ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2010/2015

Decizia nr. 2010/2015

Asupra cererii de recurs de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 5 noiembrie 2013 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta Autoritatea de Supraveghere Financiară (A.S.F.) a chemat în judecată pe pârâta Curtea de Conturi a României, solicitând:

- suspendarea executării deciziei nr. X/40253/2013 până la soluționarea definitivă a prezentei cauze;

- anularea încheierii nr. 31 din data de 14 octombrie 2013, anularea deciziei nr. X/40253/2013 și a procesului-verbal de constatare, emise de Departamentul X al Curții de Conturi a României.

Prin sentința civilă nr. 295 din 31 ianuarie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta A.S.F. în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României.

II. Motivele de casare invocate

Împotriva sentinței civile nr. 295 din 31 ianuarie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A.S.F., invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. din 2010.

Recurenta-reclamantă critică sentința primei instanțe în primul rând sub aspectul faptului că nu sunt indicate normele de drept material în temeiul cărora este calificată ca entitate/autoritate aparținând administrației publice centrale sau locale, pentru a fi obligată la respectarea/aplicarea unor dispoziții legale destinate administrației publice centrale sau locale.

În acest sens, recurenta arată că, pentru a fi calificată autoritate publică centrală sau locală, trebuie să se afle în raporturi de subordonare din punct de vedere organizatoric și/sau funcțional în mod expres, fie prin legea de organizare și funcționare a acesteia, fie prin legea de organizare și funcționare a entității în subordinea căreia se află. Recurenta invocă faptul că, potrivit dispozițiilor art. 117 alin. (3) din Constituție, este autoritate administrativă autonomă, care nu se încadrează în categoria autorităților înființate în subordinea aparatului central sau local, acestea fiind înființate și organizate potrivit legii de organizare și funcționare, în speță Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare și supravegherea asigurărilor. În consecință, recurenta afirmă că instanța de fond nu indică dispozițiile legale care au condus la concluzia că fosta Comisie de Supraveghere a Asigurărilor (C.S.A.) trebuia să aplice dispozițiile O.U.G. nr. 26/2012.

Recurenta-reclamantă critică hotărârea primei instanțe în ceea ce privește prima deficiență, reținută prin actele atacate, referitoare la acordarea primelor de asigurări de viață de grup cu componentă de economisire pentru pensionare.

Se arată că măsurile reținute în actele atacate vizează doar aspecte formale, fără a se reține încălcări și/sau abateri de la dispozițiile legale sau producerea unor prejudicii. Recurenta menționează că, din procesul-verbal de constatare și din celelalte înscrisuri aflate la dosarul cauzei, rezultă că încheierea contractului de asigurare a fost aprobată de Consiliul C.S.A., conform competențelor prevăzute în Legea nr. 32/2000. Pe toată perioada de executare a contractului de asigurare, plățile efectuate s-au circumscris bugetului aprobat de Consiliul C.S.A., fluctuația de personal ține de natura contractului de asigurare de grup, iar ordonatorul de credite a aprobat efectuarea plăților în limita bugetului aprobat de Consiliul C.S.A., în conformitate cu dispozițiile legale.

Mai mult decât atât, ca urmare a modificărilor legislative aduse prin O.U.G. nr. 93/2012, prin care C.S.A. a fost desființată și a fost înființată A.S.F., Consiliul A.S.F. a hotărât, în ședința din 09 occtombrie 2013, încetarea contractului de asigurare și restituirea primelor de asigurare către beneficiari.

Întrucât la pct. 1 din decizia nr. X/40253/2013, pârâta a stabilit că, în situația continuării contractului încheiat de fosta C.S.A., precum și faptul că a încetat contractul de asigurare, rezultă că măsurile dispuse de pârâtă au rămas fără obiect.

Recurenta formulează critici și în ceea ce privește a doua măsură dispusă de Curtea de Conturi referitoare la stabilirea de către A.S.F. a întinderii prejudiciilor create fostei C.S.A., ca urmare a neaplicării măsurilor de reducere a cheltuielilor publice, prevăzute de O.U.G. nr. 26/2012.

Se susține că interpretarea pârâtei cu privire la aplicabilitatea dispozițiilor O.U.G. nr. 26/2012 este abuzivă, iar, prin măsurile dispuse, se adaugă la lege.

În raport cu prevederile art. 117 din Constituție, ale Legii nr. 32/2000 și ale art. II alin. (1) din O.U.G. nr. 26/2012, recurenta susține că C.S.A. nu făcea parte din categoria autorităților și instituțiilor publice ale administrației publice centrale și locale și nu era subordonată niciunei alte entități publice sau private, iar, în situația dată, nu există un prejudiciu creat în patrimoniul unei persoane fizice sau juridice, de drept public sau privat.

Se afirmă că este lipsită de temei aprecierea pârâtei în sensul că s-a creat un posibil prejudiciu, în condițiile în care C.S.A., conform art. 4 alin. (2) și art. 5 lit. o) din Legea nr. 32/2000, se autofinanțează și își aprobă propriul buget fără a beneficia de fonduri de la bugetul de stat, astfel că nu se poate reține existența unui prejudiciu în propriul patrimoniu.

În consecință, recurenta susține că măsura dispusă de pârâtă cu privire la stabilirea întinderii prejudiciilor nu poate fi adusă la îndeplinire, atâta vreme cât nu s-a diminuat un patrimoniu prin mărirea unui alt patrimoniu.

În final, recurenta învederează faptul că argumentul pârâtei referitor la punctul de vedere al Ministerului Finanțelor Publice nu poate fi reținut deoarece și acesta adaugă la lege, întrucât face referire la autoritățile administrative autonome, deși O.U.G. nr. 26/2012 face referire doar la autoritățile și instituțiile publice ale administrației publice centrale și locale.

III. Derularea procedurii judiciare în fața instanței de recurs și analiza motivelor de casare

Recursul fiind de competența Înaltei Curți, a fost urmată procedura de filtrare a recursului prevăzută de art. 493 C. proc. civ. din 2010, iar, prin încheierea din 26 februarie 2015, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ. din 2010, Înalta Curte a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată pe fond la data de 14 mai 2015.

Analizând criticile formulate de recurenta-reclamantă în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. din 2010, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele arătate în continuare.

În condițiile în care circumstanțele litigiului dedus judecății au fost detaliat expuse în cuprinsul hotărârii ce formează obiectul recursului, reluarea acestora în cadrul prezentelor considerente ar avea caracter redundant, iar, în temeiul art. 499 C. proc. civ. din 2010, Înalta Curte va analiza motivele de casare invocate prin prisma criticilor formulate de recurentă în contextul factual prezentat în hotărârea atacată și în condițiile în care recurenta nu a criticat soluția dată capătului de cerere privind suspendarea executării actelor atacate și nici considerentele pe care se întemeiază această soluție.

2.1. În ceea ce privește criticile recurentei referitoare la inaplicabilitatea dispozițiilor O.U.G. nr. 26/2012, instanța de recurs constată că acestea sunt lipsite de temei.

Astfel, se reține că, potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 32/2000, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor - entitate verificată și vizată de actele contestate, emise de Curtea de Conturi a României - este autoritate administrativă autonomă, de specialitate, independentă, autofinanțată, cu personalitate juridică.

În perioada 01 ianuarie 2012- 31 decembrie 2012, care a format obiectul activității de audit financiar, art. II alin. (1) din O.U.G. nr. 26/2012

privind unele măsuri de reducere a cheltuielilor publice și întărirea disciplinei financiare și de modificare și completare a unor acte normative,

prevedea următoarele:

„Art. II. - (1) Conducătorii autorităților și instituțiilor publice ale administrației publice centrale și locale, indiferent de modul de finanțare și subordonare, au obligația să dispună măsurile necesare în vederea diminuării cu 30% a cheltuielilor de protocol și a cheltuielilor cu deplasările în străinătate în semestrul II al anului 2012, față de cheltuielile de această natură efectuate în semestrul II al anului 2011.”

Textul de lege este lipsit de orice echivoc, stabilind că se încadrează în ipoteza normei autoritățile și instituțiilor publice ale administrației publice centrale și locale, indiferent de modul de finanțare și subordonare.

Dispozițiile art. 117 alin. (3) din Constituție - de care se prevalează recurenta - conform cărora „Autorități administrative autonome se pot înființa prin lege organică”, nu relevă faptul că autoritățile administrative autonome sunt plasate în afara sistemului autorităților administrației publice centrale.

Dimpotrivă, se observă că textul constituțional respectiv face parte din Secțiunea 1 - „Administrația publică centrală de specialitate” a Capitolului V - „Administrația publică”, astfel că, din interpretarea sistematică a cadrul constituțional, rezultă că aceste dispoziții reglementează entitățile administrației publice centrale de specialitate, printre care se află și autoritățile administrative autonome.

În consecință, Înalta Curte, reținând că reclamantei, ca autoritate administrativă autonomă, îi sunt aplicabile prevederile citate din O.U.G. nr. 26/2012, constată că este corectă interpretarea dată de prima instanță dispozițiilor ordonanței de urgență.

Cu referire la criticile recurentei referitoare la raporturile de subordonare și la faptul că se autofinanțează, Înalta Curte constată că acestea nu pot fi primite în condițiile în care prevederile O.U.G. nr. 26/2012 prevăd expres faptul că sunt aplicabile autorităților și instituțiilor enumerate, indiferent de modul de finanțare și subordonare.

2.2. În ceea ce privește criticile recurentei referitoare la deficiența reținută prin actele contestate vizând primele de asigurări de viață de grup cu componentă de economisire pentru pensionare, Înalta Curte reține următoarele:

În acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte observă că, prin actele contestate, nu a fost reținută încălcarea prerogativelor Consiliului C.S.A. de a stabili salarizarea membrilor săi și a personalului de specialitate, ci au fost constatate aspectele susmenționate în ceea ce privește derularea contractului încheiat între C.S.A. și SC A. SA, respectiv: neactualizarea Regulamentului privind salarizarea personalului C.S.A.; neindicarea criteriilor de acordare a drepturilor; fără stabilirea valorii primei de asigurare pe fiecare funcție; lipsa informațiilor privind funcțiile persoanelor nominalizate în cuprinsul contractului; aprobarea listelor lunare ulterioare de către președintele C.S.A., iar nu de către Consiliul C.S.A.; plata de prime de asigurări la valori diferite pentru persoane ce au ocupat funcții similare; în unele cazuri, variația de la o lună la alta a primei de asigurare în privința aceleiași persoane.

Or, se observă că recurenta formulează critici în sensul neindicării dispozițiilor legale încălcate, inexistenței unui prejudiciu, încheierii contractului cu respectarea competențelor stabilite de Legea nr. 32/2000, plății primelor de asigurare cu încadrarea în bugetul aprobat și cu aprobarea ordonatorului de credite, precum și în sensul încetării contractului conform hotărârii adoptate de Consiliul A.S.F. în ședința din 09 octombrie 2013.

Înalta Curte reține că susținerile recurentei nu sunt de natură a răsturna legalitatea ori temeinicia actele atacate, întrucât nu demonstrează contrariul aspectelor constatate și consemnate de Curtea de Conturi de vreme ce nu probează actualizarea Regulamentului privind salarizarea personalului C.S.A., indicarea criteriilor de acordare a drepturilor, stabilirea valorii primei de asigurare pe fiecare funcție, existența informațiilor privind funcțiile persoanelor nominalizate în cuprinsul contractului, aprobarea listelor lunare ulterioare de către Consiliul C.S.A., plata de prime de asigurări la valori egale pentru persoane care ocupă funcții similare ori inexistența cazurilor de variație lunară a primei de asigurare în privința aceleiași persoane.

Susținerile recurentei referitoare la lipsa de obiect a măsurilor dispuse prin actele atacate nu pot fi primite, întrucât acestea vizează perioada în care contractul s-a aflat în ființă și au fost puse în aplicare clauzele sale, iar nu perioada ulterioară încetării acestuia.

2.3. Cu privire la criticile recurentei privind măsură de stabilire a întinderii prejudiciilor create ca urmare a neaplicării măsurilor de reducere a cheltuielilor publice prevăzute de O.U.G. nr. 26/2012, Înalta Curte reține următoarele:

Pentru argumentele expuse la pct. II.2.1, Înalta Curte va înlătura, ca neîntemeiate, susținerile recurentei referitoare la inaplicabilitatea dispozițiilor O.U.G. nr. 26/2012.

Susținerile recurentei referitoare la inexistența unui prejudiciu în patrimoniul C.S.A., motivat de faptul că se autofinanțează și își aprobă propriul buget fără a beneficia de fonduri de la bugetul de stat, sunt lipsite de temei.

În condițiile în care, prin actele atacate, s-a constatat că, în semestrul II al anul 2012, au fost efectuate cheltuieli de protocol cu 248.881,50 RON mai mari față de nivelul redus cu 30% al acelorași cheltuieli din semestrul II al anului 2011, în mod corect s-a reținut nerespectarea prevederilor art. II alin. (1) din O.U.G. nr. 26/2012, citate anterior.

Contrar susținerilor recurentei, prejudiciul este reprezentat chiar de suma cu care a fost depășit plafonul cheltuielilor respective, determinat în conformitate cu art. II alin. (1) din O.U.G. nr. 26/2012, fiind lipsite de relevanță susținerile referitoare la autofinanțare, în condițiile în care, pentru considerentele expuse anterior, dispozițiile respective sunt aplicabile tuturor autorităților administrației publice centrale, inclusiv autorităților administrative autonome, indiferent de modul de finanțare și subordonare.

2.4. Pentru toate considerentele arătate, constatând că nu sunt întemeiate criticile formulate de recurenta-reclamantă subsumate motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. din 2010, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. din 2010, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de

Autoritatea de Supraveghere Financiară.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Autoritatea de Supraveghere Financiară împotriva sentinței civile nr. 295 din 31 ianuarie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 mai 2015.