființat de plin drept prin aplicarea pactului comisoriu expres prevăzut la art. .5 din contract, fapt reținut prin decizia comercială nr. 30 din 5 mai 2005 a Curții de Apel Ploiești, definitivă și irevocabilă, care constată rezilierea de drept a contractului.

Legea nr. 90/2004 a fost publicată în Monitorul Oficial la data de 24 mai 2004, respectiv ulterior încheierii contractului. Legea nr. 90/2004 prevede la art. 1 alin. (3) că sunt titluri executorii contractele de concesiune. Legea civilă dispune numai pentru viitor, iar în speță, contractul de concesiune a fost încheiat anterior apariției acestei legi. Contractele se supun legii în vigoare la data încheierii lor, actele normative ulterioare nefiindu-le aplicabile. Legea civilă nu poate retroactiva în timp, acesta fiind un principiu fundamental al dreptului civil, consacrat de Constituția României. Prin urmare, contractul de concesiune nr. 22/2000 nu are caracter de titlu executoriu potrivit Legii nr. 190/2004, așa cum greșit se susține de către intimata A.D.S.

și nici nu s-a făcut dovada îndeplinirii condiției prevăzute de Codul de procedură civilă la art. 374, respectiv contractul nu a fost investit cu formula executorie prevăzută la art. 269 alin. (1). Or, art. 372 C. proc. civ., dispune că în lipsa acestor cerințe absolut obligatorii, executarea silită nu poate fi efectuată. În concluzie, intimata A.D.S. a început împotriva contestatoarei o executare silită cu încălcarea prevederilor Codului de procedură civilă și anume, în lipsa unui titlu executoriu. Pentru aceste argumente, instanța a admis contestația și a dispus anularea actelor de executare începute de intimata A.D.S., în baza somației nr. 52314 din 26 martie 2007. A.D.S. București a declarat recurs împotriva sentinței comerciale nr. 175 din 23 octombrie 2008, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, întemeindu-se pe dispozițiile art. 299 și urm. C. proc.

civ., art. 304 1 C. proc. civ. și art. 48 alin. (2) O.U.G. nr. 51/1998, republicată, art. 969 C. civ., art. 374 1 C. proc. civ., contractul de concesiune nr. 22 din 9 mai 2006, Legea nr. 190/2004, O.U.G. nr. 64/2005, cu modificările și completările ulterioare, O.U.G. nr. 51/1998, cu modificările și completările ulterioare și solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul respingerii contestației la executare formulate de A.A.I., ca fiind nefondată. În susținerea recursului său, recurenta arată, astfel, în esență, următoarele: Prin decizia comercială nr. 130 din 5 mai 2005 a Curții de Apel Ploiești, definitivă și devenită irevocabilă, potrivit deciziei nr. 5154 din 1 noiembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, a fost admis apelul A.D.S., s-a schimbat în tot sentința atacată, în sensul că a fost admisă acțiunea formulată de A.D.S.

și obligată A.A.I. să plătească A.D.S. suma de 1082.272.758 lei reprezentând redevență, TVA și penalități de întârziere calculate până la data de 18 martie 2004, precum și la plata penalităților în continuare, până la achitarea debitului. De asemenea, prin această hotărâre, instanța a constatat rezilierea de drept a contractului nr. 22 din 11 august 2000. Ținând seama de dispozițiile deciziei mai sus menționate, de faptul că contractul de concesiune nr. 22/2000 constituie titlu executoriu pentru plata redevenței, la termenele și în modalitățile stabilite în contract, A.D.S. era îndreptățită să înceapă executarea silită, fără o altă formalitate. Astfel fiind, în mod neîntemeiat instanța de fond a reținut în cauză că A.D.S.

ar fi trebuit să facă dovada îndeplinirii condiției prevăzute de art. 374 C. proc. civ., întrucât prin introducerea art. 374 1 C. proc. civ., contractul de concesiune nr. 22/2000, căruia Legea nr. 190/2004 îi conferă caracter de titlu executoriu, putea fi pus în executare fără investire cu formulă executorie, iar A.D.S. putea alege calea procesuală de urmat în recuperarea cât mai rapidă a creanțelor sale, atâta timp cât există dispoziții legale în acest sens. Contestația la executare fiind o cale de atac deschisă contra măsurilor de executare nelegale, urmează ca părțile care au figurat într-o hotărâre pusă în executare să nu se poată sprijini decât pe vicii și nelegalități ale actelor de executare ulterioare hotărârii ce se atacă, or, în speță, ele se întemeiază legal pe prevederile O.U.G.

nr. 64/2005 și O.U.G. nr. 51/1998 cu modificările și completările ulterioare. Totodată, Legea nr. 190/2004 și O.U.G. nr. 64/2005, nefăcând nicio distincție între contractele încheiate anterior și cele încheiate ulterior apariției actelor normative invocate, nici noi nu putem face o astfel de distincție și, având în vedere principiul aplicării imediate a legii civile noi, dispozițiile Legii nr. 190/2004 coroborate cu O.U.G. nr. 64/2005 devin aplicabile tuturor contractelor de concesiune în baza cărora A.D.S. deține o creanță ce urmează să fie recuperată. Dat fiind cele arătate, contestatoarea consideră că, în mod greșit și cu încălcarea dispozițiilor legale, instanța de fond a admis prezenta contestație la executare și a anulat executarea silită demarată de A.D.S.

și solicită să se rețină că atât Legea nr. 190/2004, cât și O.U.G. nr. 64/2005, cu modificările și completările ulterioare recunosc caracterul de titlu executoriu al contractului de concesiune, astfel că hotărârea instanței de fond este netemeinică și nelegală. Recursul nu este fondat. Din examinarea actelor dosarului se constată următoarele: Întemeindu-se pe dispozițiile art. 3 din Legea nr. 190/2004 potrivit cărora „contractele de concesiune a terenurilor cu destinație agricolă, încheiate de A.D.S., constituie titlu executoriu pentru plata redevenței, la termenele și în modalitățile stabilite în contracte”, precum și pe dispozițiile art. 374 1 C. proc.

civ., în conformitate cu care „înscrisurile cărora legea le recunoaște caracterul de titlu executoriu sunt puse în executare fără investirea cu formulă executorie”, recurenta susține că prima instanță a apreciat greșit că, în speță, contractului de concesiune nr. 22 din 11 august 2000 îi lipsește caracterul de titlu executoriu. Or, față de actele dosarului se constată că acest contract a fost desființat de plin drept la data de 18 martie 2004, prin aplicarea pactului comisoriu expres prevăzut la art. 5.5 din contract, această măsură fiindu-i comunicată și intimatei prin adresa nr. 21943 din 20 martie 2003 și fiind constatată ulterior și prin hotărâre judecătorească, respectiv decizia comercială nr. 130 din 5 mai 2005 a Curții de Apel Ploiești, definitivă și irevocabilă.

Drept urmare, contrar susținerilor recurentei, având în vedere că la data de 20 martie 2004 contractul părților era reziliat, acestuia nu-i sunt aplicabile dispozițiile legale invocate de recurentă Legea nr. 190/2004, O.U.G. nr. 64/2005, precum și dispozițiile art. 374 1 C. proc. civ. introduse prin Legea nr. 459/2006, deoarece contractele se supun legilor aflate în vigoare la data încheierii lor, iar dispozițiile legale menționate sunt ulterioare, ele neputând retroactiva, pentru a conferi contractului caracterul de titlu executoriu, pe care nu l-a avut potrivit dispozițiilor legale ce-i erau aplicabile. Ca atare, prima instanță a reținut corect că, în speță, contractul nr. 22/2000 nu are caracter de titlu executoriu, nu s-a făcut nici dovada investirii cu formulă executorie conform art. 374 C. proc.

civ. și executarea silită a fost pornită de A.D.S. în lipsa unui titlu executoriu, împrejurare în care în mod temeinic și legal s-a admis contestația la executare formulată în cauză și s-au anulat actele de executare începute de A.D.S., cu încălcarea dispozițiilor art. 372 C. proc. civ. În fine, în ce privește susținerea recurentei, în sensul că părțile care au figurat într-o hotărâre pusă în executare nu se pot sprijini în contestația lor decât pe vicii și nelegalități ulterioare hotărârii ce se execută, în speță, recurenta făcând referire la decizia nr. 5154 din 1 noiembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, prin care A.A.I. a fost obligată la plata către A.D.S.

a sumei de 1.082.272.758 lei reprezentând redevență, TVA și penalități de întârziere, se constată că nu poate fi primită, întrucât, în speță, executarea ce face obiectul contestației a început în baza titlului reprezentat de contractul de concesiune și nu în baza hotărârii judecătorești menționate, așa încât sunt permise orice fel de apărări pe fond, referitoare la titlul executoriu pretins, atât timp cât, în acest caz, nu se încalcă puterea de lucru judecat a unei hotărâri ce ar constitui titlu executoriu. În consecință, reținându-se că nu există nici un motiv de recurs întemeiat, care să justifice modificarea deciziei curții de apel, aceasta va fi menținută ca fiind legală și se va respinge recursul pârâtei A.D.S., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta A.D.S. București împotriva sentinței comerciale nr. 175 din 23 octombrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 24 iunie 2009.