ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1617/2015

Decizia nr. 1617/2015

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B., formulând contestație împotriva Încheierii nr. 7 din 27 iulie 2010 a Comisiei de soluționare a contestațiilor din cadrul B. - Departamentul IV, prin care a fost respinsă contestația împotriva Procesului verbal de constatare din 05 februarie 2010 întocmit de B.

Prin sentința nr. 1982 din 17 mai 2011, Tribunalul București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a declinat competența în favoarea Curții de Apel București, instanță unde cauza a fost înregistrată sub nr. x/3/2010.

Prin sentința civilă nr. 7534 din 13 decembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a respins ca neîntemeiată acțiunea promovată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în considerentele decisive ale hotărârii, următoarele:

Cu privire la delegarea de competență, raportând situația de fapt la prevederile pct. 3 și 4 din Normele metodologice privind angajarea, lichidarea, ordonanțarea și plata cheltuielilor instituțiilor publice, se constată că ordonatorul de credite și-a delegat atribuțiile persoanelor aflate în subordinea sa, care, la rândul lor, aveau în subordine structuri însărcinate cu îndeplinirea ultimei faze a execuției bugetare, încălcând principiul separării atribuțiilor persoanelor care au calitatea de ordonator de credite de atribuțiile celor care au calitatea de contabil. Prin această reglementare s-a urmărit respectarea distincției pe care legea o face între ordonanțarea cheltuielilor și plata acestora, ambele fiind faze distincte ale execuției bugetare.

Referitor la sporurile și veniturile de natură salarială, reclamantul își justifica măsura prin aplicarea art. 15 din Legea nr. 495/2004, însă persoanele vizate de audit nu se înscriu în ipoteza acestui text de lege, întrucât acestea nu au fost delegate, detașate sau trecute temporar în altă funcție, ci au fost numite într-o funcție de demnitate publică, având un regim juridic distinct.

Referitor la sporurile pentru condiții deosebite de muncă, obligația participării unui inspector de muncă la momentul determinării noxelor exista, potrivit art. 2 alin. (2) din H.G. nr. 246/2007, fiind lipsit de relevanță faptul că o astfel de atribuție a inspectorului de muncă nu era prevăzută în Regulamentul de organizare și funcționare a Inspecției Muncii aprobat prin H.G. nr. 767/1999.

În privința sporului pentru condiții vătămătoare, din interpretarea prevederilor art. 14 din O.G. nr. 10/2008 rezultă că, pentru acordarea acestui spor nu este suficient ca personalul să-și desfășoare activitatea în condiții potențial vătămătoare, ci locurile de muncă să fie expuse efectiv unor condiții care afectează în mod real sănătatea personalului, iar aceste condiții trebuie stabilite de autoritățile legal abilitate.

Referitor la majorarea cu 75% a salariilor unor angajați, se constată că măsura a fost luată în temeiul H.G. nr. 869/2002, ca urmare a înființării unei unități de implementare a programului Phare.

Reclamantul a înființat unitatea de implementare în legătură cu derularea a două proiecte Phare, respectiv proiectul VIS și proiectul de achiziție a documentelor pentru depistarea de documente false.

Reclamantul susține că în raport cu aceste proiecte a avut o dublă calitate, de organism intermediar și de beneficiar, însă Curtea observă că activitățile evocate în motivarea acțiunii nu se înscriu printre responsabilitățile enumerate prin H.G. nr. 1011/1990, astfel că atât înființarea unității de implementare, cât și majorarea salariilor nu au avut suport legal.

Referitor la cheltuielile de protocol, din actele dosarului nu rezultă că la Congresul anual al organizației C., desfășurat la București în luna mai 2008, ar fi participat membri ai personalului diplomatic, situație în care cheltuielile angajate nu se înscriu printre cele menționate în cap. 1 din H.G. nr. 70/2005.

În concluzie, prima instanță a apreciat că actele administrative contestate sunt legal și temeinic întocmite și a dispus respingerea acțiunii reclamantului, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 7534 din 13 decembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs, în termen legal, pârâtul A., susținând că este nelegală și netemeinică, pentru următoarele motive:

S-a arătat că prima instanță nu a analizat ceea ce, în mod nelegal, B. a reținut în actul atacat ca fiind o „stare de incompatibilitate”, făcând referire exclusiv la principiul separării atribuțiilor persoanelor care au calitatea de ordonator de credite de atribuțiile persoanelor care au calitatea de contabil.

Invocarea de către pârâtă a prevederilor alin. (3) din Anexa 1 la Normele metodologice aprobate prin Ordinul D. nr. 1792/2002 este complet greșită, întrucât aceste prevederi legale nu reglementează o astfel de stare de incompatibilitate, iar incompatibilitățile nu se pot presupune sau stabili pe cale administrativă sau judiciară. Ele trebuie să fie expres prevăzute de lege și nu deduse din interpretări bazate pe construcții teoretice.

Delegarea atribuțiilor de ordonator principal de credite în cadrul A. s-a efectuat în conformitate cu prevederile Legii finanțelor publice nr. 500/2002, corespunzător structurii funcționale prevăzute de H.G. nr. 100/2004 și nu este incompatibilă cu funcția de director general E.

Cu privire la considerentele hotărârii referitoare la decontarea de sporuri și drepturi salariale personalului care ocupă funcții de demnitate publică, cu încălcarea prevederilor O.G. nr. 10/2008.

În mod greșit judecătorul fondului a apreciat că „între textele normative invocate de reclamant nu există o relație de tipul general - special întrucât sferele lor de aplicare nu au niciun element comun”.

Dimpotrivă, din analiza sistematică a cadrului legal invocat de A. se desprinde cu ușurință ideea că Legea nr. 154/1998 nu se aplică personalului diplomatic atunci când se află în ipoteza unei salarizării mai favorabile potrivit reglementării specifice de salarizare, iar, pe de altă parte, instanța de fond nu procedează la o interpretare teleologică a textului „trecut temporar în altă funcție” (art. 15 alin. (1) din Legea nr. 495/2004), astfel încât acesta să fie aplicabil și nu golit de orice sens juridic.

Având în vedere că legiuitorul nu specifică natura funcției în care este trecut diplomatul, durata minimă sau maximă a acestei treceri temporare sau cine dispune trecerea (angajatorul sau altă entitate) este evidentă concluzia că trecerea temporară în altă funcție reglementată de art. 15 din Legea nr. 495/2004 este o instituție juridică specială, specifică domeniului de activitate diplomatic.

Calitatea de membru al Corpului diplomatic și consular și trecerea temporară în altă activitate, fără nicio altă distincție a legiuitorului care să opereze în direcția sugerată de judecătorul fondului, sunt condiții necesare și suficiente pentru ca, anterior datei de 15 aprilie 2008, persoanele încadrate în funcții de demnitate publică să beneficieze de salarizarea mai favorabilă prevăzută de O.G. nr. 10/2008.

După data de 15 aprilie 2008, atunci când s-au întrunit condițiile unei salarizări mai favorabile a demnitarilor în baza art. 15 alin. (1) teza I din Legea nr. 495/2004 și ca un rezultat al evaluării personale de către fiecare demnitar a beneficiilor cumulate din adiția sporurilor la salariul de bază prevăzut de grila modificată de salarizare a diplomaților (intrată în vigoare la 7 decembrie 2007), aceștia au ales să fie salarizați conform Legii nr. 495/2004.

Au fost formulate critici cu privire la decontarea de sporuri și drepturi salariale personalului care ocupă funcții de demnitate publică, cu încălcarea O.G. nr. 10/2008.

În acest sens s-a arătat că în ceea ce privește aplicare O.G. nr. 10/2008, această reglementare nu a adus alte schimbări în regimul juridic al salarizării mai favorabile, altul decât cel stabilit în balanța dintre Legea nr. 154/1998 și Legea nr. 495/2004, ci numai a modificat cuantumul indemnizației unice a demnitarilor publici, fapt ce a determinat instaurarea unei perioade în care s-au analizat beneficiile adoptării uneia dintre cele două grile de salarizare de care diplomații aveau în egală măsură dreptul să se prevaleze.

Referitor la acordarea unor sporuri pentru condiții de muncă deosebite, vătămătoare, s-a arătat că a respectat prevederile art. 25 din Legea nr. 495/2004, text potrivit căruia locurile de muncă cu condiții grele, vătămătoare sau periculoase, categoriile de personal și condițiile de acordare a sporului se stabilesc prin ordin al ministrului afacerilor externe, pe baza buletinelor de determinare emise în condițiile legii de autoritățile abilitate.

S-a menționat că trimiterea la norma generală se referă exclusiv la emiterea buletinelor de determinare de către autoritățile abilitate și nu la încadrarea „locurilor de muncă în condiții deosebite”, așa cum prevede art. 19 alin. (5) din Legea nr. 19/2000. Cu alte cuvinte, norma prevăzută la art. 19 alin. (5) din Legea nr. 19/2000 nu este aplicabilă în speță, nefiind necesar avizul Inspectoratului Teritorial de Muncă.

În acest sens sunt și adresele Inspecției Muncii din 07 august 2007 și din 29 ianuarie 2008, care fac trimitere la legea specială, Legea nr. 495/2004, și lasă la aprecierea ordonatorului principal de credite din A. acordarea sporului pentru condiții deosebite, constatând, în același timp, că în baza raportului de încercare, buletinelor de determinare eliberate de F. sunt îndeplinite condițiile de bază pentru acordarea acestuia.

Argumentul adus de echipa de control și reținut de prima instanță pentru care adresele Inspectoratului Teritorial de Muncă nu sunt luate în considerare este că Inspectoratul Teritorial de Muncă „nu a emis Aviz pentru încadrarea locurilor de muncă în condiții deosebite în forma stabilită în Anexa 3 la Ordinul ministrului muncii și solidarității sociale nr. 352/2001 pentru aprobarea Normelor de aplicare a H.G. nr. 261/2001 privind criteriile și metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiții deosebite”.

Pe de altă parte, prima instanță, constată că un ordin emis, pentru aprobarea normelor de aplicare a unei hotărâri a Guvernului rămâne valabil și după abrogarea acesteia, ceea ce contravine prevederilor art. 64 alin. (4) din Legea nr. 24/2000, iar, pe de altă parte, este de neînțeles de ce se impută A. eventuala nerespectare de către Inspectoratul Teritorial de Muncă a modului de completare de către un inspector de muncă a unui proces verbal de constatare.

Totodată, prima instanță a omis faptul că, fără a fi obligatoriu, Inspectoratul Teritorial de Muncă a avizat favorabil acordarea de către A. a sporului de condiții deosebite, conform adreselor din 07 august 2007 și din 29 ianuarie 2008. Norma juridică prevăzută la art. 2 alin. (2) din H.G. nr. 246/2007 trebuie corelată cu competențele Inspecției Muncii, iar în perioada supusă controlului, în care era valabil Regulamentul de organizare și funcționare a Inspecției Muncii, aprobat prin H.G. nr. 767/1999 (în vigoare în perioada 24 septembrie 1999 - 25 noiembrie 2009), nu a fost identificată baza legală din propriul act normativ de organizare și funcționare a Inspecției Muncii care să permită inspectorilor de muncă aducerea la îndeplinire a prevederilor H.G. nr. 246/2007.

În ipoteza în care ar fi luate în considerare numai prevederile H.G. nr. 246/2007, invocate de echipa de control, se impun a fi avute în vedere următoarele:

(i) Inspecția Muncii a participat, prin dl. G., inspector de muncă, Inspectoratul Teritorial de Muncă București, la determinările de noxe efectuate în luna iunie 2007, care au stat la baza emiterii Ordinului nr. 1985 din 03 septembrie 2007, conform Procesului verbal din 13 august 2007.

Acest document a fost pus la dispoziția echipei de control, care nu l-a luat în considerare, prin citarea sa în mod eronat.

În realitate, în respectivul document, Inspecția Muncii constată: „conducerea institutului a asigurat desfășurarea activității în condiții normale”. Deci, nu este vorba de A. (instituția), ci de F. (institutul), iar activitatea nu este cea desfășurată la A. în general, ci aceea desfășurată de Institutul „Alexandru Darabonț” pentru efectuarea determinărilor de noxe.

În ceea ce privește Ordinul nr. 516/2008, este de reținut că, potrivit Notei de prezentare întocmită de Institutul „Alexandru Darabonț”, la determinările de noxe prelevate în baza contractului din 2007 a participat dl. G., inspector de muncă Inspectoratul Teritorial de Muncă București.

S-a menționat că, presupunând că obligația legală prevăzută la art. 2 alin. (2) din H.G. nr. 246/2007 nu ar fi îndeplinită în speță, se observă că H.G. nr. 246/2007 nu instituie o sancțiune expresă pentru nerespectarea acestei obligații, astfel că încălcarea respectivei norme legale nu poate atrage în niciun caz nelegalitatea acordării sporului de condiții deosebite.

Determinările de noxe au fost efectuate nu de către o societate comercială de profil obișnuită, ci de către F., persoană juridică română în coordonarea H., care are competența de a expertiza locurile de muncă pentru încadrarea în condiții deosebite sau speciale, potrivit art. 3 pct. B1 lit. d) din Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 1772/2004.

Acordul exprimat de Inspectoratul Teritorial de Muncă a Municipiului București, prin care se arată că angajații A. „pot beneficia de facilitățile legislației în vigoare la aprecierea ordonatorului principal de credite” nu suportă interpretări, întrucât această instituție este competentă să aprecieze modul în care se respectă legislația referitoare la securitatea și sănătatea în muncă, potrivit art. 47 din Legea nr. 319/2006.

De altfel, ca urmare a solicitărilor A., Inspectoratul Teritorial de Muncă București a răspuns că plata sporului de 15% pentru condiții grele, vătămătoare sau periculoase nu implică obligativitatea încadrării locurilor de muncă în condiții deosebite în accepțiunea Legii nr. 19/2000 și nu presupune obligativitatea plății contribuțiilor de asigurări sociale diferențiat.

În ceea ce privește acordarea sporului de 50% pentru condiții vătămătoare, pe baza unor buletine de determinare în care nu se constată depășirea limitelor admisibile, s-a menționat că nu au fost observate prevederile art. 2 alin. (1) și (2) din H.G. nr. 1136/2006 potrivit cărora, această hotărâre se referă la riscurile pentru sănătatea și securitatea lucrătorilor datorate efectelor recunoscute ca nocive pe termen scurt asupra corpului uman, provocate de circulația curenților induși și de absorbția de energie, precum și de curenții de contact și nu vizează posibile efecte pe termen lung.

În speță, expunerea la câmpurile electromagnetice de radio frecvență este continuă (deci pe termen lung), astfel că prevederile și limitele minime prevăzute de H.G. nr. 1136/2006 nu sunt aplicabile.

Acesta a fost și motivul pentru care art. 14 alin. (1) din OG nr. 10/2008 a condiționat acordarea acestui spor numai de funcționarea unor instalații care generează câmpuri electromagnetice de radiofrecvență, nefiind un anumit nivel minim peste care poate să se acorde acest spor, cu referire distinctă din partea legiuitorului în ce privește personalul din centrala A.

Or, în speță, în locațiile A., potrivit buletinelor de măsurători efectuate, există și funcționează instalații din această categorie, care generează câmp electromagnetic.

În acest sens, prin Buletinul de determinare prin expertizare emis de I. a Municipiului București se precizează că „la toate locurile de muncă unde s-au efectuat măsurători, densitatea de putere a câmpului electromagnetic depășește nivelul de referință din H.G. nr. 1136/2006. Salariații prezintă risc de îmbolnăvire profesională; sindrom neuro-cardio-endocrin (conform anexei 22 și H.G. nr. 1425/2006). Toți salariații de la locurile de muncă unde s-au efectuat măsurători pot beneficia de reglementările legale în vigoare”.

Cu privire la considerentele hotărârii referitoare la majorarea cu 75% a salariului de bază al unor angajați din diverse structuri din cadrul A., în mod nejustificat, în perioada ianuarie - aprilie 2008, s-a arătat că în mod eronat instanța de fond a apreciat că A. nu a avut dubla calitate de organism intermediar și de beneficiar al fondurilor Phare, deoarece „activitățile evocate în motivarea acțiunii nu se înscriu printre responsabilitățile enumerate”, concluzia, evident greșită, a judecătorului fiind în sensul că „atât înființarea unității de implementare și, implicit, majorarea salariilor nu a avut suport legal”.

Prin Decizia nr. 1063/2014, Înalta Curte a respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 7534 din 13 decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pentru a pronunța această decizie instanța de recurs a reținut că privitor la pct. 6 din Decizia nr. 7/2010 privind efectuarea de cheltuieli de protocol pentru acțiuni neprevăzute de H.G. nr. 70/2005, a menționat că dacă prima instanță ar fi apreciat în etapa dezbaterilor că nu sunt întrunite cele două condiții cumulative pentru a se face aplicarea art. 9 din H.G. nr. 70/2005, pe situația de fapt, reclamantul putea oferi lămuriri complete prin administrarea unui probatoriu suplimentar, solicitat în virtutea rolului activ al instanței, fără a mai fi necesară promovarea prezentei căi de atac.

S-a susținut că avizul de control financiar preventiv s-a acordat în conformitate cu H.G. nr. 70/2005 prin care s-au aprobat normele privind organizarea în țară a acțiunilor de protocol, specifice A., precum și cheltuielilor ce se pot efectua în acest scop. La cap. IV art. 9(1), se menționează că: pentru delegații străini care vin în țară cu ocazia unor acțiuni pe linie diplomatică se pot suporta, după caz, cheltuielilor cu caracter protocolar în condițiile prevăzute în cap. I.

În mod corect prima instanță a validat constatările și concluziile auditorilor publici externi din cadrul B. a României în privința acestei abateri de la legalitate, reținând încălcarea prevederilor alin. (3) din Anexa nr. 1 la Normele metodologice privind angajarea, lichidarea, ordonanțarea și plata cheltuielilor instituțiilor publice, aprobate prin Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 1792/2003, precum și a prevederilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice.

În considerentele hotărârii pronunțate, prima instanță nu face niciun fel de mențiune relativ la starea de incompatibilitate, ci analizează principiul separării atribuțiilor prevăzut de alin. (3) din Anexa nr. 1 la Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 1792/2003, a cărui nerespectare s-a reținut prin actele administrative contestate.

O încălcare a acestui principiu nu poate interveni doar în situația în care aceeași persoană ar fi îndeplinit atribuțiile tuturor fazelor execuției bugetare, cum în mod eronat apreciază recurentul, ci ori de către ori atribuții specifice unor faze de execuție bugetară distincte sunt exercitate de una și aceeași persoană.

Faptul că directorul general al E. coordonează activitatea a trei direcții, fiecare dintre acestea având structură funcțională și conducere proprie, nu poate conduce la concluzia respectării principiului instituit de alin. (3) din Anexa nr. 1 la Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 1792/2003, atât timp cât persoanele cu atribuții legate de plata cheltuielilor - ultima fază a execuției bugetare sunt subordonate ierarhic directorului general al E., persoană care, urmare a delegării de competență, exercită și atribuțiile referitoare la ordonanțarea de plată, fază a execuției bugetare reglementată distinct de legiuitor.

Totodată, abaterea reținută prin actele administrative contestate a vizat și încălcarea prevederilor art. 20 din Legea nr. 500/2002 unde se menționează că în „actul de delegare ordonatorii principali de credite vor preciza limitele și condițiile delegării”.

Or, miniștrii care au funcționat în perioada ce a făcut obiectul acțiunii de verificare din partea auditorului au delegat, în totalitate și pe toată perioada exercitării funcției, atribuțiile de ordonator principal de credite, nefiind vorba de o delegare pentru o serie de operațiuni bine delimitate, în vederea unei depline funcționalități instituționale, cum în mod eronat afirmă recurentul.

În aceste condiții, în mod legal prima instanță a reținut ca fiind neîntemeiate motivele de nelegalitate ce vizează abaterea de legalitate în privința delegării de competență a ordonatorului principal de credite.

Cu privire la acordarea de sporuri și drepturi salariale personalului care ocupă funcții de demnitate publică.

Abaterea de la legalitate a constat în faptul că, în cursul anului 2008, A. a acordat o serie de sporuri și alte drepturi de natură salarială, în valoare de 282.769 lei, unui număr de 5 membri ai Corpului diplomatic și consular al României, numiți în funcții de demnitate publică, încălcându-se prevederile art. 3 alin. (4) și (5) din O.G. nr. 10/2008, aprobată prin Legea nr. 177/2008.

Dispozițiile art. 15 din Legea nr. 495/2004 au fost interpretate corect atât de autoritatea pârâtă, cât și de prima instanță, în sensul că avantajul unui drept salarial câștigat este aplicabil membrilor Corpului diplomatic și consular al României în ipotezele expres enumerate de norma legală, respectiv: delegarea, detașare, trecere temporară într-o altă funcție.

Or, în speța supusă judecății, sporurile și alte drepturi de natură salarială au fost acordate celor 5 membri ai Corpului diplomatic și consular al României numiți într-o funcție de demnitate publică și nu trecuți temporar într-o altă funcție, astfel că indemnizația reprezintă unica formă de remunerare a activității corespunzătoare funcției, potrivit art. 19 și 20 din Legea nr. 154/1998 și art. 3 alin. (4) și (5) din O.G. nr. 10/2008, aprobată prin Legea nr. 177/2008.

Referitor la acordarea de sporuri pentru condiții deosebite de muncă, prin nerespectarea prevederilor legale referitoare la emiterea buletinelor de determinare și a condițiilor de acordare a sporurilor pe baza acestora.

Abaterea reținută prin actele administrative contestate a vizat acordarea de către A. a unui spor de 15% pentru condiții deosebite de muncă - grele, vătămătoare sau periculoase, în sumă de 3.388.699 lei pentru anul 2008, respectiv de 205.341 lei pentru anul 2007, pe baza unor buletine de determinare emise de unități abilitate, în condițiile în care măsurătorile nu au fost efectuate în prezența unui inspector de la Inspectoratul teritorial de muncă.

De asemenea, echipa de audit a constatat că, neavând avizul Inspectoratului Teritorial de Muncă al Municipiului București, ministerul nu a depus la casa teritorială de pensii documentele necesare pentru luarea în evidență, în vederea plății contribuției de asigurări sociale la nivelul prevăzut pentru condiții deosebite de muncă.

Referitor la abaterea ce vizează acordarea majorării cu 75% a salariului de bază al unor angajați, fără îndeplinirea condițiilor legale

Prin hotărârea pronunțată, prima instanță nu a reținut că A. nu ar fi avut dubla calitate de organism intermediar și de beneficiar al fondurilor Phare, ci a analizat respectarea condițiilor legale atât pentru înființarea unității de implementare, cât și pentru majorarea salariilor cu 75%.

Unitatea de Implementare a Programului Phare, a fost înființată prin Ordinul ministrului afacerilor externe nr. 2158 din 21 septembrie 2007, în preambulul căruia s-a precizat că este emis în temeiul H.G. nr. 869/2002.

Potrivit art. 1 din H.G. nr. 869/2002, unitățile de implementare a programelor, denumite Unitatea de Implementare a Programului Phare, funcționează în ministerele și alte instituții și agenții care sunt autorități de implementare pentru programele Phare.

De asemenea, în raport de art. 1 lit. j) din H.G. nr. 170/2005, unitatea de implementare a Proiectului în cadrul Programului Phare este o structură în cadrul autorității de implementare, constituită prin ordin sau decizie a conducătorului autorității de implementare.

Normele legale menționate evidențiază condiția înființării UIP numai în cadrul autorităților de implementare.

Or, recurentul nu a făcut dovada că este autoritate de implementare pentru cele două proiecte Phare menționate în Ordinul nr. 2158 din 21 septembrie 2007, respectiv proiectul VIS și proiectul de achiziție a documentelor pentru detectarea documentelor false, iar prima instanță în mod corect a apreciat că activitățile evocate în motivarea acțiunii nu se înscriu printre responsabilitățile autorității de implementare prevăzute de H.G. nr. 1011/1999.

Pe de altă parte, obligația derulării, respectiv a gestionării de fonduri comunitare, prevăzută de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 490/2004 și art. 2 din H.G. nr. 170/2005, nu a fost îndeplinită în cursul anului 2008, când s-a beneficiat de salarii majorate, la momentul emiterii Ordinului nr. 2158/2007, A. neavând alocate fonduri Phare.

În aceste condiții, în mod legal J. a dispus retragerea avizului favorabil pentru plata sporului de 75%, iar autoritatea pârâtă a dispus luarea măsurilor ce se impun pentru intrarea în legalitate prin pct. 10 al Deciziei nr. 7/2010.

Împotriva Deciziei nr. 1063 din 4 martie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, reclamantul A. a formulat contestație în anulare.

Motivele contestației în anulare;

În cadrul motivării căii extraordinare de atac s-a arătat, în esență, că instanța de recurs a omis să examineze motivul I de recurs prin care a susținut că, în urma abrogării art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 119/1999 nu mai există starea de incompatibilitate în acest domeniu al angajării, lichidării, ordonanțării și plății cheltuielilor în instituțiile publice.

S-a precizat că motivul II de recurs s-a omis a fi cercetat, întrucât nu există nici un element de analiză critică a argumentelor expuse în recurs, fiind preluate considerentele instanței de fond.

A arătat că prin sintagma trecut temporar într-o altă funcție s-a avut în vedere ipoteza în care trecerea temporară a diplomatului într-o altă funcție ar fi necesitat remunerarea conform unei grile de salarizare mai puțin avantajoase.

În privința motivului III de recurs s-a considerat că la analizarea acestuia nu s-au avut în vedere argumentele pe care le-a prezentat, ci au fost preluate opiniile intimatei și ale primei instanțe.

S-a mai susținut că nu s-au analizat apărările privind aplicarea unor acte normative care nu au incidență în cauză, că nu s-a înlăturat motivat susținerea privind acordarea sporului de 10% prevăzut de art. 14 din O.G. nr. 10/2008.

Analiza contestației în anulare;

Examinând prezenta contestație în anulare, Înalta Curte reține că obiectul contestației în anulare îl constituie Decizia nr. 1063 din 4 martie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a respins recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 7534 din 13 decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal.

În vederea soluționării prezentei contestații în anulare, Înalta Curte arată următoarele:

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, prin care se cere instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile și condițiile prevăzute de lege să își desființeze propria hotărâre și să procedeze la o nouă judecată.

C. proc. civ. reglementează două categorii de contestații în anulare: contestația în anulare de drept comun (art. 317 C. proc. civ.) și contestația în anulare specială (art. 318 C. proc. civ.).

Având în vedere temeiul legal invocat, precum și criticile formulate, se vor analiza condițiile contestației în anulare speciale reglementate de art. 318 C. proc. civ.

În ceea ce privește contestația în anulare specială, C. proc. civ. prevede în art. 318, două motive, și anume când dezlegarea dată a fost rezultatul unei erori materiale sau instanța a omis să cerceteze vreunul din motivele de casare.

Din redactarea motivelor contestației în anulare rezultă că au fost formulate critici atât cu privire la existența unor greșeli materiale, cât și cu privire la neanalizarea tuturor argumentelor susținute prin motivele de recurs.

Cu privire la greșelile materiale;

Din redactarea motivării contestației în anulare rezultă că au fost formulate critici atât cu privire la existența unor greșeli materiale, cât și cu privire la neanalizarea tuturor argumentelor susținute prin motivele de recurs.

Potrivit doctrinei și jurisprudenței cvasiunanime, în sensul art. 318 C. proc. civ., prin greșeală materială se înțelege o greșeală de ordin procedural, care a avut drept consecință pronunțarea unei soluții greșite. în această categorie intră greșeli comise prin confundarea unor date esențiale ale cauzei, a unor aspecte formale ale judecării recursului, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor.

O greșeală de apreciere a probelor, chiar omisiunea de examinare a acestora, urmare căreia, situația de fapt reținută de instanță ar putea fi eronată, este o greșeală de fond care nu poate fi valorificată, îndreptată pe calea contestației în anulare.

Contestația în anulare nu poate fi exercitată pentru remedierea unor greșeli de judecată cum ar fi aprecierea probelor sau interpretarea dispozițiilor legale, pentru că aceasta ar implica reformarea unor greșeli de fond, ceea ce ar excede condițiilor prevăzute expres și restrictiv în cuprinsul art. 318 C. proc. civ.

Înalta Curte arată că eventualele erori de interpretare a prevederilor legale aplicabile nu pot forma obiectul remedierii pe calea contestației în anulare pentru că exced voinței legiuitorului, exced prevederilor art. 318 C. proc. civ., care a conceput contestația în anulare ca pe o cale extraordinară de atac, de retractare și nu de reformare.

Neexaminarea, în mod real și adecvat a susținerilor părților sau greșita apreciere a probelor cauzei și a prevederilor legale de drept substanțial nu

constituie, potrivit art. 318 C. proc. civ., motiv de contestație în anulare.

Trebuie precizat că, așa cum s-a relevat și în jurisprudența instanței de contencios constituțional, numai legiuitorul are prerogativa stabilirii competenței și procedurii de judecată, inclusiv a condițiilor de exercitare a căilor de atac ordinare sau extraordinare.

În acest sens, Înalta Curte arată că, spre exemplu, în Decizia nr. 506/2012, Curtea Constituțională a statuat că legiuitorul este suveran în a reglementa diferit, în situații diferite, accesul la o cale ordinară de atac, fără ca astfel să fie afectat liberul acces la justiție, cu atât mai mult principiul este aplicabil în cazul când în discuție este accesul la o cale extraordinară de atac, iar potrivit art. 126 alin. (2) și art. 129 din Legea fundamentală, prerogativa stabilirii competenței și procedurii de judecată, inclusiv a condițiilor de exercitare a căilor de atac, este atributul exclusiv al legiuitorului.

Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituția României, deciziile pronunțate de Curtea Constituțională sunt general obligatorii, de la data publicării.

În consecință, Înalta Curte, ca de altfel orice altă instanță judecătorească, trebuie să dea eficiență dispozitivului și considerentelor deciziilor pronunțate de Curtea Constituțională, atât în cadrul controlului de constituționalitate exercitat a priori, cât și în cadrul controlului a posteriori, pe calea excepției de neconstituționalitate.

Cu privire la neanalizarea argumentelor care au fundamentat motivele de recurs;

În ceea ce privește motivele contestației în anulare referitoare la neanalizarea argumentelor arătate în sprijinul motivelor, art. 318 C. proc. civ. reglementează numai omisiunea de a examina toate motivele de recurs invocate în termen de către recurent, iar nu argumentele de fapt sau de drept indicate de parte, care oricât de dezvoltate ar fi, sunt întotdeauna subsumate motivului de recurs pe care se sprijină.

Ca urmare, instanța de recurs este în drept să grupeze argumentele folosite de recurent în dezvoltarea motivelor de casare, pentru a răspunde printr-un considerent comun, fiind suficient ca instanța de recurs să arate considerentele pentru care a găsit că motivul este neîntemeiat chiar dacă nu a răspuns la toate argumentele recurentului.

În speță, instanța de recurs a răspuns în mod amplu fiecărui motiv de recurs, grupând argumentele.

Faptul că nu s-a răspuns conform susținerilor recurentei nu constituie motiv de contestație în anulare pentru că textul art. 318 C. proc. civ. sancționează neexaminarea motivelor de recurs și nu eventualele erori de apreciere.

Legea de procedură, respectiv art. 318 C. proc. civ., nu reglementează ca motiv de contestație în anulare, omisiunea analizării reale și adecvate a susținerilor părților, a probelor cauzei, a legislației aplicabile, astfel că motivele invocate de reclamanta-contestatoare nu sunt susceptibile de a forma obiectul analizei în cadrul căii extraordinare de atac a contestației în anulare.

Din perspectiva analizei efectuate în prezenta decizie, se constată că motivele invocate de A. nu se circumscriu noțiunii de omisiune de analizare a motivelor de recurs, astfel cum este reglementată în cuprinsul art. 318 alin. (1) C. proc. civ., text care nu cuprinde pretinse erori de fond, de judecată, în legătură cu aprecierea probelor, a stării de fapt sau a interpretării și aplicării prevederilor legale incidente în cauză.

Față de considerentele de mai sus, se va respinge contestația în anulare formulată de reclamant, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de A. împotriva Deciziei nr. 1063 din 04 martie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 aprilie 2015.