ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1131/2015

Decizia nr. 1131/2015

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

1.

Circumstanțele cauzei;

Prin acțiunea înregistrată la data de 31 octombrie 2011, sub nr.

x/2/2011, pe rolul Curții de Apel București, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., anularea Încheierii nr. 100 din 07 octombrie 2011, prin care a fost respinsă contestația sa, împotriva Deciziei nr. 14 din 05 august 2011.

În motivarea acțiunii, autoritatea reclamantă a arătat, în esență că, organele de control ale B., în cadrul acțiunii de audit financiar pe anul 2010, realizată în perioada 30 martie -12 iulie 2011, au reținut mai multe aspecte referitoare la activitatea autorității controlate dintre care, A. a contestat doar măsurile de la pct. II.2-II.4 din decizia menționată, referitoare la constatările de la pct. 5, 6,și 7 din decizie, în privința cărora, B. a dispus măsuri, contestate prin acțiunea de față.

Referitor la constatarea de la pct. 5 din decizie privind majorarea nejustificată a cheltuielilor de personal prin plata concomitentă a salariilor pentru două persoane pe aceeași funcție la C. Hunedoara și respectiv plata unei persoane care a ocupat fără temei legal funcția de conducere beneficiind nelegal de indemnizația de conducere și sporurile aferente, autoritatea reclamantă a argumentat că, lipsirea de temei constituțional a O.U.G. nr. 37/2009 nu putea avea ca efect încetarea de drept a actelor subsecvente emise în temeiul acesteia la data de 22 decembrie 2009, întrucât O.U.G. nr. 105/2009 a continuat optica O.U.G. nr. 37/2009.

S-a arătat că, în realitate, D. a exercitat funcția de director coordonator adjunct al C. Satu Mare până la data de 04 mai 2010, ca urmare a emiterii Ordinului nr. 892 din 26 februarie 2010 de către A., iar nu până la data de 08 septembrie 2010 așa cum în mod eronat au reținut auditorii B.

Referitor la constatarea B. potrivit căreia O.U.G. nr. 105/2009 fiind declarată neconstituțională prin Decizia nr. 1629 din 03 decembrie 2009, Ordinul nr. 69983 din 08 iulie 2009 (de numire în funcția de director coordonator adjunct a numitei D.) urma să-și înceteze aplicabilitatea în termen de 45 de zile de la publicarea deciziei B., până la data de 27 februarie 2010, conform art. 147 alin. (1) din Constituția României, reclamanta s-a apărat susținând că, atât potrivit adresei din 06 august 2010 emisă de Ministerul Justiției, cât și potrivit adresei din 29 iulie 2010 emisă de G., declararea ca neconstituțională a O.U.G. nr. 37/2009 precum și a O.U.G. nr. 105/2009, nu poate avea ca efect încetarea de drept a actelor subsecvente, reintegrarea în funcțiile publice de conducere deținute anterior O.U.G. nr. 37/2009, putându-se face doar pe baza unor hotărâri judecătorești irevocabile de anulare sau suspendare a acestora pronunțate de instanțele de contencios administrativ.

Referitor la plata a nejustificată a drepturilor salariale pentru 2 directori executivi adjuncți în perioada 04 noiembrie 2009-13 ianuarie 2010, reclamanta a arătat că, autoritatea pârâtă face confuzie întrucât niciunul dintre cei doi nu a fost director executiv adjunct, E. a fost reintegrat în funcția de director coordonator adjunct în baza sentinței nr. 1261/57/2009 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, sentință prin care s-a dispus suspendarea Ordinului nr. 70138 din 02 octombrie 2009 emis de reclamantă, prin care acesta fusese eliberat din funcția de director coordonator adjunct.

Prin acțiunea de față, autoritatea reclamantă a criticat și constatările organelor de control din cadrul B. de la pct. 6 din Decizia atacată, potrivit căreia, cheltuielile instituției au fost majorate nejustificate prin efectuarea unor plăți în sumă de 2.024,13 lei reprezentând penalități/majorări de întârziere contractuale facturate de diverși furnizori pentru neachitarea la termenul scadent a facturilor emise, precum și contravaloarea unei amenzi contravenționale nerecuperată de la persoana vinovată.

În fine, cu privire la constatările de la pct. 7 din Decizia atacată, potrivit căreia veniturile instituției au fost diminuate ca urmare a neactualizării tarifelor aplicate în anul 2010, în raport cu rata inflației, venituri estimate la valoarea totală de 16.359 lei, autoritatea reclamantă a susținut că, prevederile art. 18 alin. (5) și art. 48 alin. (7) din O.G. nr. 42/2004, prevăd obligația A. de a actualiza anual, în funcție de rata inflației din anul precedent, a tarifelor ce constituie venituri proprii, fără a impune raportarea la un anumit moment, iar această obligație a fost respectată prin ordinele emise în cursul anului 2010, fiind deci respectate prevederile legale anterior menționate.

2.1. Prin sentința nr. 2634 din 17 aprilie 2012, Curtea de Apel București a respins acțiunea formulată de reclamanta A. ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această hotărâre s-au reținut următoarele.

Prin Procesul verbal de constatare din 12 iulie 2011, organele de control din cadrul B., în cadrul acțiunii de audit financiar al contului de execuție al bilanțului contabil pe anul 2010, au constatat aspectele în baza cărora, a fost emisă Decizia nr. 14 din 05 august 2011, prin care au fost dispuse măsuri de intrare în legalitate față de autoritatea reclamantă.

Din cele 5 măsuri ale Deciziei nr. 14/2011 de la pct. 2. (fila 137 dosar), autoritatea reclamantă a contestat doar măsurile de la pct. 2,3, 4, măsuri dispuse de autoritatea pârâtă potrivit constatărilor de la pct. 5, 6, 7 din decizie și la care face referire reclamanta în acțiunea de față.

2.2. Referitor la constatarea organelor de control a neregulilor privind plata unei persoane care a ocupat fără temei legal funcția de conducere, Curtea a constatat că, întra-adevăr, C. Satu Mare a acordat în mod nejustificat indemnizația de conducere și sporurile aferente numitei D. care a ocupat funcția de director coordonator adjunct în perioada 27 februarie 2010-08 septembrie 2010 având în vedere următoarele argumente.

S-a reținut că, D. a fost de numită în baza Ordinului nr. 69983 din 08 iulie 2009 în funcția de director coordonator adjunct la C. Satu Mare.

Acest ordin a fost emis în temeiul O.U.G. nr. 37/2009.

Anterior, pentru aplicarea prevederilor O.U.G. nr. 37/2009, prin Ordinul nr. 69593 din 23 aprilie 2009 s-a dispus încetarea raportului de serviciu al numitei F. prin eliberarea acesteia din funcția de director executiv adjunct, din motive neimputabile.

Acest ordin a fost anulat de instanță prin sentința civilă nr. 224/CA din 16 noiembrie 2009 a Curții de Apel Oradea, sentință rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 1714 din 25 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin Decizia nr. 1257 din 07 octombrie 2009 a B. privind legalitatea O.U.G. nr. 37/2010, aceasta a fost declarată neconstituțională.

În opinia instanței, O.U.G. nr. 105/2009 a continuat optica O.U.G. nr. 37/2009, însă și aceasta, la rândul său, a fost declarată neconstituțională prin Decizia nr. 1629 din 03 decembrie 2009.

Prin urmare, în aplicarea acestei ultime decizii a B., autoritatea reclamantă a emis Ordinul nr. 892/26 februarie 2010 prin care practic a înlocuit funcția de director coordonator adjunct cu funcția de director executiv adjunct la nivelul C. Satu Mare.

Totodată, autoritatea reclamantă a emis Ordinul nr. 1201 din 07 mai 2010 cu privire la exercitarea cu caracter temporar a funcției publice de conducere vacantă de director executiv adjunct prin care a numit-o pe D., în această funcție.

Ulterior, prin Ordinul nr. 2617 din 08 septembrie 2010 s-a dispus încetarea aplicabilității Ordinului nr. 1201 din 07 mai 2010 și cu aceeași dată revenirea numitei D. pe funcția publică de execuție în cadrul aceleiași direcții.

În opinia instanței, ca urmare a declarării neconstituționale a O.U.G. nr. 105/2009 prin Decizia B. nr. 1629 din 03 decembrie 2009, publicată în M. Of. la data de 14 ianuarie 2010, în termen de 45 de zile de la publicarea acestei decizii a B., termen care s-a împlinit la data de 27 februarie 2010, autoritatea reclamantă trebuia să se conformeze și să dispună reîncadrarea numitei F., iar nu menținerea în această funcție a numitei D., până la data de 08 septembrie 2010, când prin Ordinul nr. 2617 din 08 septembrie 2010 s-a dispus revenirea acesteia la o funcție publică de execuție, iar prin Ordinul nr. 2618 din 08 septembrie 2010 s-a dispus reâncadrarea în funcția de conducere a numitei F.

Astfel fiind, instanța a reținut că în mod corect autoritatea publică pârâtă a constatat că plata numitei D. pe funcția de conducere de director executiv pentru perioada 27 februarie 2010 - 08 septembrie 2010, s-a făcut fără temei legal, fiind astfel încălcate deciziile B. anterior menționate, prevederile Legii nr. 47/1992, ale Legii nr. 24/2000, precum și cele cuprinse în Legea nr. 500/2002.

2.3. Referitor la plata concomitentă a salariilor pentru două persoane pe aceeași funcție, Curtea a constatat că, într-adevăr, din actele cauzei rezultă că, în perioada 04 noiembrie 2009 - 13 ianuarie 2010 C. Hunedoara a avut numiți 2 directori adjuncți, (aspect necontestat de altfel nici de reclamantă) în condițiile în care, în organigrama, statul de funcții și de personal al acesteia era prevăzut doar 1 post de director adjunct, fie el executiv sau coordonator.

2.4. Referitor la măsurile dispuse în Decizia contestată la pct. II.3 (constatările de la pct. 6 din decizie), Curtea a observat însă că, în mod corect autoritatea publică pârâtă a reținut că, prin efectuarea unor plăți în sumă de 2.024,13 lei reprezentând penalități/ majorări de întârziere cauzate de neachitarea la termenul scadent al unor facturi, în condițiile în care, instituția dispunea de sumele respective, cheltuielile instituției au fost majorate nejustificate.

2.5. În fine referitor la măsurile dispuse la pct. II.4 din decizia atacată (constatările de la pct. 7 din decizie), autoritatea de control a dispus luarea măsurilor în vederea încasării veniturilor suplimentare în sumă de 16.359 lei, și a penalităților calculate în sumă de 3.730 lei, ca urmare a neactualizării, în raport de rata inflației, a tarifelor stabilite de A., aferente anului 2010.

Referitor la această măsură, autoritatea publică reclamantă a criticat-o argumentând că dispozițiile art. 18 alin. (5) și art. 48 alin. (7) din O.G. nr. 42/2004, care prevăd obligația A. de a actualiza anual, în funcție de rata inflației din anul precedent, a tarifelor ce constituie venituri proprii, au fost respectate prin emiterea ordinelor președintelui A., prevederile legale menționate neimpunând raportarea la un anumit moment al anului în care să se facă această actualizare.

S-a reținut că, președintele acestei autorități a emis două ordine în cursul anului 2010, însă acestea au intrat în vigoare, primul la sfârșitul lunii octombrie a anului 2010, iar cel de-al doilea la începutul lunii ianuarie 2011, ceea ce nu se poate spune că prevederile legale invocate au fost respectate pentru că, nu pentru întreaga perioadă a anului această actualizare a putut fi aplicată din moment ce, primul ordin emis în acest scop a intrat în vigoare în luna octombrie a anului 2010, iau celălalt în ianuarie anul următor.

Apărarea autorității publice reclamante potrivit căreia, prevederile art. 18 alin. (5) și art. 48 alin. (7) din O.G. nr. 42/2004, nu impun ca actualizarea să se facă la un anumit moment al anului, nu a fost reținută.

Împotriva Sentinței pronunțată de Curtea de Apel București a declarat recurs A.

Prin recursul său, recurenta a susținut că sentința instanței de fond este netemeinică și nelegală, fiind dată cu aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, în ceea ce privește susținerile cu privire la pct. II.2 din Decizia nr. 14 din 05 august 2011, referitoare la plata concomitentă a salariilor pentru două persoane pe aceeași funcție la C. Hunedoara și respectiv, plata unei persoane care a ocupat fără temei legal funcția de conducere („beneficiind nelegal de indemnizația de conducere și sporurile aferente la C. Satu Mare"), recurenta reclamantă a precizat că prin sentința recurată, instanța fondului s-a limitat la a reține starea de fapt consemnată de auditorii B., fără să motiveze în vreun fel d ce a respins susținerile reclamantei.

În Încheierea nr. 100 din 07 octombrie 2011, pronunțată de Comisia de soluționare a contestațiilor din cadrul B., s-a reținut că „echipa a audit și-a însușit obiecțiunile formulate de către conducerea A. în ceea ce privește perioada pentru care a fost calculat prejudiciul, respectiv începând cu data de 28 februarie 2010 până la data de 08 septembrie, respectiv termenul de 45 de zile prevăzut de la publicarea deciziei B."

Prin aceeași încheiere s-a mai reținut

că „referitor la obiecțiunile formulate, auditorii publici externi admit că valoarea estimată a operațiunilor care constituie abateri este la nivelul sumei reprezentând totalul creditelor bugetare utilizate pentru plata drepturile salariale reprezentând indemnizația de conducere precum și celelalte sporuri acordate pentru funcția de director coordonator adjunct D-nei D. pentru perioada începând cu data de 28 februarie 2010 până la data de 08 septembrie 2010."

A susținut recurenta că în realitate, doamna D. a exercitat funcția de director coordonator adjunct al C. Satu Mare până la data de 04 mai 2010, dată la care Ordinul președintelui A. nr. 69.983 din 08 iulie 2009 cu privire la numirea în funcția de conducere de director coordonator adjunct al C. Satu Mare a doamnei D. și contractul de management din 08 iulie 2009, și-au încetat aplicabilitatea, prin Ordinul nr. 892 din 26 februarie 2010 emis de A., emis tocmai ca urmare a declarării ca neconstituțională a O.U.G. nr. 105/2009.

Recurenta a invocat în sprijinul argumentelor sale și adresa din 06 august 2010 a Ministerului Justiției, înregistrată la Registratura A. sub nr. 22096 din 10 august 2010 precum și adresa din 29 iulie 2010 a G., potrivit cărora, „modalitatea de repunere în funcțiile publice de conducere deținute anterior datei intrării în vigoare a O.U.G. nr. 37/2009 este reintegrarea, în baza hotărârilor definitive și irevocabile ale instanțelor de contencios administrativ competente, obținute în urma soluționării acțiunilor introduse potrivit art. 106 din Legea nr. 188/1999 republicată, în termenele și condițiile prevăzute de Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare."

Totodată recurenta a invocat și prevederile art. 9 și art. 24 din Legea nr. 554/2004 și a susținut că declararea ca neconstituțională a O.U.G. nr. 37/2009 și a O.U.G. nr. 105/2009 nu putea avea ca efect încetarea de drept a actelor subsecvente acestora, reintegrarea în funcțiile publice de conducere deținute anterior datei intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 37/2009 (director executiv și director executiv adjunct) putându-se face numai în baza unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile de anulare sau suspendare a acestora, pronunțată de instanța de contencios administrativ și a cererii reclamantului de reintegrare (în temeiul art. 106 și 99 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 188/1999), așa cum rezultă din adresa din 06 august 2010 a Ministerului Justiției și din adresa din 29 iulie 2010 a G.

A precizat recurenta că instituția a procedat, în termenele și condițiile prevăzute de Legea nr. 554/2004, la punerea în executare a tuturor hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile pronunțate de instanțele de contencios administrativ prin care au fost admise acțiunile în anularea ordinelor de eliberare din funcțiile de director executiv și director executiv adjunct (majoritatea acestor acțiuni fiind întemeiate pe dispozițiile art. 9 din Legea nr. 554/2004) precum și a hotărârilor judecătorești definitive prin care s-a dispus suspendarea executării acestor acte administrative cu caracter individual, neexecutarea unor astfel de hotărâri putând atrage sancțiunea prevăzută de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 sau, după caz, răspunderea penală.

Acesta a fost motivul pentru care, începând cu data de 26 februarie 2010, cu acordarea preavizului prevăzut de lege, instituția a emis ordinele prin care s-a dispus încetarea aplicabilității ordinelor prin care au fost numiți în funcție directorii coordonatori și directorii coordonatori adjuncți, urmare a declarării ca neconstituțională a O.U.G. nr. 105/2009.

Aceeași motivare a invocat-o recurenta și în ceea ce privește situația reținută în încheierea nr. 100 din 07 octombrie 2011 la capitolul C. Hunedoara, întrucât, la momentul reintegrării în funcție a directorului executiv sau a directorului executiv adjunct, urmare a hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile, pronunțate de instanțele de contencios administrativ prin care au fost admise acțiunile în anularea ordinelor de eliberare din funcțiile de director executiv și director executiv adjunct sau a hotărârilor judecătorești definitive, prin care s-a dispus suspendarea executării acestor acte administrative cu caracter individual, nu se putea proceda la eliberarea din funcție a directorilor coordonatori și directorilor coordonatori adjuncți întrucât, la datele reținute de auditorii publici externi din cadrul B., nu exista un temei juridic de încetare a contractelor de management ale acestora.

E. a fost reintegrat în funcția de director coordonator adjunct al C. Hunedoara urmare a sentinței nr. 223/F/CA/2009 pronunțată la data de 03 noiembrie 2009 de Curtea de Apel Alba Iulia în Dosarul nr. x/57/2009 prin care, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004 s-a dispus suspendarea executării Ordinului nr. 70138 din 2 octombrie 2009 emis de A., prin care acesta fusese eliberat din funcția de director coordonator adjunct al C. Hunedoara.

Așadar, actul care a stat la baza emiterii Ordinului nr. 329 din 13 ianuarie 2010 cu privire la suspendarea executării Ordinului nr. 70138 din 2 octombrie 2009 emis de A. a fost sentința nr. 223/F/CA/2009, pronunțată la data de 03 noiembrie 2009 de Curtea de Apel Alba Iulia (executorie de drept), comunicată instituției la data de 25 noiembrie 2009, reintegrarea nedispunându-se „fără un act administrativ, doar în baza minutei sentinței menționate", așa cum a stabilit B.

Prin urmare, anumiți angajați au ocupat funcții publice de conducere de director executiv/ director executiv adjuncți, potrivit legii speciale, Legea nr. 188/1999 și celelalte acte normative referitoare la statul funcționarilor publici iar alții au ocupat posturi de natură contractuală de directorii coordonatori/directorii coordonatori adjuncți, care aveau alt statut și cărora li se aplica regimul juridic stabilit de O.U.G. nr. 37/2009 și de legislația referitoare la raporturile de muncă.

Recurenta a susținut că dispozițiile art. 56, lit. j) din Legea nr. 53/2003 nu sunt aplicabile deoarece în speța de față sunt în discuție două funcții distincte, una de natură contractuală și una care vizează raporturi de serviciu, fiecare fiind salarizată în cuantum diferit.

La pct. 6 din decizie, auditorii B. au constatat „majorarea nejustificată a cheltuielilor instituției generată de efectuarea plății în sumă de 2.024,13 lei reprezentând: penalități și/sau majorări de întârziere contractuale facturate de diverși furnizori pentru neachitarea în termenul scadent a facturilor emise; contravaloarea unei amenzi contravenționale în cuantum de 1.000 lei aplicată instituției, nerecuperată de la persoana vinovată.

Recurenta reclamantă a susținut că auditorii publici externi din cadrul B. - Departamentul III, prin procesul-verbal de constatare din 12 iulie 2011, au reținut că „A. a achitat o amendă în sumă de 1.000 lei aplicată de Serviciul Român de Informații", iar prima instanță, în motivarea sentinței, s-a limitat la a prelua constatările auditorilor publici externi, respingând apărările reclamantei.

Recurenta a mai precizat că plata amenzii în valoare de 1.000 lei, la care a fost obligată instituția prin Procesul - verbal de constatare a contravențiilor și aplicare a sancțiunilor, întocmit de către Serviciul Român de Informații Oficiul pentru Supravegherea Secretelor de Stat, s-a datorat deplasării cu mijloacele proprii ale instituției a documentelor clasificate gestionate de către A., din fostul sediu situat în, sector 2, în noul sediu din sector 6.

A susținut că acest lucru s-a datorat în condițiile în care mutarea sediului instituției a fost efectuată neanunțat, în regim de urgență, într-un interval de timp foarte scurt, respectiv în zilele nelucrătoare de la sfârșitul săptămânii, documentele clasificate gestionate de către A. fiind transportate de către personalul din cadrul structurii de securitate al instituției, dat fiind lipsa timpului fizic necesar de a se solicita în mod oficial efectuarea transportului de către serviciul specializat al SRL.

La punctul 7 din Decizia nr. 14 din 05 august 2011 întocmită de auditorii publici externi din cadrul B. Departamentul III s-a reținut „diminuarea veniturilor instituției ca urmare a neactualizării tarifelor aplicate în anul 2010, în raport cu rata inflației, venituri estimate în timpul controlului la valoarea totală de 16.359 lei din care 10.545 lei la A. ordonator principal de credite și 5.814 lei la nivelul direcțiilor județene și a municipiului București - ordonatori terțiari de credite.

În timpul controlului pentru veniturile neîncasate au fost calculate dobânzi și penalități în sumă de 3.730 lei.

Față de constatările auditorilor B., detaliate în procesul verbal de constatare din 12 iulie 2011, recurenta reclamantă a susținut că dispozițiile O.U.G. nr. 42/2004, art. 18 și 48 prevăd obligația A. de a actualiza anual, în funcție de rata inflației din anul precedent, a tarifelor care constituie venituri proprii, fără a impune raportarea la un anumit moment.

Această obligație a fost respectată, în cursul anului 2010 fiind emise ordinele cu caracter normativ prin care au fost actualizate tarifele menționate la pct. II. 1. lit. b), pct. 3 din procesul - verbal de constatare din 12 iulie 2011.

Cu privire la susținerile auditorilor Cutii de Conturi reținute în procesul verbal de constatare din 12 iulie 2011 potrivit cărora A. „nu a actualizat tarifele aplicate (încasate și facturate) pentru întreaga perioadă a anului 2010" prevăzute de Ordinul președintelui A. nr. 92/2006 privind aprobarea Tarifelor de plată pentru acțiunile de prelevare de probe efectuate în vederea controlului oficial al alimentelor de origine nonanimală, publicat în M. Of. al României, Partea I, nr. 381 din 3 mai 2006, recurenta a precizat că acest ordin a fost elaborat ca un referențial pentru acțiunile oficiale de prelevare de probe, ca parte componentă a controlului pentru siguranța alimentelor.

Faptul că tarifele prevăzute în Ordinul președintelui A. nr. 92/2006 nu au fost folosite decât ca referință pentru controlul siguranței alimentelor se desprinde din analiza centralizării raportărilor Notei de serviciu din 23 decembrie 2010 cu privire la situația încasărilor realizate în anii 2009 și 2010, prin aplicarea tarifelor prevăzute în Anexa Ia Ordinul președintelui A. nr. 92/2006.

Răspunsurile C., respectiv a municipiului București la Nota de Serviciu mai sus menționată au relevat faptul că Ordinul președintelui A. nr. 92/2006 nu s-a aplicat în afara scopului său inițial, de referință pentru controlul siguranței alimentelor, cuantumul sumelor încasate prin aplicarea acestuia fiind zero, neexistând pe cale de consecință niciun prejudiciu imputabil creat statului român.

Pentru a se asigura conformitatea cu prevederile art. 18 alin. (5) și ale art. 48 alin. (7) din O.G. nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar - veterinare și pentru siguranța alimentelor, cu modificările și completările ulterioare, a fost emis Ordinul președintelui A. nr. 144/2010 pentru modificarea Ordinului președintelui A. nr. 92/2006 privind aprobarea Tarifelor de plată pentru acțiunile de prelevare de probe efectuate în vederea controlului oficial al alimentelor de origine nonanimală, publicat în M. Of. al României, Partea I, nr. 896 din 31 decembrie 2010, prin care s-au actualizat cu indicele de inflație aferent anului anterior tarifele pentru acțiunile de prelevare de probe în controlul oficial al siguranței alimentelor.

Cu privire la susținerile auditorilor Cutii de Conturi reținute în procesul verbal de constatare din 12 iulie 2011 potrivit cărora A. „nu a actualizat tarifele aplicate (încasate și facturate) pentru întreaga perioadă a anului 2010" prevăzute în Ordinul președintelui A. nr. 113/2008 privind aprobarea Instrucțiunilor pentru organizarea și desfășurarea activității de control oficial în unitățile de prelucrare, procesare, depozitare, transport, valorificare și comercializare a produselor și subproduselor alimentare de origine nonanimală, recurenta a subliniat faptul că ordinul mai sus menționat a fost publicat în M. Of. al României, Partea I, nr. 886 din 29 decembrie 2008, și a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2009, fiind aplicabil, inițial, până la data de 31 decembrie 2009.

Prin Ordinul președintelui A. nr. 72/2009, care a fost publicat în M. Of. al României, Partea I, nr. 925 din 30 decembrie 2009 și a intrat în vigoare la această dată, durata de aplicabilitate a Ordinului președintelui A. nr. 113/2008 a fost prelungită până la data de 31 decembrie 2010, prilej cu care a fost actualizat cu indicele inflației cuantumul tarifelor aprobate prin acest ordin, care urmau să fie aplicate în cursul anului 2010.

Înalta Curte, analizând actele și lucrările dosarului în raport cu criticile formulate și dispozițiile legale aplicabile, constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

4.1. Referitor la constatarea organelor de control a neregulilor privind plata unei persoane care a ocupat fără temei legal funcția de conducere, Înalta Curte reține că soluția instanței de fond este corectă, C. Satu Mare acordând în mod nejustificat indemnizația de conducere și sporurile aferente numitei D. care a ocupat funcția de director coordonator adjunct în perioada 27 februarie 2010-08 septembrie 2010.

Prin Decizia nr. 1257 din 07 octombrie 2009 a B. privind legalitatea O.U.G. nr. 37/2010, aceasta a fost declarată neconstituțională și de asemenea O.U.G. nr. 105/2009 a fost declarată neconstituțională prin Decizia nr. 1629 din 03 decembrie 2009.

Recurenta reclamantă, în aplicarea acestei ultime decizii, a emis Ordinul nr. 892 din 26 februarie 2010, prin care a încetat contractul de management al d-nei D., practic, a înlocuit funcția de director coordonator adjunct cu funcția de director executiv adjunct la nivelul C. Satu Mare.

Totodată, recurenta reclamantă prin Ordinul nr. 1201 din 07 mai 2010, a încadrat-o temporar pe funcția publică de conducere vacantă de director executiv adjunct pe D.

Înalta Curte constată că în mod greșit recurenta reclamantă a procedat în acest mod.

Ca urmare a declarării neconstituționale a O.U.G. nr. 105/2009 prin Decizia B. nr. 1629 din 03 decembrie 2009, publicată în M. Of. la data de 14 ianuarie 2010, în termen de 45 de zile de la publicarea acestei decizii a B., termen care s-a împlinit la data de 27 februarie 2010, recurenta reclamantă trebuia să dispună reîncadrarea numitei F., iar nu menținerea în această funcție a numitei D., până la data de 08 septembrie 2010, când prin Ordinul nr. 2617 din 08 septembrie 2010 s-a dispus revenirea acesteia la o funcție publică de execuție.

În acest sens s-a pronunțat și Curtea Constituțională prin Decizia nr. 413/2010. Din considerentele acestei decizii se rețin următoarele:

„

-

prin Decizia nr. 1.629 din 3 decembrie 2009, Curtea Constituțională a declarat neconstituționale prevederile art. 1 pct. 1-5 și 26, art. 3, art. 4, art. 5, art. 8 și anexa nr. 1 din O.U.G. nr. 105/2009, texte care se regăseau și în O.U.G. nr. 37/2009.

-

Decizia B. nr. 1.629 din 3 decembrie 2009 a suspendat până pe data de 27 februarie 2010 efectele O.U.G. nr. 105/2009, astfel încât, în lipsa intervenției legiuitorului, începând cu data de 28 februarie 2010 aceasta din urmă și-a încetat efectele, în temeiul art. 147 alin. (1) din Constituție;

-

lipsirea de temei constituțional a actelor normative primare are drept efect încetarea de drept a actelor subsecvente emise în temeiul acestora (contractele de management, actele administrative date în aplicarea celor două ordonanțe de urgență etc);

-

potrivit jurisprudenței sale, respectiv Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 104 din 12 februarie 2007, în cazul constatării neconstituționalității unor acte abrogatoare, "acestea își încetează efectele juridice în condițiile prevăzute de art. 147 alin. (1) din Constituție, iar prevederile legale care au format obiectul abrogării continuă să producă efecte".

În aceste condiții, începând cu data de 28 februarie 2010, funcția de director-coordonator nu mai există, iar persoanele care ocupau aceste funcții nu mai pot fi considerate ca fiind conducătorii serviciilor publice deconcentrate. În momentul de față, reglementarea în vigoare cu privire la conducătorii serviciilor publice deconcentrate este cea anterioară modificărilor aduse prin O.U.G. nr. 37/2009. Așadar, Curtea constată că în funcția publică de conducător al serviciilor publice deconcentrate nu poate fi numită nici măcar temporar, o persoană care anterior a fost director-coordonator; din moment ce acesta nu este funcționar public sau funcționar public cu statut special, practic, nu mai justifică nicio funcție publică sau contractuală. Astfel, din moment ce critica de neconstituționalitate pornește de la o premisă greșită, Curtea nu poate reține încălcarea, prin textele art. 1 pct. 22 și pct. 23 din lege, a prevederilor constituționale invocate.

(…)”;

Înalta Curte nu poate primi nici apărările recurentei reclamante privind trecerea unei perioade de preaviz din moment ce la data de 26 februarie 2010 a încetat contractul de management al d-nei D.

4.2. Referitor la plata concomitentă a salariilor pentru două persoane pe aceiași funcție de conducere, Înalta Curte constată că abaterea a fost în mod corect constatată de către organul de control, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală și temeinică pe acest aspect.

Într-adevăr, din actele cauzei rezultă că, în perioada 04 noiembrie 2009 - 13 ianuarie 2010 C. Hunedoara a avut numiți 2 directori adjuncți, (aspect necontestat de altfel nici de reclamantă) în condițiile în care, în organigrama, statul de funcții și de personal al acesteia era prevăzut doar 1 post de director adjunct, fie el executiv sau coordonator.

Înalta Curte respinge apărările recurentei reclamante potrivit cărora nu ar fi existat temei juridic pentru încetarea contractelor de management, în condițiile în care, Curtea Constituțională se pronunțase cu privire la neconstituționalitatea O.U.G. nr. 37/2009 și, respectiv, O.U.G. nr. 105/2009, acte ce au stat la baza emiterii ordinelor de numire în aceste funcții de conducere de director coordonator și respectiv de director adjunct coordonator.

Astfel că, urmare a reintegrării în funcția publică a directorilor executivi/adjuncți eliberați din funcție în temeiul O.U.G. nr. 37/2009, recurenta trebuia să ia măsura încetării de drept a contractelor de management încheiate cu directorii coordonatori în temeiul O.U.G. nr. 105/2009.

4.3. Referitor la măsurile dispuse în Decizia contestată la pct. II.3 (constatările de la pct. 6 din decizie), Înalta Curte reține că, în mod corect autoritatea publică pârâtă a stabilit că, prin efectuarea unor plăți în sumă de 2.024,13 lei reprezentând penalități/ majorări de întârziere cauzate de neachitarea la termenul scadent a unor facturi, în condițiile în care, instituția dispunea de sumele respective, cheltuielile instituției au fost majorate nejustificat.

Reclamanta nu a justificat și nici nu a probat în vreun fel, majorarea acestor cheltuieli, limitându-se doar, să explice cauza ce a stat la baza sancționării sale contravenționale, nedovedind luarea măsurilor pentru recuperarea sumelor de la persoanele vinovate, astfel încât, criticile formulate sunt nefondate.

Împrejurarea că nu a existat timpul necesar pentru a solicita efectuarea transportului de documente clasificate de către SRI, este lipsită de relevanță, atâta timp cât prevederile legale referitoare la această operațiune au fost încălcate.

4.4

Cu privire la măsurile dispuse la punctul II.4 din Decizia atacată( constatările de la pct. 7 din decizie) în vederea încasării veniturilor suplimentare în sumă de 16.359 lei și a penalităților calculate în sumă de 3.730 lei, ca urmare a neactualizării, în raport de rata inflației, a tarifelor stabilite de A., aferente anului 2010, Înalta Curte reține următoarele:

În conformitate cu prevederile art. 18 alin. (5) din O.G. nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar - veterinare și pentru siguranța alimentelor, cu modificările și completările ulterioare:

"(5) Pentru eliberarea autorizațiilor și certificatelor sanitar-veterinare se stabilesc tarife care se plătesc anticipat, se constituie ca venituri proprii și se actualizează anual, în funcție de rata inflației din anul precedent, prin ordin al președintelui A."

De asemenea, potrivit art. 48 alin. (7) din O.G. nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările și completările ulterioare:

„(7) Cuantumul tarifelor pentru venituri proprii se aprobă prin ordin al președintelui A. și se actualizează anual, în funcție de rata inflației din anul precedent".

Din actele cauzei rezultă însă că, președintele acestei autorități a emis două ordine în cursul anului 2010, însă acestea au intrat în vigoare, primul la sfârșitul lunii octombrie a anului 2010, iar cel de-al doilea la începutul lunii ianuarie 2011.

În aceste condiții nu se poate spune că prevederile legale invocate au fost respectate, din moment ce primul ordin emis în acest scop a intrat în vigoare în luna octombrie a anului 2010, iau celălalt în ianuarie anul următor.

Așa cum în mod corect a stabilit și instanța de fond, nu pot fi primite apărările recurentei reclamante în sensul că prevederile legale aplicabile nu impun ca actualizarea să se facă la un anumit moment al anului, deoarece acest raționament ar lipsi de eficiență și finalitate prevederile în discuție.

Înalta Curte constată nefondate și criticile referitoare la constatarea autorității pârâte privind aplicarea tarifelor de plată pentru acțiunile de prelevare probe efectuate în vederea controlului oficial al alimentelor de origine nonanimală, pentru anul 2010 la nivelul prevăzut în Anexa la Ordinul președintelui A. nr. 92/2006, actualizarea efectuându-se abia începând cu luna ianuarie 2011, prin Ordinul președintelui A. nr. 144/2010.

Susținerea că tarifele prevăzute în Anexa la Ordinul nr. 92/2006 au fost folosite doar ca sistem de referință pentru siguranța alimentelor, nu poate fi primită atâta timp cât această concluzie se desprinde dintr-o notă a direcțiilor subordonate a autorității recurente reclamante.

În consecință, constatând nefondate criticile formulate de recurenta reclamantă A. și apreciind că prima instanță a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței nr. 2634 din 17 aprilie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 martie 2015.