ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4546/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 315/CA/2010 pronunțată la data de 29 septembrie 2010, Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, a respins excepția tardivității acțiunii formulate de reclamanta SC A. SRL Constanța în contradictoriu cu pârâții Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale și Guvernul României, acțiune al cărei obiect îl constituie obligația de a face. Totodată, instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale în ceea ce privește cererea de obligare la emiterea unei hotărâri de Guvern și, admițând excepția neîndeplinirii procedurii prealabile, a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu Guvernul României.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că în cursul lunii mai 2009 reclamanta SC A. SRL a înștiințat Primăria comunei Topraisar în legătură cu pagubele suferite de pe urma secetei excesive și persistente pentru culturile de grâu, orz, orzoaică și rapiță, înființate în cursul anului agricol 2008-2009, la sesizarea primăriei și pe baza documentației primite, Direcția pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală Constanța întocmind o situație centralizatoare, ce a fost avizată de Instituția Prefectului, situație ce a fost înaintată Ministerului Agriculturii. Mai reține instanța de fond că Ministerul Agriculturii la rândul său a întocmit o informare cu privire la efectele fenomenului de secetă, pe care a înaintat-o secretariatului General al Guvernului cu adresa din 30 septembrie 2009, propunând „declararea stării de calamitate”, estimându-se un efort bugetar de 810 miliarde ROL, propunere ce nu a fost avizată favorabil de Guvern.

Cât privește excepția tardivității formulării acțiunii, Curtea a constatat că nu este întemeiată, acțiunea fiind formulată în termenul de 6 luni prevăzut de art. 11 lit. a) din Legea nr. 554/2004, calculat de la data de 9 iunie 2010, când pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale a răspuns la plângerea prealabilă formulată de reclamantă, iar acțiunea a fost introdusă la 16 iunie 2010. Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale, prima instanță a reținut că aceasta este întemeiată, Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale neavând competența de a emite hotărârea de Guvern de declarare a stării de calamitate, iar în lipsa unei astfel de hotărâri aceasta nu are nici calitatea de a achita despăgubirile solicitate.

Și excepția lipsei plângerii prealabile prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004, excepție ridicată de Guvernul României a fost considerată întemeiată de către instanța de fond, socotind că cererea de a fi obligat Guvernul României să adopte o hotărâre de declarare a stării de calamitate naturală, excede limitelor și procedurilor consacrate prin Legea nr. 381/2002, tratarea lor trebuind să se facă prin prisma procedurilor de drept comun, aplicabile în materia de contencios administrativ, printre acestea regăsindu-se și cea prevăzută de art. 7 din Legea contenciosului administrativ.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, reclamanta SC A. SRL Constanța, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, criticile formulate fiind, în esență, următoarele: - instanța de fond nu s-a pronunțat cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Guvernului României invocată de acesta prin întâmpinare, față de capătul 2 din acțiune privind obligarea pârâților la plata despăgubirilor materiale pentru calamitățile naturale care au afectat culturile în vara anului 2009; - a fost admisă, în mod greșit excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale în cererea privind obligarea la emiterea hotărârii de guvern.

Potrivit art. 14 din Legea nr. 381/2002 acestui pârât îi revenea obligația de a sesiza Guvernul României pentru a constata o anumită zonă ca afectată de calamitate naturală, pe baza documentațiilor primite de la direcțiile de agricultură județene, numai în urma acestei sesizări putând fi emisă hotărâre de guvern. Or, susține recurenta-reclamantă Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale nu a întocmit documentația necesară și nu a înaintat-o către Guvern pentru ca acesta să emită hotărârea de constatare a zonei calamitate. - instanța de fond nu a analizat calitatea procesuală pasivă a Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale și prin raportare la cel de-al doilea capăt de cerere, respectiv obligarea la plata sumei solicitată cu titlu de despăgubiri, calitate procesuală care este dată chiar de dispozițiile Legii nr. 381/2002 și a normelor de aplicare a acesteia.

Nu Direcția Agricolă a județului Constanța ar avea calitatea de a plăti despăgubirile rezultate din calamități, astfel cum eronat susține Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, arată recurenta, ci chiar ministerul are această obligație potrivit art. 7 din Legea nr. 381/2002 potrivit căruia „administrarea, utilizarea și gestionarea sumelor pentru despăgubirea producătorilor agricoli se face de către Ministerul Agriculturii”. Numai plata acestor despăgubiri, potrivit Normelor de aplicare a legii, art. 18 alin. (2), se face „de Ministerul Agriculturii, prin direcțiile generale pentru agricultură, după aprobarea hotărârii Guvernului prin care zona respectivă este declarată calamitată”.

- instanța de fond a admis în mod greșit excepția neîndeplinirii procedurii prealabile și a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată în contradictoriu cu Guvernul României, neținând seama de dispozițiile Legii nr. 381/2002 și de plângerea prealabilă adresată Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale la 26 mai 2010 și soluționată negativ de acesta prin adresa din 9 iunie 2010. Recurenta-reclamantă consideră suficientă plângerea prealabilă adresată Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale, acesta fiind cel care trebuia să întocmească documentația necesară prevăzută de Legea nr. 381/2002 și să sesizeze Guvernul României în vederea emiterii hotărârii respective.

- instanța de fond nu s-a pronunțat cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii pe motivele invocate de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale prin întâmpinare, și anume, prin raportare la lipsa unei hotărâri de Guvern care să constate zona calamitată și respectiv legat de faptul că nu ar fi aplicabilă în cauză Legea nr. 381/2002. O.G. nr. 14/2010, nu este aplicabilă în cauză, deoarece calamitățile au avut loc în anul 2009, aplicându-se astfel dispozițiile Legii nr. 381/2002, lege care nu este în contradictoriu cu liniile directoare comunitare, privind ajutoarele de stat în sectorul agricol și forestier 2007-2013 și ale Regulamentului nr. 1857/2006 de aplicare a art. 87 și 88 din Tratatul de aderare.

Se solicită admiterea recursului și casarea sentinței cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță. Intimatul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca legală și temeinică. Analizând recursul formulat, prim prisma criticilor formulate, cât și în baza art. 304 1 C. proc. civ., sub toate aspectele, Înalta Curte constată că este întemeiat, potrivit considerentelor ce se vor arăta în continuare.

Astfel, cum corect a stabilit și instanța de fond, obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie: 1) obligarea pârâtelor la emiterea unei hotărâri de Guvern prin care să se declare stare de calamitate naturală în zonele agricole din județul Constanța, de pe raza localităților T. și A., în care culturile de grâu, rapiță, orz și orzoaică au fost afectate în proporție de peste 30% din producție, de seceta prelungită din vara anului 2009; 2) obligarea la plata sumei de 246.441,76 RON despăgubiri materiale pentru calamitățile naturale care au afectat total sau parțial culturile de grâu, rapiță, orz și orzoaică în vara anului 2009 și 3) obligarea pârâților la plata unor penalități de 100 lei pentru fiecare zi de întârziere în executarea obligației de plată a calamităților solicitate, parte în cauză fiind Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, cât și Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului.

Cererea de chemare în judecată a celor doi pârâți a fost făcută de recurenta-reclamantă, avându-se în vedere dispozițiile Legii nr. 381/2002, care în art. 14 prevede că „Ministerului Agriculturii îi revine obligația de a sesiza Guvernul României pentru a constata o anumită zonă ca afectată de calamități naturale, pe baza documentației primite de la direcțiile de agricultură județene”. Cu alte cuvinte, nu se poate adopta o hotărâre de Guvern care să constate zona calamitată solicitată de recurenta-reclamantă, dacă nu se înaintează la guvern, de către Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale documentația necesară, depusă inițial la direcțiile județene agricole, pentru a se constata calamitatea.

În aceste condiții, este evident că chemarea în judecată a Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale s-a făcut pentru a fi obligat să înainteze documentația necesară consacrării zonelor calamitate prin hotărârea de Guvern, iar a Guvernului României pentru a emite hotărârea prin care să se declare calamitate zonele respective. Numai după emiterea hotărârii de Guvern în acest sens, s-ar putea pune și problema plății despăgubirilor rezultate din calamități, obligație ce cade în sarcina Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale.

Deci, fiecare dintre cei doi pârâți, intimați în recurs, chemați în judecată, nu sunt ținuți a îndeplini toate obligațiile prevăzute în cererea de chemare în judecată, ci numai în funcție de atribuțiile ce le sunt date prin lege, astfel încât în mod greșit instanța de fond a analizat excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale numai în raport de capătul de cerere privind obligarea la emiterea hotărârii de Guvern. Pe de altă parte, respingând acțiunea formulată, față de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale pentru lipsa calității procesuale pasive raportat la cererea de obligare la emiterea hotărârii de Guvern, prima instanță, astfel cum corect susține recurenta-reclamantă, nu a analizat calitatea procesuală pasivă și prin raportare la cel de-al doilea capăt de cerere, respectiv obligarea la plata sumei solicitată cu titlu de despăgubiri, lăsând practic nesoluționat acest capăt de cerere.

Cât privește excepția neîndeplinirii plângerii prealabile în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, instanța de fond a considerat greșit că este întemeiată și a respins acțiunea ca inadmisibilă față de acest pârât. Recurenta-reclamantă, după parcurgerea procedurii speciale prevăzută de Legea nr. 381/2002, în vederea acordării despăgubirilor în cuantum de 246.441,76 RON, demersuri care nu au avut nici un rezultat, s-a adresat cu plângere prealabilă Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale, la data de 9 iunie 2010, acesta formulând răspuns în data de 16 iunie 2010. Deși, conform practicii Înaltei Curți, procedura prealabilă prevăzută de art. 7 din Legea contenciosului administrativ nu mai este necesară, atâta timp cât recurenta-reclamantă a urmat procedura specială prevăzută de Legea nr. 381/2002, totuși această procedură a fost îndeplinită în raport cu Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, ea fiind valabilă și în raport cu Guvernul României.

Nici nu se putea pretinde recurentei-reclamante să îndeplinească procedura prealabilă prevăzută de art. 7 din Legea contenciosului administrativ față de Guvernul României, de vreme de acesta nu poate trece la emiterea unei Hotărâri de Guvern prin care să declare starea de calamitate, în lipsa sesizării sale de către Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, sesizare însoțită de întreaga documentație necesară stabilirii calamității. Astfel cum corect susține recurenta-reclamantă, numai dacă ar fi existat deja o hotărâre de guvern emisă și prin care să se fi acordat despăgubiri numai parțial, atunci, atacând acea hotărâre de Guvern, ar fi fost necesară parcurgerea procedurii prealabile.

Or, în speță, recurenta-reclamantă a cerut obligarea Guvernului de a emite un act normativ care să aibă la bază propunerea Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale: de a se constata producerea calamităților și deci, plângerea prealabilă trebuie adresată autorității îndrituite să sesizeze Guvernul României, în speță, Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale. Rezultă astfel, ca o consecință a celor expuse, că soluționând cauza pe excepții și nu pe fondul ei, prima instanță a pronunțat o soluție nelegală și netemeinică, fiind aplicat greșit textul de lege prevăzut de art. 7 din Legea contenciosului administrativ, astfel că se impune admiterea recursului în baza art. 312 C. proc. civ., casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Rejudecând cauza pe fond, prima instanță va analiza criticile formulate de recurenta-reclamantă sub toate aspectele, inclusiv cel privind înaintarea documentației de către Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale către Guvernul României, recurenta-reclamantă pretinzând că aceasta nu a fost înaintată și nu a fost sesizat Guvernul României pentru a emite hotărâre de Guvern, deși din adresa din 9 iunie 2010 (răspunsul la plângerea prealabilă) ar rezulta că această procedură a fost inițiată de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, dar că nu a fost avizată favorabil de Guvernul României.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva sentinței nr. 315/CA din 29 septembrie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, precum și pentru cauze de contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 octombrie 2011.