ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4546/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 315/CA/2010 pronunțată

la data de 29 septembrie 2010, Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă

și fluvială, contencios administrativ și fiscal, a respins excepția tardivității

acțiunii formulate de reclamanta SC A. SRL Constanța în contradictoriu cu pârâții

Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale și Guvernul României, acțiune al cărei

obiect îl constituie obligația de a face.

Totodată, instanța a admis

excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Agriculturii și

Dezvoltării Rurale în ceea ce privește cererea de obligare la emiterea unei hotărâri

de Guvern și, admițând excepția neîndeplinirii procedurii prealabile, a respins

acțiunea formulată în contradictoriu cu Guvernul României.

Pentru a pronunța această

sentință, prima instanță a reținut că în cursul lunii mai 2009 reclamanta SC A.

SRL a înștiințat Primăria comunei Topraisar în legătură cu pagubele suferite de

pe urma secetei excesive și persistente pentru culturile de grâu, orz, orzoaică

și rapiță, înființate în cursul anului agricol 2008-2009, la sesizarea primăriei

și pe baza documentației primite, Direcția pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală

Constanța întocmind o situație centralizatoare, ce a fost avizată de Instituția

Prefectului, situație ce a fost înaintată Ministerului Agriculturii.

Mai reține instanța de

fond că Ministerul Agriculturii la rândul său a întocmit o informare cu privire

la efectele fenomenului de secetă, pe care a înaintat-o secretariatului General

al Guvernului cu adresa din 30 septembrie 2009, propunând „declararea stării de

calamitate”, estimându-se un efort bugetar de 810 miliarde ROL, propunere ce nu

a fost avizată favorabil de Guvern.

Cât privește excepția

tardivității formulării acțiunii, Curtea a constatat că nu este întemeiată, acțiunea

fiind formulată în termenul de 6 luni prevăzut de art. 11 lit. a) din Legea nr.

554/2004, calculat de la data de 9 iunie 2010, când pârâtul Ministerul

Agriculturii și Dezvoltării Rurale a răspuns la plângerea prealabilă formulată de

reclamantă, iar acțiunea a fost introdusă la 16 iunie 2010.

Referitor la excepția

lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Agriculturii și Dezvoltării

Rurale, prima instanță a reținut că aceasta este întemeiată, Ministerul

Agriculturii și Dezvoltării Rurale neavând competența de a emite hotărârea de Guvern

de declarare a stării de calamitate, iar în lipsa unei astfel de hotărâri aceasta

nu are nici calitatea de a achita despăgubirile solicitate.

Și excepția lipsei plângerii

prealabile prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004, excepție ridicată de Guvernul

României a fost considerată întemeiată de către instanța de fond, socotind că cererea

de a fi obligat Guvernul României să adopte o hotărâre de declarare a stării de

calamitate naturală, excede limitelor și procedurilor consacrate prin Legea nr.

381/2002, tratarea lor trebuind să se facă prin prisma procedurilor de drept comun,

aplicabile în materia de contencios administrativ, printre acestea regăsindu-se

și cea prevăzută de art. 7 din Legea contenciosului administrativ.

Împotriva acestei sentințe

a declarat recurs, în termen legal, reclamanta SC A. SRL Constanța, criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie, criticile formulate fiind, în esență, următoarele:

- instanța de fond nu

s-a pronunțat cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Guvernului

României invocată de acesta prin întâmpinare, față de capătul 2 din acțiune privind

obligarea pârâților la plata despăgubirilor materiale pentru calamitățile naturale

care au afectat culturile în vara anului 2009;

- a fost admisă, în mod

greșit excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Agriculturii

și Dezvoltării Rurale în cererea privind obligarea la emiterea hotărârii de guvern.

Potrivit art. 14 din Legea

nr. 381/2002 acestui pârât îi revenea obligația de a sesiza Guvernul României pentru

a constata o anumită zonă ca afectată de calamitate naturală, pe baza documentațiilor

primite de la direcțiile de agricultură județene, numai în urma acestei sesizări

putând fi emisă hotărâre de guvern.

Or, susține recurenta-reclamantă

Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale nu a întocmit documentația necesară

și nu a înaintat-o către Guvern pentru ca acesta să emită hotărârea de constatare

a zonei calamitate.

- instanța de fond nu

a analizat calitatea procesuală pasivă a Ministerului Agriculturii și

Dezvoltării Rurale și prin raportare la cel de-al doilea capăt de cerere, respectiv

obligarea la plata sumei solicitată cu titlu de despăgubiri, calitate procesuală

care este dată chiar de dispozițiile Legii nr. 381/2002 și a normelor de aplicare

a acesteia.

Nu Direcția Agricolă a

județului Constanța ar avea calitatea de a plăti despăgubirile rezultate din calamități,

astfel cum eronat susține Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, arată recurenta,

ci chiar ministerul are această obligație potrivit art. 7 din Legea nr. 381/2002

potrivit căruia „administrarea, utilizarea și gestionarea sumelor pentru despăgubirea

producătorilor agricoli se face de către Ministerul Agriculturii”.

Numai plata acestor despăgubiri,

potrivit Normelor de aplicare a legii, art. 18 alin. (2), se face „de Ministerul

Agriculturii, prin direcțiile generale pentru agricultură, după aprobarea hotărârii

Guvernului prin care zona respectivă este declarată calamitată”.

- instanța de fond a admis

în mod greșit excepția neîndeplinirii procedurii prealabile și a respins ca inadmisibilă

acțiunea formulată în contradictoriu cu Guvernul României, neținând seama de dispozițiile

Legii nr. 381/2002 și de plângerea prealabilă adresată Ministerului

Agriculturii și Dezvoltării Rurale la 26 mai 2010 și soluționată negativ de acesta

prin adresa din 9 iunie 2010.

Recurenta-reclamantă consideră

suficientă plângerea prealabilă adresată Ministerului Agriculturii și Dezvoltării

Rurale, acesta fiind cel care trebuia să întocmească documentația necesară prevăzută

de Legea nr. 381/2002 și să sesizeze Guvernul României în vederea emiterii hotărârii

respective.

- instanța de fond nu

s-a pronunțat cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii pe motivele invocate

de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale prin întâmpinare, și anume, prin

raportare la lipsa unei hotărâri de Guvern care să constate zona calamitată și respectiv

legat de faptul că nu ar fi aplicabilă în cauză Legea nr. 381/2002.

O.G. nr. 14/2010, nu este

aplicabilă în cauză, deoarece calamitățile au avut loc în anul 2009, aplicându-se

astfel dispozițiile Legii nr. 381/2002, lege care nu este în contradictoriu cu liniile

directoare comunitare, privind ajutoarele de stat în sectorul agricol și forestier

2007-2013 și ale Regulamentului nr. 1857/2006 de aplicare a art. 87 și 88 din Tratatul

de aderare.

Se solicită admiterea

recursului și casarea sentinței cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași

instanță.

Intimatul Ministerul Agriculturii

și Dezvoltării Rurale a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca

nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca legală și temeinică.

Analizând recursul formulat,

prim prisma criticilor formulate, cât și în baza art. 304

1

C. proc. civ.,

sub toate aspectele, Înalta Curte constată că este întemeiat, potrivit considerentelor

ce se vor arăta în continuare.

Astfel, cum corect a stabilit

și instanța de fond, obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie: 1) obligarea

pârâtelor la emiterea unei hotărâri de Guvern prin care să se declare stare de calamitate

naturală în zonele agricole din județul Constanța, de pe raza localităților T. și

A., în care culturile de grâu, rapiță, orz și orzoaică au fost afectate în proporție

de peste 30% din producție, de seceta prelungită din vara anului 2009; 2) obligarea

la plata sumei de 246.441,76 RON despăgubiri materiale pentru calamitățile naturale

care au afectat total sau parțial culturile de grâu, rapiță, orz și orzoaică în

vara anului 2009 și 3) obligarea pârâților la plata unor penalități de 100 lei pentru

fiecare zi de întârziere în executarea obligației de plată a calamităților solicitate,

parte în cauză fiind Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, cât și Guvernul

României prin Secretariatul General al Guvernului.

Cererea de chemare în

judecată a celor doi pârâți a fost făcută de recurenta-reclamantă, avându-se în

vedere dispozițiile Legii nr. 381/2002, care în art. 14 prevede că „Ministerului

Agriculturii îi revine obligația de a sesiza Guvernul României pentru a constata

o anumită zonă ca afectată de calamități naturale, pe baza documentației primite

de la direcțiile de agricultură județene”.

Cu alte cuvinte, nu se

poate adopta o hotărâre de Guvern care să constate zona calamitată solicitată de

recurenta-reclamantă, dacă nu se înaintează la guvern, de către Ministerul

Agriculturii și Dezvoltării Rurale documentația necesară, depusă inițial la direcțiile

județene agricole, pentru a se constata calamitatea.

În aceste condiții, este

evident că chemarea în judecată a Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale

s-a făcut pentru a fi obligat să înainteze documentația necesară consacrării zonelor

calamitate prin hotărârea de Guvern, iar a Guvernului României pentru a emite hotărârea

prin care să se declare calamitate zonele respective.

Numai după emiterea hotărârii

de Guvern în acest sens, s-ar putea pune și problema plății despăgubirilor rezultate

din calamități, obligație ce cade în sarcina Ministerului Agriculturii și

Dezvoltării Rurale.

Deci, fiecare dintre cei

doi pârâți, intimați în recurs, chemați în judecată, nu sunt ținuți a îndeplini

toate obligațiile prevăzute în cererea de chemare în judecată, ci numai în funcție

de atribuțiile ce le sunt date prin lege, astfel încât în mod greșit instanța de

fond a analizat excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului

Agriculturii și Dezvoltării Rurale numai în raport de capătul de cerere privind

obligarea la emiterea hotărârii de Guvern.

Pe de altă parte, respingând

acțiunea formulată, față de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale pentru

lipsa calității procesuale pasive raportat la cererea de obligare la emiterea hotărârii

de Guvern, prima instanță, astfel cum corect susține recurenta-reclamantă, nu a

analizat calitatea procesuală pasivă și prin raportare la cel de-al doilea capăt

de cerere, respectiv obligarea la plata sumei solicitată cu titlu de despăgubiri,

lăsând practic nesoluționat acest capăt de cerere.

Cât privește excepția

neîndeplinirii plângerii prealabile în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României,

instanța de fond a considerat greșit că este întemeiată și a respins acțiunea ca

inadmisibilă față de acest pârât.

Recurenta-reclamantă,

după parcurgerea procedurii speciale prevăzută de Legea nr. 381/2002, în vederea

acordării despăgubirilor în cuantum de 246.441,76 RON, demersuri care nu au avut

nici un rezultat, s-a adresat cu plângere prealabilă Ministerului Agriculturii și

Dezvoltării Rurale, la data de 9 iunie 2010, acesta formulând răspuns în data de

16 iunie 2010.

Deși, conform practicii

Înaltei Curți, procedura prealabilă prevăzută de art. 7 din Legea contenciosului

administrativ nu mai este necesară, atâta timp cât recurenta-reclamantă a urmat

procedura specială prevăzută de Legea nr. 381/2002, totuși această procedură a fost

îndeplinită în raport cu Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, ea fiind

valabilă și în raport cu Guvernul României.

Nici nu se putea pretinde

recurentei-reclamante să îndeplinească procedura prealabilă prevăzută de art. 7

din Legea contenciosului administrativ față de Guvernul României, de vreme de acesta

nu poate trece la emiterea unei Hotărâri de Guvern prin care să declare starea de

calamitate, în lipsa sesizării sale de către Ministerul Agriculturii și

Dezvoltării Rurale, sesizare însoțită de întreaga documentație necesară stabilirii

calamității.

Astfel cum corect susține

recurenta-reclamantă, numai dacă ar fi existat deja o hotărâre de guvern emisă și

prin care să se fi acordat despăgubiri numai parțial, atunci, atacând acea hotărâre

de Guvern, ar fi fost necesară parcurgerea procedurii prealabile.

Or, în speță, recurenta-reclamantă

a cerut obligarea Guvernului de a emite un act normativ care să aibă la bază propunerea

Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale: de a se constata producerea calamităților

și deci, plângerea prealabilă trebuie adresată autorității îndrituite să sesizeze

Guvernul României, în speță, Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale.

Rezultă astfel, ca o consecință

a celor expuse, că soluționând cauza pe excepții și nu pe fondul ei, prima instanță

a pronunțat o soluție nelegală și netemeinică, fiind aplicat greșit textul de lege

prevăzut de art. 7 din Legea contenciosului administrativ, astfel că se impune admiterea

recursului în baza art. 312 C. proc. civ., casarea sentinței și trimiterea cauzei

spre rejudecare la aceeași instanță.

Rejudecând cauza pe fond,

prima instanță va analiza criticile formulate de recurenta-reclamantă sub toate

aspectele, inclusiv cel privind înaintarea documentației de către Ministerul

Agriculturii și Dezvoltării Rurale către Guvernul României, recurenta-reclamantă

pretinzând că aceasta nu a fost înaintată și nu a fost sesizat Guvernul României

pentru a emite hotărâre de Guvern, deși din adresa din 9 iunie 2010 (răspunsul la

plângerea prealabilă) ar rezulta că această procedură a fost inițiată de Ministerul

Agriculturii și Dezvoltării Rurale, dar că nu a fost avizată favorabil de Guvernul

României.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de reclamanta SC A. SRL împotriva sentinței nr. 315/CA din 29 septembrie 2010 a

Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, precum și pentru

cauze de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 octombrie

2011.