ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1463/2008

Deliberând asupra recursului, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele: Prin contestația la executare înregistrată la nr. 2820/200/2007 din 10 aprilie 2007 la Judecătoria Buzău, A.A.I., în contradictoriu cu intimata A.D.S., a solicitat anularea tuturor actelor de executare efectuate de intimată pentru sumele de 69.673,42 Ron – redevență, 6057,84 Ron – TVA aferent și 92.240,41 Ron – penalități de întârziere, calculate conform contractului de concesiune nr. 22 din 11 august 2000. În motivarea contestației, contestatoarea a arătat că intimata-creditoare nu are o creanță certă, debitul pretins nefiind recunoscut de ea, acesta fiind stabilit unilateral de către A.D.S. De asemenea, a invocat nelegalitatea executării silite în raport de prevederile O.U.G.

nr. 64/2005 și de cele prevăzute de O.U.G. nr. 51/1998, în sensul că A.V.A.S. este competentă a efectua executarea silită și că executarea silită a început în temeiul unui contract, care nu a fost investit cu formulă executorie, ceea ce înseamnă că executarea silită începută este lovită de nulitate s-a invocat ca temei de drept art. 399 C. proc. civ., art. 3 din O.U.G. nr. 64/2005 și dispozițiile înscrise în capitolele VIII, IX și X din O.U.G. nr. 51/1998. La data de 26 aprilie 2007, intimata-creditoare A.D.S. a depus întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Buzău, precum și excepția inadmisibilității contestației la executare în raport de dispozițiile art. 46 din O.U.G.

nr. 51/1998. Prin sentința civilă nr. 2840 din 17 mai 2007, Judecătoria Buzău a declinat competența de soluționare a cauzei la Curtea de Apel București, unde a fost înregistrată la nr. 2820/200/2007 la data de 12 iunie 2007 la secția a V-a comercială. La termenul de 6 septembrie 2007, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a respins ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității contestației la executare, în raport de dispozițiile art. 46 din O.U.G. nr. 51/1998. Prin sentința nr. 161 din 6 septembrie 2007, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a respins, ca neîntemeiată contestația la executare. Pentru a pronunța astfel, Curtea a reținut că, în cauză, nu operează nulitatea executării silite de către A.D.S.

prin executării proprii, deoarece conform art. 1 alin. (2) din O.U.G. 64/2005, care fac trimitere la aplicarea dispozițiilor cap. VIII, IX și X din O.U.G. nr. 51/1998 prevăd interpretarea corpului propriu de executori și aplicarea de către aceștia a procedurilor execuționale potrivit art. 50 din O.U.G. nr. 51/1998. S-a reținut că rezilierea contractului de concesiune nr. 22 din 11 august 2000 încheiat de părțile din litigiu, a fost reziliat în temeiul unui pact comisoriu înainte de pronunțarea deciziei, iar în lipsa unei date de referință (și prin decizia nr. 130 din 5 mai 2005 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în dosarul nr. 2367/2005 a stabili s-a constatat rezilierea acestui contract) pe care această decizie să o stabilească cu putere de lucru judecat, rezilierea își produce efectele de la data pronunțării deciziei, respectiv de la data de 5 mai 2005, când erau aplicabile dispozițiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 190/2004.

S-a mai constatat că executarea silită a fost efectuată cu respectarea formelor legale de executare silită, respectiv a dispozițiilor art. 374 1 C. proc. civ., care recunoaște unor înscrieri caracterul de titlu executoriu. În ceea ce privește creanța, instanța a apreciat că aceasta nu este certă, intimata nefăcând dovada unui calcul și plățile făcute. Împotriva acestei sentințe contestatoarea a declarat recurs, care a criticat soluția dată, susținând, în esență că, instanța de judecată și-a încălcat principiul rolului activ sens în care arată că trebuie efectuată o expertiză în cauză, pentru a se determina cuantumul creanței, fără a se avea în vedere penalitățile, ce nu au format obiectul în cadrul contestației la executare invocă temeiul de drept înscris în pct. 5 al art. 304 C. proc.

civ., instanța a încălcat principiul neretroactivității legii civile în timp, în argumentarea căruia arată că greșit s-au aplicat dispozițiile Legii nr. 190/2004, act normativ apărut ulterior încheierii contractului de cesiune și că rezilierea își produce efectele de la data pronunțării deciziei, în lipsa unei date de referință, atâta timp cât contractul a fost reziliat de intimata A.D.S., conform măsurii dispuse de aceasta prin adresa nr. 31943 din 20 martie 2003. În ceea ce privește creanța, recurenta a susținut că instanța greșit a constatat că aceasta nu este certă și a omis să analizeze că a fost în imposibilitate de a aplica criteriul determinabil în efectuarea plății, întrucât Bursa Română de Mărfuri i-a comunicat că nu tranzacționează grâul, așa încât nu a putut să stabilească prețul grâului.

1. Hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., motiv de casare înscris în dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în susținerea căreia a arătat că virtutea rolului activ al judecătorului era necesar administrarea probei cu o antrepriză tehnică de specialitate pentru a se stabili funcția de drept, având în vedere cuantumul creanței în determinarea căruia au fost incluse penalități, ce nu au făcut obiectul contestației la executare. 2. Hotărârea dată încalcă principiul neretroactivității legii civile în timp prin conferirea caracterului de titlu executoriu al contractului de cesiune în cauză, circumscriindu-se în motivul de nelegalitate prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc.

civ. În susținerea acestui motiv de recurs, rezultă în esență, că rezilierea contractului de cesiune a operat la momentul notificării nr. 21943 din 20 martie 2003, neavând importanță data pronunțării hotărârii judecătorești prin care s-a cerut constatarea rezilierii, considerentele instanței de judecată cu privire la impunerea unei date aleatorii relative la intervenirea rezilierii sunt lipsite de temei legal, tocmai pe considerentul că a avut de apreciat chiar aplicabilitatea pactului comisoriu, sancțiunea rezilierii operând din momentul în care creditorul și-a manifestat voința în acest sens.

Așa fiind, conchide recurenta, nu prezintă relevanță pentru incidența în cauză a Legii nr. 190/2004 momentul pronunțării hotărârii judecătorești de constatare a rezilierii legea fiind ulterioară contractului, inexistența unor prevederi legale aplicabile care să confere contractului de concesiune caracter de titlu executoriu, se impune anularea actelor de executare pentru nerespectarea dispozițiilor art. 372 C. proc. civ. Și, în alt motiv de recurs vizează lipsa caracterului cert și licit al creanței, ceea ce face imposibilă executarea silită.

De asemenea, instanța de fond a dispus o măsură nelegală, deoarece nu a avut în vedere dispozițiile inserate în capitolul 4 din contract, potrivit căruia părțile au convenit ca „prețul se stabilește după cotația de la Bursa Română de Mărfuri la momentul plății, totodată, instanța de fond a omis să analizeze aspectul învederat în sensul că recurenta a fost în imposibilitate de a aplica criteriul determinabil pentru efectuarea plății, în raport de comunicarea Bursei Române de Mărfuri a faptului că nu tranzacționează grâu, imposibilitatea de determinare a prețului era o dovadă a caracterului incert al creanței pretinse de A.D.S.

În același context, recurenta mai arată că un alt motiv al imposibilității achitării prețului s-a datorat împrejurării că din suprafața totală a terenului ce a format obiectul contractului de concesiunii, 205.17 ha, a fost retrocedată în temeiul legilor de reparație specială, Legea nr. 18/1991 și Legea nr. 10/2001 rămânând nerestituite aproximativ 3 ha pe motiv că reprezintă luci de apă. Or, în atare situație, clauza înscrisă la art. 4.3 din contract prevedea încheierea unui alt adițional pentru recalcularea cuantumului redevenței proporțional cu suprafața rămasă în urma revendicării. Și, în sfârșit, mai arată recurenta că nu putea efectua plăți în baza unor facturi în cuprinsul cărora nu erau menționate toate elementele obligatorii prevăzute de normele imperative în vigoare, numărul și data contractului astfel încât, pentru toate aceste considerente solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Recursul este fondat, potrivit considerentelor expuse în continuare: Criticile formulate de recurentă se circumscriu motivului de nelegalitate prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., cele invocate în temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ. se circumscriu, de asemenea în pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. Analizând în ansamblu, motivele de nelegalitate circumscrise pct.9 al art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte la apreciază ca fiind fondate având în vedere că din actele și lucrările dosarului rezultă cu certitudine lipsa caracterului cert și lichid al creanței ce s-a solicitat a fi executată silit.

În contextul acestor argumente, trebuie menționat faptul că recurenta nu a recunoscut debitul, debit stabilit unilateral de intimată, cu toate că Bursa Română de Mărfuri i-a comunicat să nu tranzacționeze grâu, iar, instanța de fond a omis să se pronunțe asupra reducerii suprafeței de teren, ce a format obiectul contractului de concesiune, ca urmare a retrocedării foștilor proprietari în temeiul legilor de reparație specială (Legea nr. 18/1991 și Legea nr. 10/2001). Față de aceste împrejurări ce au avut loc ulterior încheierii contractului de concesiune, precum și a procesului social de predare-primire încheiat la 5 martie 2001 instanța fondului trebuia să le analizeze din această perspectivă și s-a constatat imposibilitatea stabilirii redevenței.

În motivarea hotărârii, instanța de fond apreciază aplicabile dispozițiile art. 347 C. proc. civ. dar în mod eronat le coroborează cu dispozițiile art. 379 alin. (1) C. proc. civ., care prevede „nicio urmărire asupra bunurilor mobile sau imobile nu poate avea loc decât pentru o creanță certă, lichidă și exigibilă”. În raport de considerentele arătate, rezultă că se impunea administrarea unei expertize care să stabilească cuantumul creanței și a penalităților. Neprocedând în acest mod, hotărârea atacată este nelegală, situație în care, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ., va admite recursul contestatoarei, va casa sentința, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de contestatoarea A.A.I. POȘTA Câlnău împotriva sentinței nr. 161 din 6 septembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 11 aprilie 2008.