ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție

Sursă originală

ÎCCJ 18.02.2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 554/2015

HOTĂRÂRE

18.02.2015

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2015
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 554/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Decizia nr.

554

/20

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș,

la data de 10 decembrie 2010, reclamanta Agenția Domeniilor Statului București a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC A. S.R.L. Timișoara, să se dispună, în baza principiului îmbogățirii fără just temei, ca pârâta să fie obligată la plata sumei de

350

906,21 RON reprezentând contravaloarea folosinței suprafeței de 203 ha teren agricol ce s-a aflat în exploatarea SC B. SA Nițchidorf, județul Timiș, exploatat de aceasta fără titlu valabil de la data de 14 decembrie 2000 până la data de 12 august 2008, urmând ca la momentul plății efective suma să fie actualizată corespunzător.

Prin sentința civilă nr. 1784/PI din 08 ianuarie 2011, Tribunalul Timiș a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și a respins, ca prescrise, pretențiile aferente perioadei 14 decembrie 2000-31 decembrie 2006, solicitate de reclamanta Agenția Domeniilor Statului, în contradictoriu cu pârâta SC A. SRL; totodată, a respins, ca neîntemeiate, pretențiile solicitate de aceeași reclamantă pentru perioada 01 ianuarie 2007-12 august 2008, luând act de faptul că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, cu referire la excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei, pentru pretențiile aferente perioadei 14 decembrie 2000-31 decembrie 2006, instanța de fond a reținut că, potrivit art. 1 și art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termen de 3 ani de la data nașterii acestuia.

În speță, tribunalul a reținut că reclamanta Administrația Domeniilor Statului a preluat în patrimoniu suprafața de 203 ha teren agricol ce s-a aflat în exploatarea SC B. SA Nițchidorf, județul Timiș - în conformitate cu prevederile Legii nr. 268/2001, care reprezintă, totodată, și actul de înființare a instituției; că, în calitate de administrator al statului român - în exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole - prescripția începe să curgă de la momentul înființării reclamantei, astfel că dreptul la acțiune este prescris pentru perioada ce excede celor 3 ani anteriori introducerii acesteia, respectiv pentru perioada 14 decembrie 2000-31 decembrie 2006.

În ce privește apărarea reclamantei, în sensul că a luat la cunoștință doar la data de 11 iunie 2008 de faptul că pârâta exploatează terenul și, prin urmare, termenul de prescripție curge numai de la această dată, prima instanță a arătat că aceasta este nefondată, deoarece în speță nu sunt aplicabile dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

Pe de altă parte, a arătat că recunoașterea pârâtei, în sensul că folosește terenul din anul 2000, nu reprezintă și o recunoaștere a pretențiilor reclamantei, din nota de constatare invocată de aceasta din urmă rezultând foarte clar că reprezentantul pârâtei invocă un titlu cu privire la teren, astfel că nici dispozițiile art. 16 lit. a) din Decret nu pot fi reținute ca fiind incidente în cauză.

În ce privește pretențiile aferente perioadei 01 ianuarie 2007-12 august 2008, tribunalul a apreciat că acestea sunt neîntemeiate, întrucât prin sentința civilă nr. 283 din 09 februarie 2001 a Judecătoriei Lugoj - definitivă și irevocabilă - a fost dispusă adjudecarea în favoarea pârâtei SC A. SRL a imobilelor terenuri cu clădiri cu destinație agricolă, respectiv ferma 8, înscrisă în C.F. nr. 2442 a localității Nițchidorf și ferma nr. 12, înscrisă în C.F. nr. 2443 a aceleiași localități.

Instanța de fond a apreciat că această hotărâre judecătorească face dovada deplină a dreptului de proprietate pe care pârâta îl deține asupra terenului în suprafață de 203 ha, deoarece, la epoca pronunțării hotărârii C. proc. civ. prevedea, în art. 516 pct. 8 C. proc. civ., că actul de adjudecare este titlu de proprietate, iar în art. 517 alin. (1), că un exemplar de pe actul de adjudecare se va preda dobânditorului spre a-i servi ca titlu de proprietate și pentru a fi înscris în cartea funciară; în fine, că, potrivit art. 518 alin. (1) din același act normativ, prin actul de adjudecare proprietatea imobilului sau, după caz, un alt drept real care a făcut obiectul urmăririi silite, se transmite de la debitor la adjudecatar.

Prin urmare, a arătat că dreptul de proprietate al pârâtei asupra terenului în cauză este dovedit prin actul de adjudecare - reprezentat de sentința civilă nr. 283 din 09 februarie 2001 a Judecătoriei Lugoj - iar neînscrierea acestui titlu în cartea funciară nu-l lipsește de efecte juridice, sub aspectul plenitudinii atributelor dreptului de proprietate, deoarece atât art. 26 din Legea nr. 115/1938 cât și art. 28 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 statuează că dreptul de proprietate și celelalte drepturi reale sunt opozabile față de terți, fără înscrierea în cartea funciară, când provin din succesiune, accesiune, vânzare silită și uzucapiune.

Concluzionând, tribunalul a reținut că, întrucât pârâta deține un titlu de proprietate asupra suprafeței de teren de 203 ha agricol, nu se poate vorbi de o posesie nelegitimă și o îmbogățire fără justă cauză prin folosința acestui bun, astfel că se impune respingerea, ca neîntemeiate, a pretențiilor reclamantei pentru perioada 01 ianuarie 2007-12 august 2008.

În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., prima instanță a luat act că pârâta nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței menționate a declarat apel reclamanta Agenția Domeniilor Statului, solicitând schimbarea acesteia, în sensul respingerii excepției prescripției dreptului la acțiune privind perioada 14 decembrie 2000-31 decembrie 2006 și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

Prin decizia civilă nr. 81 din 3 aprilie 2012, Curtea de Apel Timișoara a respins apelul declarat de reclamanta Agenția Domeniilor Statului, în contradictoriu cu pârâta SC A. SRL, împotriva sentinței civile nr. 1784/PI din 08 ianuarie 2011, pronunțată de Tribunalul Timiș.

În motivarea hotărârii, curtea de apel a arătat că soluția de respingere, ca prescrisă, a acțiunii reclamantei, pentru pretențiile aferente perioadei 14 decembrie 2000-31 decembrie 2006, în considerarea prevederilor legale cu caracter imperativ care reglementează prescripția extinctivă, ridică, în speță, două probleme distincte: prima - privind calificarea creanței pretinse de reclamantă, iar cea de-a doua - privind data la care începe să curgă termenul de prescripție și incidența unor cauze de întrerupere a acestui termen.

În ceea ce privește calificarea creanței, apelanta a susținut că aceasta are natura juridică a unei creanțe fiscale și este supusă, prin urmare, termenului special de prescripție - de 5 ani - instituit de prevederile art. 121 alin. (1) [în realitate, art. 131 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc.].

Curtea de apel, în deplin acord cu cele statuate de către prima instanță, a exclus caracterul fiscal al creanței reclamantei și a confirmat termenul de prescripție de drept comun - care este cel de 3 ani de la nașterea dreptului la acțiune, conform art. 1 și art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

În sensul celor de mai sus, curtea de apel a reținut că acțiunea reclamantei are ca obiect repararea pretinsului prejudiciu ce i-a fost cauzat de pârâtă, prin exploatarea fără drept a suprafeței de 203 ha - preluată de la SC B. SA, în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 198/1999 și ale Legii nr. 268/2001, privind privatizarea societăților comerciale ce dețin în administrare terenuri proprietate publică și privată a statului cu destinație agricolă și înființarea Agenției Domeniilor Statului, respectiv Anexei nr. 1, poziția 595 la lege.

A concluzionat că, în timp ce dreptul la despăgubiri își află izvorul în fapta delictuală a pârâtei și este guvernat de norme de drept privat, creanța fiscală își are izvorul în raporturi juridice fiscale - guvernate de normele dreptului public.

A menționat că este lipsită, de relevanță, sub aspectul analizat, împrejurarea că despăgubirile se fac venituri la bugetul statului, întrucât prevederile art. 131 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. (care instituie termenul special de prescripție de 5 ani), se referă în mod expres la creanțe fiscale, nicidecum la creanțe bugetare, ori, potrivit art. 21 alin. (1) din același act normativ, „Creanțele fiscale reprezintă drepturi patrimoniale care, potrivit legii, rezultă din raporturile de drept material fiscal”.

A apreciat că este adevărat că prevederile C. proc. fisc. se aplică, potrivit art. 1 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 și „pentru administrarea drepturilor vamale, precum și pentru administrarea creanțelor provenind din contribuții, amenzi și alte sume ce constituie venituri ale bugetului general consolidat”, însă dispoziția de la art. 131 este una de excepție, așa încât este de strictă interpretare.

Mai mult, a considerat că trebuie observat că acest termen special de prescripție se referă la executarea unor atare creanțe, în timp ce în speță se ridică problema determinării creanțelor la care este îndreptățită reclamanta.

Pentru toate aceste considerente, curtea de apel a apreciat că prescripția dreptului la acțiune pentru plata contravalorii lipsei de folosință a terenului se supune prevederilor art. 1 din Decretul nr. 167/1958, care stabilesc că „Dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege”.

Sub aspectul momentului de început al termenului de prescripție, curtea de apel a constatat că, potrivit dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, „(1) Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.

(2) Dispozițiile alineatului precedent se aplică prin asemănare și în cazul îmbogățirii fără just temei”.

În speță, pârâta folosește terenul în litigiu din anul 2000, așa încât în absența unor dovezi din care să rezulte că reclamanta nu a putut să cunoască identitatea acesteia, se prezumă că trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

În atare situație, curtea de apel a apreciat că termenul de prescripție curge de la data la care reclamanta a fost lipsită de folosința terenului, împlinindu-se câte un termen de prescripție distinct pentru contravaloarea folosinței aferentă fiecărui an.

În cauză nu sunt incidente nici reglementările normative referitoare la întreruperea termenului de prescripție, întrucât, prin nota de constatare încheiată la data de 11 iunie 2008, pârâta nu a recunoscut pretențiile reclamantei, ci doar împrejurarea că terenul se află în folosința sa din anul 2000; dimpotrivă, pârâta a contestat orice drept al reclamantei asupra terenului, invocând în favoarea sa actul de adjudecare - reprezentat de sentința civilă nr. 283 din 09 februarie 2001 a Judecătoriei Lugoj.

În atare situație, nu sunt incidente în speță dispozițiile art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, așa încât în mod legal prima instanță a respins pretențiile reclamantei, pentru perioada 14 decembrie 2000 - 31 decembrie 2006, ca prescrise.

Curtea de apel a apreciat că acțiunea reclamantei este și nefondată, întrucât prin sentința civilă nr. 283 din 09 februarie 2001 a Judecătoriei Lugoj, s-au adjudecat în favoarea pârâtei SC A. SRL imobilele terenuri cu destinație agricolă și construcții, în suprafață de 203 ha, înscrise în C.F. nr. 2442 și C.F. nr. 2443 a localității Nițchidorf (respectiv fermele nr. 8 și nr. 12).

În atare situație, a reținut că pârâta deține un titlu de proprietate asupra terenurilor, care este opozabil erga omnes independent de înscrierea lui în cartea funciară - față de dispozițiile art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938, art. 26 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 și art. 887 alin. (1) din noul C. civ., care statuează că dreptul de proprietate și celelalte drepturi reale sunt opozabile față de terți, fără înscrierea în cartea funciară, când provin din vânzare silită.

Prin decizia civilă nr. 738 din 26 februarie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamanta Agenția Domeniilor Statului București împotriva deciziei civile nr. 81 din 03 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Timișoara.

În motivarea deciziei, instanța de recurs a arătat că instanța de apel a încălcat obligația stabilită de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., aceea de a demonstra în scris de ce a ajuns la hotărârea dată, obligație esențială a cărei încălcare este sancționată cu nulitatea hotărârii conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ., reținând că Curtea de Apel Timișoara, a analizat calitatea pârâtei de proprietară a terenului a cărui exploatare, a susținut recurenta reclamantă, că a condus la îmbogățirea fără justă cauză a acesteia, constând în lipsa de folosință, raportându-se la o sentință civilă nr. 283/2001 a Judecătoriei Lugoj, la care sentința apelată nu face nicio referire și cu ignorarea procesului-verbal de adjudecare din care rezultă că obiectul licitației l-a format plantația cu diferite specii de pomi fructiferi aflată pe teren, sens în care pârâta a solicitat reclamantei ulterior încheierii lui concesionarea terenului pe care se afla aceasta.

Înalta Curte a constatat ca întemeiate și criticile recurentei reclamante Agenția Domeniilor Statului București, privind greșita aplicare a legii față de împrejurarea că a preluat în patrimoniu suprafața de teren cu destinație teren agricol aflat în proprietatea statului de la SC B. SA, avându-se în vedere că terenurile în speță figurează atât în anexele O.G. nr. 198/1999 sub nr. 602, cât și ale Legii nr. 286/2001, sub nr. 595, ca terenuri supuse privatizării de A.D.S. în baza acestor legi speciale.

Înalta Curte a mai reținut că, deși prin decizia civilă nr. 81 din 03 aprilie 2012, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, a menținut soluția instanței de fond a cărei motivare a format obiectul criticilor reclamantei, conform căreia pârâta folosea plantația adjudecată și că reclamanta nu a dat curs solicitării pârâtei SC A. SRL de a i se concesiona terenul, curtea de apel, a încălcat principiul devoluțiunii în apel și dispozițiile art. 292 C. proc. civ., prin considerentele deciziei sale statuând că pârâta este proprietara terenului, nerespectând nici dispozițiile art. 296 C. proc. civ., îngreunând astfel, situația reclamantei în propria sa cale de atac.

A constatat, totodată că, în mod greșit a reținut instanța de apel că pârâta deține un titlu de proprietate asupra terenurilor, reprezentat de sentința civilă nr. 283 din 09 februarie 2001 a Judecătoriei Lugoj, prin care s-au adjudecat în favoarea pârâtei SC A. SRL imobilele terenuri cu destinație agricolă și construcții, în suprafață de 203 ha, înscrise în C.F. nr. 2442 și C.F. nr. 2443 a localității Nițchidorf (respectiv fermele nr. 8 și nr. 12), fără să aibă în vedere procesului-verbal de adjudecare din care rezultă clar că obiectul licitației l-a format plantația cu diferite specii de pomi fructiferi aflată pe teren și solicitarea ulterioară a pârâtei de concesionare a terenului pe care se afla aceasta.

Avându-se în vedere faptul că instanța de apel nu a luat în examinare toate motivele de apel formulate de reclamantă, Înalta Curte constatând încălcate formele de procedură sub sancțiunea art. 105 C. proc. civ., considerentele deciziei raportându-se la probe care nu au fost administrate în fața primei instanțe și nici încuviințate în apel, a admis recursul reclamantei, a casat decizia civilă nr. 81 din 03 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, și a trimis cauza la aceeași instanță pentru rejudecare, apreciind ca întemeiate motivele de recurs reglementate de art. 304 pct. 5, pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ. în care se încadrează criticile formulate.

Cu ocazia rejudecării apelului, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că instanța urmează a răspunde criticilor formulate cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă în susținerea pretențiilor și apărărilor lor, să ceară părților să administreze probele pe care le consideră necesare, potrivit art. 129 alin. (3) și (4) C. proc. civ.

Examinând apelul declarat în baza probelor administrate și având în vedere dispozițiile deciziei de casare, obligatorii conform art. 315 C. proc. civ., Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, prin decizia civilă nr. 816 din 14 octombrie 2014, în baza dispozițiilor art. 294 și urm. din același cod, a admis apelul declarat de reclamanta, ca fiind întemeiat, a schimbat în parte sentința civilă nr. 1784/PI din 08 noiembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Timiș, în sensul că a admis în parte acțiunea reclamantei Agenția Domeniilor Statului București și a obligat-o pe pârâta SC A. SRL Timișoara la plata către reclamantă a sumei de 30.965,82 RON cu titlu de pretenții aferente perioadei 10 decembrie 2007-12 august 2008, în formă actualizată la data plății efective, menținând în rest hotărârea apelată, pentru următoarele considerente:

Curtea de apel a constatat că acțiunea reclamantei apelante are ca obiect repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat de pârâtă, prin exploatarea fără drept a suprafeței de 203 ha - preluată de la SC B. SA, în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 198/1999 și ale Legii nr. 268/2001, privind privatizarea societăților comerciale ce dețin în administrare terenuri proprietate publică și privată a statului cu destinație agricolă și înființarea Agenției Domeniilor Statului, respectiv Anexei nr. 1, poziția 595 la lege.

Primul motiv de apel din cererea reclamantei vizează calificarea dată de instanța de fond creanței din litigiu, data la care începe să curgă termenul de prescripție și incidența unor cauze de întrerupere a acestui termen, arătând că în mod greșit tribunalul a calificat-o ca fiind creanță civilă și nu fiscală, apărare ce nu poate fi primită nici de către instanța de apel, întrucât dreptul la despăgubiri își află izvorul în fapta delictuală a pârâtei și este guvernat de norme de drept privat, iar creanța fiscală își are izvorul în raporturi juridice fiscale - guvernate de normele dreptului public.

Art. 21 alin. (1) C. proc. fisc., ce reglementează creanțele fiscale, definește creanțele fiscale ca fiind „drepturi patrimoniale care, potrivit legii, rezultă din raporturile de drept material fiscal”, ori despăgubirile solicitate de către reclamantă nu se acordă în baza vreunui titlu de creanță enumerat limitativ de către legiuitor.

Chiar dacă părțile din litigiu, ar fi încheiat o convenție având ca obiect folosirea de către pârâtă a suprafeței de 203 ha teren cu destinație agricolă, părțile nu ar fi intrat într-un raport de drept fiscal, întrucât actul nu este unul unilateral, ci bilateral, sinalagmatic de vreme ce acesta reglementează drepturi și obligații reciproce.

Mai mult, contravaloarea tarifului de folosință solicitat de către reclamanta apelantă nu poate fi considerat o taxă sau un impozit, în speță nefiind vorba de o creanță fiscală, după cum greșit arată reclamanta apelantă, ci de o obligație supusă normelor de drept privat, deci de un venit nefiscal.

Curtea de apel a reținut că în cazul creanțelor fiscale, obligația concretă de plată se naște dintr-un titlu de creanță, ori în speță sumele solicitate de către recurentă derivă din îmbogățirea fără justă cauză.

Curtea de apel a constatat că nu este o taxă stabilită de autoritatea publică, în ceea ce privește cuantumul ei, așa cum este stabilit de C. fisc. procentul taxelor de natură fiscală. C. fisc. nu prevede acest tip de redevență ca fiind o creanță fiscală.

Împrejurarea că despăgubirile solicitate de către reclamantă se fac venit la bugetul statului, nu atrage caracterul de creanță fiscală, pentru a fi incidente astfel prevederile art. 131 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, privind C. proc. fisc. care instituie termenul special de prescripție de 5 ani.

Sub aspectul momentului de început al termenului de prescripție, curtea de apel a constatat ca și instanța de fond că potrivit dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, „(1) Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.

(2) Dispozițiile alineatului precedent se aplică prin asemănare și în cazul îmbogățirii fără just temei”.

În speță, termenul de prescripție curge de la data la care reclamanta a fost lipsită de folosința terenului, împlinindu-se câte un termen de prescripție distinct pentru contravaloarea folosinței aferentă fiecărui an.

Reclamanta apelantă a arătat că pârâta folosește terenul în litigiu din anul 2000, așa încât în absența unor dovezi din care să rezulte că reclamanta nu a putut să cunoască identitatea acesteia, se prezumă că trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.

Apelanta a criticat soluția instanței de fond dată și asupra întreruperii termenului de prescripție, arătând că prin Nota de constatare încheiată la data de 11 iunie 2008 s-a întrerupt acest termen, apărare ce nu poate fi primită nici de către curtea de apel, întrucât, prin această notă de constatare, pârâta nu a recunoscut pretențiile reclamantei, ci doar împrejurarea că terenul se află în folosința sa din anul 2000, act prin care pârâta a solicitat concesionarea terenului în suprafață de 250 ha aflat sub plantația de pomi, în baza Legii nr. 249/2003.

În ce privește apărarea reclamantei, în sensul că a luat la cunoștință doar la data de 11 iunie 2008 de faptul că pârâta exploatează terenul și, prin urmare, termenul de prescripție curge numai de la această dată, curtea de apel a reținut că aceasta este nefondată deoarece în speță nu sunt aplicabile dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

Curtea de apel a constatat că tribunalul a analizat în mod corect și cu respectarea dispozițiilor legale în ceea ce privește prescripția pretențiilor reclamantei, însă a calculat eronat termenul de 3 ani până la care operează prescripția, stabilind că sunt prescrise pretențiile aferente perioadei 14 decembrie 2000-31 decembrie 2006, deși calculul corect al termenului de 3 ani în raport cu data introducerii acțiunii reclamantei - 10 decembrie 2010 - este 14 decembrie 2000 - 10 decembrie 2007.

Pentru aceste considerente, instanța de apel a constatat că pretențiile reclamantei apelante, pentru perioada 14 octombrie 2000-10 decembrie 2007, sunt prescrise, în considerarea prevederilor legale cu caracter imperativ care reglementează prescripția extinctivă, respectiv art. 1 și art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, conform cărora „dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termen de 3 ani de la data nașterii acestuia”.

În ceea ce privește restul pretențiilor reclamantei, curtea de apel a constatat că este de necontestat faptul că pârâta încă din anul 2000 a exploatat terenul aparținând A.D.S., în suprafață de 203 ha teren cu destinație agricolă fără a deține un contract prin care să dobândească dreptul de exploatare a terenului aflat în proprietatea A.D.S., fapt ce reiese și din Nota de constatare încheiată la data de 11 iunie 2008 între A.D.S. și pârâta SC A. prin director general C.

Pârâta a contestat orice drept al reclamantei asupra terenului, invocând în favoarea sa actul de adjudecare la licitație încheiat la 14 decembrie 2000 de către Biroul Executor judecătoresc D. de pe lângă Judecătoria Lugoj în Dosarul nr. x/2000 și sentința civilă nr. 283 din 09 februarie 2001 a Judecătoriei Lugoj.

Această susținere a pârâtei este eronată, întrucât nici dispozitivul sentinței civile nr. 283 din 09 februarie 2001 a Judecătoriei Lugoj și nici actul de adjudecare la licitație încheiat la 14 decembrie 2000 de către Biroul Executor judecătoresc D. de pe lângă Judecătoria Lugoj în Dosarul nr. x/2000 nu indică faptul că pârâta a cumpărat la licitație publică terenul din litigiu. Aceasta a dobândit dreptul de proprietate asupra plantației de pomi fructiferi aferente a două ferme, ferma nr. 8 și ferma nr. 12, în suprafață totală de 202 ha.

După cum a tranșat și Înalta Curte de Casație și Justiție, dispozitivul acestei hotărâri se referă la adjudecarea în favoarea cumpărătorului SC A. a celor două ferme, fiecare fiind înscrisă în C.F.-uri diferite, respectiv C.F. nr. 2442 Nițchidorf și C.F. nr. 2443 Nițchidorf, iar terenul a rămas în proprietatea Statului Român, respectiv în administrarea reclamantei.

Deși pârâta consideră că este proprietară și asupra suprafeței de 203 ha teren agricol, aceasta nu a reușit înscrierea dreptului său de proprietate asupra terenului, asupra cererilor formulate către O.C.P.I. Timiș - B.C.P.I. Lugoj, pronunțându-se încheieri de respingere, întrucât terenul se află în administrarea reclamantei A.D.S.

Pârâta a depus la reclamanta A.D.S. nenumărate cereri de solicitare a concesionării terenului de sub livada de pomi fructiferi cumpărată la licitație publică, după cum reiese din Nota de constatare încheiată la data de 11 iunie 2008, aflată la dosar fond, fapt ce contrazice afirmația acesteia că ar fi proprietară și asupra suprafeței de 203 ha teren agricol.

Întrucât reclamanta A.D.S. a preluat în patrimoniu suprafața de teren din litigiu de la SC B. SA, județul Timiș, cu destinație teren agricol aflat în proprietatea statului, în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 198/1999 și ale Legii nr. 268/2001, privind privatizarea societăților comerciale ce dețin în administrare terenuri proprietate publică și privată a statului cu destinație agricolă și înființarea Agenției Domeniilor Statului, respectiv potrivit Anexei nr. 1, poziția 595 la lege, așa încât, în temeiul actelor normative ce reglementează activitatea sa (Legea nr. 268/2001, cu modificările și completările ulterioare, și normele metodologice de aplicare, aprobate prin H.G. nr. 626/2001), A.D.S. este proprietarul suprafeței ce face obiectul cauzei.

Curtea de apel a constatat că reclamanta solicită despăgubiri reprezentând contravaloare folosință teren agricol inclusiv pe perioada 13 august 2008-30 aprilie 2011, deși la dosar se află decizia civilă nr. 298 din 25 aprilie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în Dosarul nr. x/30/2011**, definitivă, prin care s-a admis apelul reclamantei, a fost schimbată sentința apelată, în sensul că a fost admisă acțiunea reclamantei A.D.S. București și obligată pârâta SC A. SRL la plata către reclamantă a sumei de 136.634,48 RON cu titlu de pretenții, reprezentând contravaloare folosință teren agricol.

Instanța de apel a constatat că pentru pretențiile aferente perioadei 13 august 2008-30 aprilie 2011, în raport de decizia civilă nr. 298 din 25 aprilie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în Dosarul nr. x/30/2011**, există autoritate de lucru judecat.

Autoritatea de lucru judecat este o prezumție legală reglementată de dispozițiile art. 1200 pct. 4 C. civ. și o excepție procesuală conform dispozițiilor art. 166 C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 1201 C. civ., este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceiași cauză și este între aceleași părți, făcută de ele și în contra lor în aceiași calitate.

Există identitate de obiect chiar dacă acesta este formulat diferit în cele două cereri, dar scopul final urmărit este același.

Lucrul judecat are ca efecte, exclusivitatea, ceea ce face ca un nou litigiu între aceleași părți, pentru același obiect și cu aceiași cauză, să nu mai fie cu putință, astfel că partea care a pierdut procesul nu mai poate repune în discuție dreptul său într-un alt proces și obligativitatea, în sensul că părțile sunt obligate să se supună hotărârii judecătorești pronunțate ce nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre.

Întrucât pretențiile reclamantei se întind până la 12 august 2008, în speță rămâne de analizat perioada 10 decembrie 2007-12 august 2008, perioadă pentru care instanța de apel a constatat că pretențiile reclamantei sunt întemeiate, motiv pentru care le-a admis și a obligat-o pe pârâta SC A. SRL Timișoara la plata către reclamantă a sumei de 30.965,82 RON cu titlu de pretenții, în formă actualizată la data plății efective, reprezentând contravaloarea folosinței suprafeței de 203 ha teren agricol, admițând astfel în parte acțiunea reclamantei.

Din întreg probatoriul a rezultat că pârâta încă din anul 2000 folosește terenul din litigiu, considerând că este în proprietatea sa.

La stabilirea acestei sume, instanța de apel a avut în vedere modul de calcul efectuat de reclamantă prin adresa nr. 121261 din 21 aprilie 2011, aflată la dosar fond, mod de calcul necontestat de către pârâtă.

Astfel, pentru perioada 01 ianuarie 2008-12 august 2009 contravaloarea folosinței prin raportare la numărul de zile și cotația de grâu (dolari/tonă) este în sumă de 28.333,26 RON, iar pentru cele 21 de zile din decembrie 2007, contravaloarea folosinței este de 2.632,73 RON, rezultând astfel un total de 30.965,82 RON.

Pentru considerentele arătate, având în vedere dispozițiile deciziei de casare și dispozițiile art. 294 și urm. C. proc. civ., instanța de apel a admis ca fiind întemeiat apelul reclamantei în modalitatea arătată mai sus.

Împotriva deciziei curții de apel a declarat recurs pârâta SC A. SRL Timișoara, întemeindu-se pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 8 și 9 din vechiul C. proc. civ., Constituția României, Convenția Europeană, Tratatul de Aderare, T.F.U.E. și Carta Europeană și solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei curții de apel și menținerea în tot a hotărârii primei instanțe, ca fiind temeinică și legală.

În baza art. 136 și art. 137 din vechiul C. proc. civ. (aplicabil în cauză), recurenta-pârâtă invocă următoarele excepții de procedură:

Lipsa calității procesuale active a reclamantei, în baza art. 161 din vechiul C. proc. civ., având în vedere faptul că firma sa este proprietara livezii de pomi fructiferi în suprafață de 203 hectare, ce include terenul și plantația de pomi fructiferi;

Lipsa de interes a reclamantei, conform art. 41 din vechiul C. proc. civ., având în vedere faptul că aceasta nu are în administrare livada firmei sale, întrucât nu Statul este proprietar, ci firma sa, ca urmare a licitației din data de 14 decembrie 2000 și nu poate avea vreun interes în promovarea acțiunii împotriva sa.

În motivarea recursului său, pe fondul cauzei, recurenta - pârâtă susține următoarele:

Primul motiv de recurs, pe care îl formulează, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 8 din vechiul C. proc. civ. se referă la faptul că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, respectiv a reținut, în mod cu totul eronat, că în procesul-verbal de licitație din 14 decembrie 2000 nu s-a menționat că ar fi fost licitat și terenul, ci numai pomii fructiferi.

În ceea ce privește al doilea motiv de recurs, formulat prin invocarea dispozițiilor art. 304 pct. 9 din vechiul C. proc. civ., arată că, în mod greșit, instanța de apel a reținut că suprafața de teren de 203 hectare a rămas în proprietatea Statului Român și că prin efectul dispozițiilor art. 4 lit. a) și art. 7 alin. (6) din Legea nr. 268/2001 și prin includerea acestei suprafețe de teren în anexa la această lege, la poziția 595, cât și anterior, în anexa la O.G. nr. 198/1999, la poziția 602, livada din litigiu ar aparține Statului Român și s-ar afla în administrarea Agenției Domeniilor Statului.

Sub acest aspect mai relevă că instanța de apel a făcut o greșită apreciere a adreselor sale către reclamantă, considerându-le ca fiind cereri pentru concesionarea terenului în litigiu, a făcut confuzie între noțiunile de livadă cu pomi fructiferi și teren cu pomi fructiferi, reținând că la licitație s-ar fi vândut numai pomi fructiferi nu și terenul și, de asemenea, s-a reținut greșit că i s-a refuzat intabularea livezii.

Consideră că instanța de apel a nesocotit dispozițiile din Constituția României privind proprietatea, liberul acces la justiție, Normele de drept comunitare și ale Declarației Universale a Drepturilor Omului.

Nu s-au pus în discuția părților și instanța de apel nu s-a pronunțat asupra următoarelor excepții: neretroactivitatea aplicării Legii nr. 268/2001 și a normelor metodologice de aplicare a ei, discriminarea la care a fost supusă pârâta față de prevederile Legii nr. 268/2001, nulitatea absolută a cererii exprese de repunere pe rol și obligarea la plată a altei societăți comerciale.

În fine, susține că prin respingerea cererii de sesizare a C.J.U.E. și nemotivarea acesteia, cu privire la discriminare, fapt interzis de art. 14 din C.E.D.O. și aplicarea retroactivă a legii s-a încălcat principiul securității juridice și, de asemenea, că instanța de apel a invocat decizia nr. 738 din 26 februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a admis recursul Agenției Domeniilor Statului, concluzionând că terenul a fost preluat în baza Legii nr. 268/2001, ignorând faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate modifica legi, ci numai să vegheze la aplicarea unitară a legii.

La data de 17 februarie 2015, recurenta-pârâtă SC A. SRL Timișoara, prin e-mail, în temeiul Legii nr. 340/2009, coroborată cu art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, art. 105

107

din Regulamentul de procedură C.J.U.E. și art. 29 din Legea nr. 47/1992, a solicitat sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene cu o cerere de hotărâre preliminară, - susținând că se impune reglementarea aplicării dispozițiilor legale cu privire la interpretarea dreptului de proprietate dobândit în baza procesului-verbal de adjudecare la licitație publică, raportat la dreptul comunitar prioritar.

Recurenta-pârâtă menționează că principiile efectivității și securității juridice, stabilite prin Tratatul Uniunii Europene, Cartă și Convenții se opun unor reglementări naționale prin care dreptul de proprietate asupra unei plantații pomicole - livadă, dobândit în baza unei licitații publice, se interpretează în sensul că, acest drept de proprietate nu s-a dobândit și asupra terenului de sub plantația - livadă.

În motivarea acestei cereri învederează că, în speță, procesul-verbal de adjudecare este interpretat contrar Legii nr. 268/2001, în sensul că ea, pârâta, a dobândit un drept de proprietate restrâns, prin neincluderea terenului aferent, or, prin această interpretare se face o discriminare nejustificată în favoarea statului.

Examinând cererea formulată de recurenta-pârâtă SC A. SRL Timișoara, se constată că o astfel de solicitare formulată de aceeași parte, cu același obiect, privind sesizarea C.E.J. cu o cerere de hotărâre preliminară, a fost adresată și Curții de Apel Timișoara, - instanță care, punând cererea în discuția părților și deliberând asupra ei, a stabilit judicios că, într-adevăr, C.E.J. se pronunță cu privire la interpretarea dreptului comunitar, dar, în speță, partea nu a indicat norma de drept ce se dorește a fi interpretată de către C.E.J., în spiritul asigurării interpretării uniforme a legislației europene.

Drept urmare, se constată că în mod corect instanța de apel a apreciat că cererea de sesizare a C.E.J., așa cum a fost formulată de către pârâtă, nu poate fi primită și a respins-o în consecință, - această soluție dată cererii petentei pârâte urmând a fi menținută și în recurs, prin confirmarea motivării ei.

Astfel fiind, Înalta Curte va respinge cererea de sesizare a Curții de Justiție a Comunităților Europene.

Asupra recursului declarat de pârâta SC A. SRL Timișoara, examinând criticile pe care aceasta le-a formulat, în raport de actele dosarului, precum și de dispozițiile legale aplicabile în cauză, se constată următoarele:

Cele două excepții invocate de recurenta-pârâtă, respectiv excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și excepția lipsei de interes a acesteia, fiind strâns legate de soluționarea cauzei pe fond, vor fi unite cu fondul, fiind considerate apărări de fond și vor fi soluționate odată cu acesta.

În primul motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă critică decizia curții de apel pentru că a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, susținând că s-a interpretat eronat de către instanță faptul că din procesul-verbal de licitație din 14 decembrie 2000 nu rezultă că s-ar fi licitat și terenul, ci numai pomii fructiferi.

Or, această critică este în mod evident neîntemeiată, de vreme ce se constată că instanța de apel, urmare probatoriului administrat, a reținut corect că nici dispozitivul sentinței civile nr. 283 din 09 februarie 2001 și nici actul de adjudecare la licitație publică încheiat la data de 14 decembrie 2000 nu atestă faptul că s-ar fi adjudecat plantația de pomi fructiferi aflată pe suprafața de 203 ha împreună cu suprafața de teren.

Această chestiune a fost tranșată de altfel, definitiv și irevocabil de către Înalta Curte, care în considerentele deciziei de casare nr. 738 din 26 februarie 2013 a reținut că pârâta a achiziționat numai plantația de pomi fructiferi aflată pe suprafața de teren, aferentă a două ferme, ferma nr. 8 și ferma nr. 12, fiecare dintre acestea fiind înscrisă în C.F.-uri diferite, respectiv C.F. nr. 2442 Nițchidorf și C.F. nr. 2443 Nițchidorf.

Cel de-al doilea motiv de recurs, formulat prin invocarea dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., potrivit căruia numai printr-o greșită aplicare a dispozițiilor legale aplicabile în cauză s-a putut concluziona că doar plantația de pomi fructiferi aflată pe suprafața de teren a făcut obiectul licitației, iar terenul a rămas în proprietatea statului român, respectiv în administrarea reclamantei, este de asemenea neîntemeiat, întrucât, contrar susținerilor recurentei, reclamanta Agenția Domeniilor Statului a preluat în patrimoniu suprafața de teren menționată de la SC B. SA, județul Timiș, cu destinația de teren agricol aflat în proprietatea statului, conform dispozițiilor O.U.G. nr. 198/1999 și ale Legii nr. 268/2001, - incidente în speță și, prin urmare, Agenția Domeniilor Statului este proprietarul suprafeței de teren ce face obiectul cauzei.

Susținerile recurentei-pârâte în sensul că s-a făcut o greșită apreciere a adreselor sale către reclamantă, prin considerarea acestora ca fiind cereri pentru concesionarea terenului în litigiu, de asemenea, nu pot fi primite, atâta vreme cât, în considerentele deciziei de casare pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a reținut că reclamanta, iar nu pârâta este proprietara terenului, - aceasta din urmă solicitând reclamantei ulterior încheierii actului de adjudecare, concesionarea terenului pe care se află plantația cu diferite specii de pomi fructiferi.

Contrar celor susținute de recurentă, în mod corect instanța de apel a avut în vedere dispozițiile deciziei de casare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, întrucât, în conformitate cu dispozițiile art. 315 C. proc. civ., - hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Tot astfel, se constată că nu poate fi reținută nicio discriminare a pârâtei, în ce privește aplicarea dispozițiilor Legii nr. 268/2001, atunci când s-a concluzionat că terenul a fost preluat de reclamantă în baza acestei legi și nici că poate fi atrasă nulitatea absolută a cererii exprese de repunere a cauzei pe rol și obligarea la plată a altei societăți comerciale, întrucât, în speță, s-a constatat că este vorba doar de o eroare materială cu privire la numele societății.

Eronat se afirmă de către recurentă că instanța de apel nu a pus în discuție excepțiile invocate de părți, deoarece acestea au fost examinate de instanța de apel și li s-a dat o corectă rezolvare, cum corect a fost soluționat și litigiul dintre părți.

În ce privește excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamantei și lipsei de interes se reține că în mod evident nu sunt fondate, de vreme ce s-a reținut corect că acțiunea reclamantei, în calitate de proprietar al terenului a avut ca obiect repararea prejudiciului, ce aceasta a susținut că i-a fost cauzat de pârâtă, prin exploatarea fără drept a suprafeței de 203 ha preluată de la SC B. SA, conform dispozițiilor O.U.G. nr. 198/1999 și ale Legii nr. 268/2001, aplicabile în speță.

Astfel fiind, se constată că instanța de apel a stabilit judicios, pe baza întregului probatoriu administrat și a calculului efectuat de reclamantă și necontestat de pârâtă, că pretențiile reclamantei sunt întemeiate pentru perioada 10 decembrie 2007-12 august 2008 și a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 30.965,82 RON cu titlu de pretenții, în forma actualizată la data plății efective, reprezentând contravaloarea folosinței suprafeței de 203 ha teren agricol, menținând în rest sentința apelată cu privire la pretențiile constatate ca fiind prescrise.

În consecință, reținându-se că nu există niciun motiv de recurs întemeiat, care în condițiile expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 304 C. proc. civ. să conducă la modificarea ori casarea deciziei curții de apel, aceasta va fi menținută ca fiind legală și, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de pârâta SC A. SRL Timișoara se va respinge, ca nefondat.