ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1463/2008

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1463/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Deliberând asupra recursului, din

actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin contestația la executare

înregistrată la nr. 2820/200/2007 din 10 aprilie 2007 la Judecătoria Buzău, A.A.I., în contradictoriu cu intimata A.D.S., a solicitat anularea tuturor

actelor de executare efectuate de intimată pentru sumele de 69.673,42 Ron – redevență,

6057,84 Ron – TVA aferent și 92.240,41 Ron – penalități de întârziere,

calculate conform contractului de concesiune nr. 22 din 11 august 2000.

În motivarea contestației, contestatoarea

a arătat că intimata-creditoare nu are o creanță certă, debitul pretins nefiind

recunoscut de ea, acesta fiind stabilit unilateral de către A.D.S. De asemenea,

a invocat nelegalitatea executării silite în raport de prevederile O.U.G. nr. 64/2005

și de cele prevăzute de O.U.G. nr. 51/1998, în sensul că A.V.A.S. este

competentă a efectua executarea silită și că executarea silită a început în

temeiul unui contract, care nu a fost investit cu formulă executorie, ceea ce

înseamnă că executarea silită începută este lovită de nulitate s-a invocat ca

temei de drept art. 399 C. proc. civ., art. 3 din O.U.G. nr. 64/2005 și

dispozițiile înscrise în capitolele VIII, IX și X din O.U.G. nr. 51/1998.

La data de 26 aprilie 2007,

intimata-creditoare A.D.S. a depus întâmpinare prin care a invocat excepția

necompetenței materiale a Judecătoriei Buzău, precum și excepția

inadmisibilității contestației la executare în raport de dispozițiile art. 46

din O.U.G. nr. 51/1998.

Prin sentința civilă nr. 2840 din 17 mai

2007, Judecătoria Buzău a declinat competența de soluționare a cauzei la Curtea de Apel București, unde a fost înregistrată la nr. 2820/200/2007 la data de 12 iunie

2007 la secția a V-a comercială.

La termenul de 6 septembrie 2007, Curtea

de Apel București, secția a V-a comercială, a respins ca neîntemeiată, excepția

inadmisibilității contestației la executare, în raport de dispozițiile art. 46

din O.U.G. nr. 51/1998.

Prin sentința nr. 161 din 6 septembrie

2007, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a respins, ca

neîntemeiată contestația la executare.

Pentru a pronunța astfel, Curtea a

reținut că, în cauză, nu operează nulitatea executării silite de către A.D.S.

prin executării proprii, deoarece conform art. 1 alin. (2) din O.U.G. 64/2005,

care fac trimitere la aplicarea dispozițiilor cap. VIII, IX și X din O.U.G. nr.

51/1998 prevăd interpretarea corpului propriu de executori și aplicarea de

către aceștia a procedurilor execuționale potrivit art. 50 din O.U.G. nr. 51/1998.

S-a reținut că rezilierea contractului de

concesiune nr. 22 din 11 august 2000 încheiat de părțile din litigiu, a fost

reziliat în temeiul unui pact comisoriu înainte de pronunțarea deciziei, iar în

lipsa unei date de referință (și prin decizia nr. 130 din 5 mai 2005 pronunțată

de Curtea de Apel Ploiești în dosarul nr. 2367/2005 a stabili s-a constatat

rezilierea acestui contract) pe care această decizie să o stabilească cu putere

de lucru judecat, rezilierea își produce efectele de la data pronunțării

deciziei, respectiv de la data de 5 mai 2005, când erau aplicabile dispozițiile

art. 1 alin. (3) din Legea nr. 190/2004.

S-a mai constatat că executarea silită a

fost efectuată cu respectarea formelor legale de executare silită, respectiv a

dispozițiilor art. 374

1

C. proc. civ., care recunoaște unor

înscrieri caracterul de titlu executoriu.

În ceea ce privește creanța, instanța a

apreciat că aceasta nu este certă, intimata nefăcând dovada unui calcul și

plățile făcute.

Împotriva acestei sentințe contestatoarea

a declarat recurs, care a criticat soluția dată, susținând, în esență că,

instanța de judecată și-a încălcat principiul rolului activ sens în care arată

că trebuie efectuată o expertiză în cauză, pentru a se determina cuantumul

creanței, fără a se avea în vedere penalitățile, ce nu au format obiectul în

cadrul contestației la executare invocă temeiul de drept înscris în pct. 5 al

art. 304 C. proc. civ., instanța a încălcat principiul neretroactivității legii

civile în timp, în argumentarea căruia arată că greșit s-au aplicat

dispozițiile Legii nr. 190/2004, act normativ apărut ulterior încheierii

contractului de cesiune și că rezilierea își produce efectele de la data

pronunțării deciziei, în lipsa unei date de referință, atâta timp cât

contractul a fost reziliat de intimata A.D.S., conform măsurii dispuse de

aceasta prin adresa nr. 31943 din 20 martie 2003.

În ceea ce privește creanța, recurenta a

susținut că instanța greșit a constatat că aceasta nu este certă și a omis să

analizeze că a fost în imposibilitate de a aplica criteriul determinabil în

efectuarea plății, întrucât Bursa Română de Mărfuri i-a comunicat că nu

tranzacționează grâul, așa încât nu a putut să stabilească prețul grâului.

încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., motiv de casare

înscris în dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în susținerea căreia a

arătat că virtutea rolului activ al judecătorului era necesar administrarea

probei cu o antrepriză tehnică de specialitate pentru a se stabili funcția de

drept, având în vedere cuantumul creanței în determinarea căruia au fost

incluse penalități, ce nu au făcut obiectul contestației la executare.

neretroactivității legii civile în timp prin conferirea caracterului de titlu

executoriu al contractului de cesiune în cauză, circumscriindu-se în motivul de

nelegalitate prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.

În susținerea acestui motiv de recurs,

rezultă în esență, că rezilierea contractului de cesiune a operat la momentul

notificării nr. 21943 din 20 martie 2003, neavând importanță data pronunțării

hotărârii judecătorești prin care s-a cerut constatarea rezilierii,

considerentele instanței de judecată cu privire la impunerea unei date

aleatorii relative la intervenirea rezilierii sunt lipsite de temei legal,

tocmai pe considerentul că a avut de apreciat chiar aplicabilitatea pactului

comisoriu, sancțiunea rezilierii operând din momentul în care creditorul și-a

manifestat voința în acest sens. Așa fiind, conchide recurenta, nu prezintă

relevanță pentru incidența în cauză a Legii nr. 190/2004 momentul pronunțării

hotărârii judecătorești de constatare a rezilierii legea fiind ulterioară

contractului, inexistența unor prevederi legale aplicabile care să confere

contractului de concesiune caracter de titlu executoriu, se impune anularea

actelor de executare pentru nerespectarea dispozițiilor art. 372 C. proc. civ.

Și, în alt motiv de recurs vizează lipsa

caracterului cert și licit al creanței, ceea ce face imposibilă executarea

silită.

De asemenea, instanța de fond a dispus o

măsură nelegală, deoarece nu a avut în vedere dispozițiile inserate în

capitolul 4 din contract, potrivit căruia părțile au convenit ca „prețul se

stabilește după cotația de la Bursa Română de Mărfuri la momentul plății,

totodată, instanța de fond a omis să analizeze aspectul învederat în sensul că

recurenta a fost în imposibilitate de a aplica criteriul determinabil pentru

efectuarea plății, în raport de comunicarea Bursei Române de Mărfuri a faptului

că nu tranzacționează grâu, imposibilitatea de determinare a prețului era o

dovadă a caracterului incert al creanței pretinse de A.D.S. În același context,

recurenta mai arată că un alt motiv al imposibilității achitării prețului s-a

datorat împrejurării că din suprafața totală a terenului ce a format obiectul

contractului de concesiunii, 205.17 ha, a fost retrocedată în temeiul legilor

de reparație specială, Legea nr. 18/1991 și Legea nr. 10/2001 rămânând

nerestituite aproximativ 3 ha pe motiv că reprezintă luci de apă. Or, în atare

situație, clauza înscrisă la art. 4.3 din contract prevedea încheierea unui alt

adițional pentru recalcularea cuantumului redevenței proporțional cu suprafața

rămasă în urma revendicării.

Și, în sfârșit, mai arată recurenta că nu

putea efectua plăți în baza unor facturi în cuprinsul cărora nu erau menționate

toate elementele obligatorii prevăzute de normele imperative în vigoare,

numărul și data contractului astfel încât, pentru toate aceste considerente

solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Recursul este fondat, potrivit

considerentelor expuse în continuare:

Criticile formulate de recurentă se circumscriu

motivului de nelegalitate prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., cele

invocate în temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ. se circumscriu, de asemenea

în pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.

Analizând în ansamblu, motivele de

nelegalitate circumscrise pct.9 al art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte la

apreciază ca fiind fondate având în vedere că din actele și lucrările dosarului

rezultă cu certitudine lipsa caracterului cert și lichid al creanței ce s-a

solicitat a fi executată silit.

În contextul acestor argumente, trebuie

menționat faptul că recurenta nu a recunoscut debitul, debit stabilit

unilateral de intimată, cu toate că Bursa Română de Mărfuri i-a comunicat să nu

tranzacționeze grâu, iar, instanța de fond a omis să se pronunțe asupra reducerii

suprafeței de teren, ce a format obiectul contractului de concesiune, ca urmare

a retrocedării foștilor proprietari în temeiul legilor de reparație specială

(Legea nr. 18/1991 și Legea nr. 10/2001). Față de aceste împrejurări ce au avut

loc ulterior încheierii contractului de concesiune, precum și a procesului

social de predare-primire încheiat la 5 martie 2001 instanța fondului trebuia

să le analizeze din această perspectivă și s-a constatat imposibilitatea

stabilirii redevenței.

În motivarea hotărârii, instanța de fond

apreciază aplicabile dispozițiile art. 347 C. proc. civ. dar în mod eronat le

coroborează cu dispozițiile art. 379 alin. (1) C. proc. civ., care prevede

„nicio urmărire asupra bunurilor mobile sau imobile nu poate avea loc decât pentru

o creanță certă, lichidă și exigibilă”.

În raport de considerentele arătate,

rezultă că se impunea administrarea unei expertize care să stabilească

cuantumul creanței și a penalităților.

Neprocedând în acest mod, hotărârea

atacată este nelegală, situație în care, Înalta Curte, în temeiul art. 312

alin. (3) teza a II-a C. proc. civ., va admite recursul contestatoarei, va casa

sentința, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

contestatoarea A.A.I. POȘTA Câlnău împotriva sentinței nr. 161 din 6 septembrie

2007 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, pe care o casează și

trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința publică, astăzi 11

aprilie 2008.