ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2335/2015

Decizia nr. 2335/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, anularea raportului de evaluare nr. x din 7 decembrie 2011.

În motivare, reclamanta a arătat că în mod eronat s-a constatat existența unei stări de incompatibilitate ca urmare a încălcării prevederilor art. 94 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 161/19 aprilie 2003, întrucât contractul de management nr. x din 29 mai 2009, încheiat cu SC B. SA are natura juridică a mandatului comercial, după cum se prevede expres la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 79/2008, nefiind un contract administrativ, astfel că prin încheierea acestui contract nu a dobândit calitatea de funcționar public, nefiind incidente dispozițiile Legii nr. 188/1999 și ale Legii nr. 161/2003.

În ceea ce privește prevederile art. III din O.U.G. nr. 37/2009 și art. IV din O.U.G. nr. 105/2009, reclamanta a arătat că prin Decizia nr. 1257/2009 Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a Legii pentru aprobarea O.U.G. nr. 37/2009, iar, prin Decizia nr. 1629/2009, a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 1 - 5 și 26, art. III, art. IV, art. V, art. VIII și anexa nr. 1 din O.U.G. nr. 105/2009, astfel că pârâta avea obligația să țină cont de aceste decizii și să nu mai facă aplicarea dispozițiilor celor două ordonanțe.

În drept, a invocat art. 22 și urm. din Legea nr. 176/2010, art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Prin cererea precizatoare depusă la dosar în data de 19 iunie 2012, reclamanta a invocat și încălcarea de către Agenția Națională de Integritate a dispozițiilor art. 9 și 13 din Legea nr. 176/2010, referitoare la repartizarea aleatorie a lucrării către un inspector de integritate.

Prin Sentința nr. 5466 din 2 octombrie 2012, Curtea de Apel București a admis acțiunea și a anulat Raportul de evaluare nr. x din 7 decembrie 2011, reținând că prin Decizia nr. 1257/2009 Curtea Constituțională a constatat neconstituționalitatea legii pentru aprobarea O.U.G. nr. 37/2009, iar, prin Decizia nr. 1629/2009, a constatat că dispozițiile art. III și ale anexei nr. 1 la O.U.G. nr. 105/2009 sunt neconstituționale.

Împotriva acestei sentințe, la data de 3 decembrie 2012 a formulat recurs pârâta Agenția Națională de Integritate.

Prin Decizia nr. 2533 din 29 mai 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul, a casat sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare, reținând că, înlăturând de la aplicare în cauză dispozițiile O.U.G. nr. 37/2009 și O.U.G. nr. 105/2009, instanța de fond a încălcat prevederile art. 147 alin. (4) din Constituția României, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale produc efecte doar pentru viitor. Prin urmare, instanța de recurs a dispus ca în rejudecare să fie analizate toate apărările părților și materialul probator existent, pentru a se stabili dacă situația de fapt reținută prin raportul de evaluare este corectă, dacă funcțiile exercitate în concret erau incompatibile și pentru ce perioadă a operat incompatibilitatea.

Prin Sentința civilă nr. 3081 din 13 noiembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu pârâta Agenția Națională de Integritate, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, faptul că prin raportul de evaluare nr. x din 7 decembrie 2011 s-a constatat că, în perioada cuprinsă între 29 mai 2009 (data la care a fost semnat contractul de management nr. x) și 12 noiembrie 2009 (data modificării Legii nr. 161/2003), reclamanta s-a aflat în stare de incompatibilitate, întrucât a exercitat simultan funcția de director coordonator în cadrul Direcției Regionale de Poștă Bacău și funcția de administrator în cadrul SC C. SRL, încălcând prevederile art. 94 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 161/2003.

Curtea a reținut că, pentru a ajunge la concluzia că au fost încălcate dispozițiile art. 94 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 161 din 19 aprilie 2003, pârâta s-a raportat în mod corect la prevederile art. III pct. 9 din O.U.G. nr. 37/2009, respectiv ale art. IV pct. 9 din O.U.G. nr. 105/2009.

Prin urmare, Curtea a constatat că pârâta a aplicat în mod corect dispozițiile legale incidente, reținând întemeiat starea de incompatibilitate în care s-a aflat reclamanta.

Curtea de apel a apreciat că susținerile reclamantei cu privire la natura juridică a contractului de management nr. x din 29 mai 2009 nu au relevanță în cauză, întrucât pârâta nu a apreciat că acesta ar fi un contract administrativ și că reclamanta ar fi dobândit calitatea de funcționar public prin încheierea contractului în discuție. În atare condiții, a reținut curtea, starea de incompatibilitate rezultă prin interpretarea sistematică a dispozițiilor legale precitate, fiind lipsite de relevanță apărările reclamantei legate de natura comercială a mandatului sau de lipsa statutului său de funcționar public.

Instanța de fond a apreciat, de asemenea, că nu pot fi primite apărările reclamantei raportate la deciziile Curții Constituționale nr. 1257/2009 și nr. 1629/2009, întrucât în considerentele deciziei de casare nr. x din 29 mai 2014 s-a statuat că dispozițiile O.U.G. nr. 37/2009 și O.U.G. nr. 105/2009 sunt aplicabile în cauză, în caz contrar fiind încălcate prevederile art. 147 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale produc efecte doar pentru viitor. Or, art. 315 alin. (1) C. proc. civ. din 1865 prevede că, în caz de casare, hotărârea instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate este obligatorie pentru judecătorul fondului.

Curtea a constatat că nu pot fi primite nici susținerile reclamantei privind nerespectarea de către pârâtă a dispozițiilor art. 9 și 13 din Legea nr. 176/2010 cu privire la repartizarea aleatorie a lucrării, deoarece pârâta a depus la raportul de repartizare aleatorie a lucrării întocmit în data de 10 martie 2011, iar un extras prin care face dovada în mod clar că lucrarea a fost repartizată aleatoriu, prin sistem electronic, astfel cum impune art. 9 alin. (1) din Legea nr. 176/2010. A apreciat instanța de fond că împrejurarea că lucrarea a fost repartizată aleatoriu aceluiași inspector care efectuase anumite acte în legătură cu sesizarea nu este de natură a conduce la concluzia că nu s-ar fi respectat prevederile art. 9 alin. (1), mai ales având în vedere actele depuse de pârâtă la dosar.

Curtea a mai constatat că reclamanta doar a prezentat anumite aspecte de fapt ce i-au dat naștere unei simple suspiciuni, fără însă a face dovada vătămării produse, astfel cum impune art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în situația în care această suspiciune s-ar fi confirmat. Mai mult, o astfel de vătămare nici nu există, întrucât starea de incompatibilitate a reclamantei rezultă în mod clar din coroborarea dispozițiilor art. III pct. 9 din O.U.G. nr. 37/2009 (respectiv ale art. IV pct. 9 din O.U.G. nr. 105/2009) cu cele ale art. 94 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 161 din 19 aprilie 2003, prin raportare la înscrisurile puse la dispoziție de instituțiile publice solicitate. Cu alte cuvinte, nu a existat nicio apreciere personală a inspectorului de integritate, ci acesta doar a aplicat în cauză dispozițiile legale menționate.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului declarat se arată că instanța de fond s-a aflat într-o mare eroare și contradicție, având în vedere că, pe de o parte, a considerat că nu are relevanță natura juridică a contractului de management, respectiv, dacă reclamanta a deținut sau nu calitatea de funcționar public pe perioada desfășurării contractului de management, iar, pe de altă parte, instanța de fond a invocat art. 94 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, articol care prevede în mod clar faptul că funcționarii publici nu pot deține alte funcții și nu pot desfășura alte activități remunerate sau neremunerate în cadrul regiilor autonome, societăților comerciale ori în alte unități cu scop lucrativ din sectorul public.

Arată recurenta-reclamantă că instanța de fond a interpretat în mod nelegal dispozițiile art. III pct. 9 din O.U.G. nr. 37/2009 și ale art. 94 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 161/2003, având în vedere că reclamanta nu a dobândit calitatea de funcționar public, nefiind incidente în ceea ce o privește dispozițiile Legii nr. 188/1999 și ale Legii nr. 161/2003.

În acest sens arată recurenta-reclamantă că a încheiat cu B. SA un contract de mandat în condițiile Legii nr. 31/1990, astfel după cum se prevede în art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 79/2008, și, prin urmare, raporturilor dintre cele două părți le sunt aplicabile și dispozițiile O.U.G. nr. 82/2007 pentru modificarea și completarea Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale și a altor acte normative incidente, aprobată prin Legea nr. 88/2009, astfel încât prin încheierea acestui contract reclamanta a devenit titularul drepturilor și obligațiilor specifice și similare unui contract individual de muncă, persoana deținând practic calitatea de salariat al operatorului economic B. SA, fără a deține, însă, în același timp, și calitatea de funcționar public în temeiul Legii nr. 188/1999.

Apreciază recurenta că, în acest context, nu pot fi reținute ca incidente în cauza de față dispozițiile referitoare la incompatibilitățile stabilite de legiuitorul român în sarcina funcționarilor publici.

Se mai arată în motivele de recurs că trebuie avut în vedere că în speță contractul de management nu este act administrativ de autoritate, nu a fost încheiat în regim de putere publică și nu cuprinde clauze preponderent de drept public, fiind un act întocmit cu privire la administrarea unui agent economic, organizat sub forma societății comerciale pe acțiuni.

În dovedirea faptului că nu a deținut funcția de funcționar public, recurenta-reclamantă arată că, deși prin Legea-cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice nr. 284/2010, publicată în M. Of. al României Partea I, nr. 877/28.12.2010, s-a procedat la stabilirea unui sistem unitar de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului prin diminuarea salariilor funcționarilor publici, inclusiv a colegilor săi din cadrul Poștei Române funcționari publici, acesteia nu i-a fost afectat salariul, în sensul că nu a fost diminuat, având în vedere că, deși deținea funcția de Director în cadrul Poștei Române, nu a fost asimilată ca fiind funcționar public.

Mai arată recurenta că incidența dispozițiilor Legii nr. 161/19 aprilie 2003 la emiterea Raportului Agenției Naționale de Integritate a fost stabilită prin raportare la prevederile art. III din O.U.G. nr. 37/2009 și art. IV din O.U.G. nr. 105/2009, iar nu ca urmare a stabilirii statutului de funcționar public al acesteia, având în vedere funcția de director coordonator deținută în cadrul Direcției Regionale de Poștă Bacău.

Apreciază recurenta că instanța de fond a ignorat faptul că cele două acte normative, O.U.G. nr. 37/2009 și O.U.G. nr. 105/2009, au făcut obiectul unor excepții de neconstituționalitate, precum și faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție în primul ciclu procesual nu a statuat că în speță sunt aplicabile dispozițiile acestora, ci doar faptul că aceste prevederi și-au produs efectele între momentul adoptării lor și momentul declarării ca neconstituționale.

Astfel, apreciază recurenta că aceste prevederi nu sunt aplicabile în situația sa, mențiunile din raportul întocmit de către intimata-pârâtă fiind vădit nelegale.

În ceea ce privește nerespectarea de către intimata-pârâtă, la emiterea raportului de evaluare contestat, a dispozițiilor art. 9 și 13 din Legea nr. 176/2010 privind repartizarea aleatorie, recurenta solicită să se constate că motivarea instanței de fond este nelegală, deoarece repartizarea lucrării nr. x din 17 noiembrie 2010 către inspectorul de integritate dna. C. nu s-a realizat în mod aleatoriu de către conducerea instituției prin sistemul electronic, încălcându-se principiile prevăzute de art. 8 din Legea nr. 176/2010.

Recurenta arată că instanța de fond a apreciat în mod greșit că nu i s-a produs o vătămare prin încheierea raportului de evaluare contestat, în condițiile în care aceasta nu s-a aflat în stare de incompatibilitate, fiind indubitabil faptul că i s-a produs o astfel de vătămare deoarece i-a fost afectată reputația în cadrul societății.

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 sau art. 304

1

C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată.

Instanța de fond a fost învestită cu soluționarea acțiunii în anulare a Raportului de evaluare nr. x/2011 întocmit de Agenția Națională de Integritate, prin care s-a constatat starea de incompatibilitate ca urmare a faptului că în perioada 28 mai 2009 - 12 noiembrie 2009 reclamanta A. a exercitat simultan atât funcția de director coordonator în cadrul Direcției Regionale de Poștă Bacău, cât și funcția de administrator în cadrul SC C. SRL, încălcând astfel prevederile art. 94 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 161/2003.

Acțiunea reclamantei a fost respinsă în raport de dispozițiile art. III alin. (9) din O.U.G. nr. 37/2009 privind unele măsuri de îmbunătățire a activității administrației publice (respectiv ale art. IV alin. (9) din O.U.G. nr. 105/2009), coroborate cu cele ale art. 94 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 161/19 aprilie 2003.

În motivele de recurs a fost invocat faptul că instanța de fond s-a aflat într-o mare eroare și contradicție, având în vedere că, pe de o parte, a considerat că nu are relevanță natura juridică a contractului de management, respectiv dacă reclamanta a deținut sau nu calitatea de funcționar public pe perioada desfășurării contractului de management, iar, pe de altă parte, instanța de fond a invocat art. 94 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 161/2003, articol care prevede în mod clar faptul că funcționarii publici nu pot deține alte funcții și nu pot desfășura alte activități remunerate sau neremunerate în cadrul regiilor autonome, societăților comerciale ori în alte unități cu scop lucrativ din sectorul public.

Susținerile recurentei sunt total nefondate, întrucât referitor la acest aspect, prima instanță a apreciat în mod just faptul că prin Raportul de evaluare nu s-a precizat că natura juridică a contractului de management nr. x din 29 mai 2009, încheiat de recurentă, ar fi aceea a unui contract administrativ prin care recurenta să fi dobândit calitatea de funcționar public. Prin Raportul de evaluare s-a constatat că starea de incompatibilitate în care s-a aflat recurenta a rezultat din coroborarea dispozițiilor art. III alin. (9) din O.U.G. nr. 37/2009 cu cele ale art. 94 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 161/2003, prevederi legale care sunt aplicabile recurentei prin voința expresă a legiuitorului, care a prevăzut la art. III alin. (9) din O.U.G. nr. 37/2009 că pe perioada executării contractului de management persoanelor care ocupă funcții dintre cele prevăzute la alin. (3) li se aplică prevederile art. 94 din Legea nr. 161/2003.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., invocat de recurentă, este nefondat.

Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocat de recurentă ("când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii"), Înalta Curte constată că, în argumentare, recurenta a considerat că prima instanță a interpretat nelegal dispozițiile art. III alin. (9) din O.U.G. nr. 37/2009 și ale art. 94 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 161/2003, având în vedere că aceasta nu a dobândit calitatea de funcționar public, astfel nefiind incidente dispozițiile Legii nr. 188/1999 și Legii nr. 161/2003.

De asemenea, recurenta a apreciat că, spre deosebire de contractul individual de muncă al unui funcționar public, contractul de management pe care l-a încheiat produce efecte doar în privința administrării societății comerciale la care statul este acționar majoritar și că, în speță, contractul de management nu este un act administrativ de autoritate, nu a fost încheiat în regim de putere publică și nu cuprinde clauze preponderent de drept public, fiind un act întocmit cu privire la administrarea unui agent economic, organizat sub forma societății comerciale pe acțiuni.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că susținerile recurentei potrivit cărora nu ar exista stare de incompatibilitate între calitățile deținute de aceasta în intervalul de timp menționat în cuprinsul raportului de evaluare, respectiv în perioada 28 mai 2009 - 12 noiembrie 2009, sunt nefondate.

Astfel, Înalta Curte constată, în acord cu instanța de fond, că susținerile recurentei cu privire la natura juridică a contractului de management nr. x din 29 mai 2009 nu au relevanță în cauză, întrucât Agenția Națională de Integritate, prin raportul de evaluare criticat, nu a menționat nicăieri faptul că acesta ar fi un act administrativ prin care recurenta să fi dobândit calitatea de funcționar public.

Funcția de director coordonator al Direcției Regionale de Poștă Bacău a fost exercitată de recurenta-reclamantă în baza unui contract de management, care era asimilat contractului individual de muncă, în conformitate cu prevederile art. III alin. (6) și 7 din O.U.G. nr. 37/2009 privind unele măsuri de îmbunătățire a activității administrației publice, respectiv, art. IV alin. (6) și 7 din O.U.G. nr. 105/2009 privind unele măsuri în domeniul funcției publice, precum și pentru întărirea capacității manageriale la nivelul serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din unitățile administrativ-teritoriale și ale altor servicii publice, precum și pentru reglementarea unor măsuri privind cabinetul demnitarului din administrația publică centrală și locală, cancelaria prefectului și cabinetul alesului local.

Chiar dacă funcția de director coordonator a fost deținută în baza unui contract de management și chiar dacă în perioada de referință nu a avut calitatea de funcționar public, starea de incompatibilitate a fost stabilită în raport de prevederile art. III alin. (9) din O.U.G. nr. 37/2009 privind unele măsuri de îmbunătățire a activității administrației publice, conform cărora pe perioada executării contractului de management, persoanelor prevăzute la alin. (3) (director coordonator sau director coordonator adjunct) li se aplică prevederile art. 70, 71, 79, 94 - 98 și 111 - 114 din cartea I, titlul IV din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publici și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, cu modificările și completările ulterioare.

Prin instituirea acestor prevederi s-a urmărit ca regimul incompatibilităților și al conflictului de interese să fie aplicabil și celor care dețineau funcția publică de director coordonator sau director coordonator adjunct.

Dispozițiile O.U.G. nr. 79/2008, invocate de recurenta-reclamantă, reglementează contractul de management, care însă este încheiat subsecvent numirii în funcția de director coordonator.

Având în vedere prevederile O.U.G. nr. 37/2009 sus-menționate, a rezultat fără echivoc faptul că recurenta-reclamantă, fiind numită într-o funcție de conducere în temeiul O.U.G. nr. 37/2009, trebuia să se supună regimului juridic reglementat de actul normativ prin care respectiva funcție a fost creată, inclusiv regimului de incompatibilități instituit prin art. III alin. (9) din O.U.G. nr. 37/2009, care face trimitere expresă la art. 94 din Legea nr. 161/2003.

În conformitate cu dispozițiile art. 94 din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, cu modificările și completările ulterioare:

"(1) Calitatea de funcționar public este incompatibilă cu orice altă funcție publică decât cea în care a fost numit, precum și cu funcțiile de demnitate publică.

(2) Funcționarii publici nu pot deține alte funcții și nu pot desfășura alte activități, remunerate sau neremunerate, după cum urmează:

a) în cadrul autorităților sau instituțiilor publice;

b) în cadrul cabinetului demnitarului, cu excepția cazului în care funcționarul public este suspendat din funcția publică, fii condițiile legii, pe durata numirii sale;

c) în cadrul regiilor autonome, societăților comerciale ori în alte unități cu scop lucrativ, din sectorul public sau privat, în cadrul unei asociații familiale sau ca persoană fizică autorizată;"

Astfel cum în mod corect a apreciat instanța de fond, în cauza de față starea de incompatibilitate a fost atrasă de nerespectarea prevederilor art. 94 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 161/2003, având în vedere că în timpul exercitării de către reclamantă a funcției de director coordonator în cadrul Direcției Regionale de Poștă Bacău aceasta a deținut și calitatea de administrator al SC C. SRL începând cu data de 23 octombrie 2007, conform informațiilor primite de la Oficiul Național al Registrului Comerțului.

În motivele de recurs a fost invocat faptul că prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009 a Curții Constituționale a fost declarată neconstituțională atât legea pentru aprobarea O.U.G. nr. 37/2009, cât și ordonanța în integralitatea sa.

Este adevărat că potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție și art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice în termen de 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă în acest interval Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Însă, în cauză este important să fie analizate efectele pe care O.U.G. nr. 37/2009 le-a produs până la momentul declarării ca neconstituțional a actului normativ respectiv.

Potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, deciziile prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie, însă ea produce efecte numai pentru viitor, astfel încât efectele juridice produse anterior declarării neconstituționalității actului normativ nu pot fi ignorate.

Mai mult, neconstituționalitatea O.U.G. nr. 37/2009 a fost constatată implicit pentru că legea de aprobare a acesteia a fost declarată neconstituțională, iar în considerentele Deciziei nr. 1257/2009 a Curții Constituționale s-a reținut că O.U.G. nr. 37/2009 "afectează" statutul juridic al unor funcționari publici de conducere din sfera serviciilor publice deconcertate stabilit prin Legea nr. 188/1999, potrivit cărora statutul funcționarilor publici se reglementează prin lege organică.

Prin urmare, faptul că O.U.G. nr. 37/2009, ca și legea de aprobare a acesteia, au fost declarate neconstituționale nu înlătură efectele juridice produse de această ordonanță, iar Agenția Națională de Integritate a putut să analizeze dacă cei numiți în funcție potrivit acestui act normativ au respectat sau nu regimul incompatibilităților stabilit prin art. III alin. (9) din O.U.G. nr. 37/2009.

Înalta Curte apreciază că în mod corect a reținut curtea de apel faptul că potrivit deciziei de casare a Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2533 din 29 mai 2014 s-a statuat că dispozițiile O.U.G. nr. 37 și O.U.G. nr. 105/2009 sunt aplicabile în cauză, deoarece în caz contrar s-ar încălca prevederile art. 147 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale produc efecte doar pentru viitor, având în vedere și faptul că art. 315 alin. (1) C. proc. civ. din 1865 prevede că, în caz de casare, hotărârea instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate este obligatorie pentru judecătorul fondului.

Cu privire la critica recurentei privind nerespectarea de către intimata-pârâtă a dispozițiilor art. 9 și art. 13 din Legea nr. 176/2010 privind repartizarea aleatorie, Înalta Curte constată, în acord cu instanța de fond, că din materialul probator administrat în cauză rezultă în mod evident că repartizarea lucrării nr. x din 17 noiembrie 2010 privind-o pe recurenta-reclamantă A. a fost efectuată prin repartizare aleatorie, cu respectarea dispozițiilor art. 9 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, astfel că susținerile recurentei-reclamante cu privire la acest capăt al cererii modificatoare a acțiunii sunt nefondate.

Înalta Curte apreciază ca fiind nefondate și susținerile recurentei potrivit cărora prin emiterea raportului de evaluare contestat i s-a produs o vătămare, deoarece i-a fost afectată reputația în cadrul societății, având în vedere faptul că recurenta nu a făcut dovada vătămării produse.

Starea de incompatibilitate în care s-a aflat recurenta, constatată prin Raportul de evaluare contestat, rezultă în mod clar din coroborarea dispozițiilor art. III alin. (9) din O.U.G. nr. 37/2009 cu cele ale art. 94 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 161/2003, astfel că nu poate fi vorba despre o vătămare cauzată de o interpretare subiectivă a inspectorului de integritate, care să fi produs o vătămare recurentei.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este temeinică și legală.

În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva Sentinței nr. 3081 din 13 noiembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 5 iunie 2015.

Procesat de GGC - CL