ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1218/2015

Decizia nr. 1218/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 13 ianuarie 2014, în rejudecare după casare cu trimitere, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., anularea Ordinului ministrului Justiției nr. 1604/C din 21 iulie 2011 (menționat eronat în cerere ca fiind Ordinul ministrului Justiției nr. 1407/C din 23 iunie 2011, aspect stabilit irevocabil prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal nr. 28 noiembrie 2013 de admitere a recursului reclamantei A., de casare a sentinței civile nr. 899 din 10 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a, prin care a fost respinsă acțiunea reclamantei ca inadmisibilă, pentru neparcurgerea procedurii prealabile cu privire la Ordinul nr. 1407/C/2011, și de trimitere a cauzei spre rejudecare) și emiterea unui alt ordin de încadrare în conformitate cu dispozițiile legale în materie, având în vedere vechimea în muncă de peste 10 ani și vechimea în funcție de peste 10 ani, și, pe cale de consecință, plata diferențelor de drepturi salariale începând cu data de 01 ianuarie 2011 și a dobânzii legale de la scadență până la plată.

A arătat reclamanta că îndeplinește funcția de judecător în cadrul Tribunalului București, în anul 2011 având o vechime în muncă de 11 ani și o vechime în funcție de 11 ani, conform art. 6 Anexa VI din Legea nr. 330/2009.

Prin ordinul contestat s-a dispus încadrarea sa în gradația 3, clasa de salarizare 101, ca urmare a trecerii în tranșa de vechime în funcție de la 5 la 10 ani, stabilindu-i-se o indemnizație de încadrare brută lunară de 6.389 lei, un cuantum al sporului pentru condiții de muncă grele, vătămătoare și periculoase de 935 lei și un cuantum al sporurilor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și al sportului pentru păstrarea confidențialității de 936 lei.

Apreciază că, potrivit art. 9 alin. (2) din Anexa 6, secția a II-a, din Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, începând cu ianuarie 2011 era îndreptățită să fie trecută în clasa de salarizare 102, gradația 3, corespunzător unei vechimi în funcție de peste 10 ani, și unei vechimi în muncă de peste 10 ani, cuantumul drepturilor salariale ce i se cuvin fiind eronat calculat.

Citează dispozițiile Anexei 6, Secțiunea I, a Legii nr. 284/2010, art. 8 alin. (1), art. 4 alin. (1), art. 5, dispozițiile art. 1 alin. (5) din Legea nr. 285/2010 și ale art. 4 alin. (3) lit. a) și b) din Legea nr. 330/2009, apreciind că fac parte din indemnizația lunară de încadrare, ulterior datei de 1 ianuarie 2011, sporul de vechime în muncă, sporul pentru vechimea efectivă în funcție, sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică precum și sporul de confidențialitate și suma de 1.013 lei acordată cu titlu de diferențe compensatorii în baza Legii nr. 330/2009.

Arată că sporul pentru condiții de muncă grele, vătămătoare și periculoase în cuantum de 15% nu face parte din indemnizația lunară de încadrare și se calculează prin raportare la aceasta în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 284/2010.

Prin Legea nr. 285/2010 s-a stabilit salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, iar suma acordată cu titlu de diferențe compensatorii este considerată spor de risc și confidențialitate.

Expune modul de calcul al indemnizației brute lunare în anul 2011, apreciind că rezultă un venit brut lunar în ianuarie 2011 de 8.756 lei, căruia îi corespunde un venit net de 6.141 lei, față de venitul de 5.794 lei net de terminat de serviciul contabilitate al Tribunalului București.

Mai arată că în cazul judecătorilor, persoane aflate în situații identice, cu aceeași funcție, responsabilități, vechime în muncă și în profesie, sunt salarizate în mod diferit, ceea ce constituie o încălcare a principiului remunerării egale consacrat de art. 157 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene. Astfel, Curtea de Justiție a Comunităților Europene a statuat principiul egalității ca unul dintre principiile generale ale dreptului comunitar, principiu care exclude ca situațiile comparabile să fie tratate diferit și situațiile diferite să fie tratate similar, cu excepția cazului în care tratamentul este justificat obiectiv.

Citează și art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, potrivit căruia „Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta convenție trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație”, și art. 23 parag. 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, conform căruia „toți oamenii au dreptul fără nicio discriminare la salariu egal pentru muncă egală”.

Pârâtul B. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. A arătat că prin Ordinul nr. 1604/C/2011, reclamanta a fost corect încadrată în clasa de salarizare 101, gradația 3 (corespunzătoare unei vechimi în muncă de la 10 la 15 ani) și i s-au acordat drepturile salariale corespunzătoare, ca urmare a trecerii în tranșa de vechime în funcție de la 5 la 10 ani, pentru că, din procesul-verbal din data de 10 aprilie 2011 întocmit de comisia de verificare a vechimii în muncă/magistratură din cadrul Tribunalului București și din traseul profesional transmis de Consiliul Superior al Magistraturii prin adresa din 2011, rezultă că reclamanta, la data de 07 decembrie 2010, a împlinit 5 ani vechime în funcție.

În ceea ce privește calculul indemnizației de încadrare, arată că sporurile prevăzute la art. 4 alin. (3) lit. b) din Anexa VI la Legea nr. 330/2009 nu au fost acordate în anul 2010 sub forma unor sume compensatorii cu caracter tranzitoriu, din fișa de salarizare anexată de reclamantă rezultând că, nici în iunie 2010, nici în octombrie 2010, aceasta nu a beneficiat de această sumă compensatorie.

Precizează că O.U.G. nr. 1/2010 stabilește, la art. 6 alin. (1), că „În cazul în care drepturile salariale determinate în conformitate cu Legea-cadru nr. 330/2009 și cu prezenta ordonanță de urgență sunt mai mici decât cele stabilite prin legi sau hotărâri ale Guvernului pentru funcția respectivă pentru luna decembrie 2009 se acordă o sumă compensatorie cu caracter tranzitoriu care să acopere diferența, în măsura în care persoana își desfășoară activitatea în aceleași condiții. Această sumă se include în salariul de bază, solda/salariul funcției de bază sau indemnizația lunară de încadrare, după caz, dar nu este luată în calcul la determinarea altor drepturi de natură salarială care se stabilesc în funcție de acestea”.

Astfel, legiuitorul a stabilit în mod expres faptul că suma tranzitorie se include în indemnizația de încadrare brută lunară, însă nu poate fi luată în considerare la calculul altor drepturi ce se acordă în funcție de aceasta.

Referitor la starea de discriminare invocată de reclamantă, pârâtul apreciază că nu se poate reține o încălcare a principiului nediscriminării și legalității de tratament, practica Curții Europene a Drepturilor Omului fiind constantă în a considera că diferența de tratament devine discriminare, în înțelesul art. 14 din Convenție, doar atunci când se induc distincții între situații analoage și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.

În rejudecare după casare, prin sentința civilă nr. 616 din 21 februarie 2014, Curtea de Apel București a respins acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul B., ca neîntemeiată.

A reținut instanța că, prin Ordinul nr. 1604/C/2011, reclamanta a fost corect încadrată în clasa de salarizare 101, gradația 3, pentru că, din procesul-verbal din data de 10 aprilie 2011 întocmit de comisia de verificare a vechimii în muncă/magistratură din cadrul Tribunalului București și din traseul profesional transmis de Consiliul Superior al Magistraturii prin adresa din 2011, rezultă că, la data de 07 decembrie 2010, a împlinit 5 ani vechime în funcție. Și drepturile salariale au fost corect stabilite, pentru că, în anul 2010, drepturile salariale ale judecătorilor au fost calculate în temeiul prevederilor Legii nr. 330/2009 și ale O.U.G. nr. 1/2010, sporurile prevăzute la art. 4 alin. (3) lit. b) din Anexa VI la Legea nr. 330/2009 nefiind acordate în anul 2010 sub forma unor sume compensatorii cu caracter tranzitoriu.

De asemenea, potrivit art. 1 alin. (5) din Legea nr. 285/2010, „în salariul de bază, indemnizația lunară de încadrare, respectiv în solda funcției de bază/salariul funcției de bază aferente lunii octombrie 2010 sunt cuprinse sporurile, indemnizațiile, care potrivit Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare, făceau parte din salariul de bază, din indemnizația de încadrare brută lunară, respectiv din solda/salariul funcției de bază, precum și sumele compensatorii acordate cu caracter tranzitoriu, acordate potrivit O.U.G. nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, cu modificările ulterioare”.

Referitor la suma tranzitorie, legiuitorul a prevăzut în mod expres faptul că aceasta se include în indemnizația de încadrare brută lunară, însă nu poate fi luată în considerare la calculul altor drepturi care se acordă în funcție de aceasta.

În ceea ce privește pretinsa discriminare invocată de reclamantă, Curtea de Apel București a reținut că, prin deciziile sale, în acord cu practica Curții Europene a Drepturilor Omului, Curtea Constituțională a statuat că principiul egalității în drepturi și al nediscriminării se aplică doar situațiilor egale ori analoage, iar tratamentul juridic diferențiat, instituit în baza unor situații obiectiv diferite, nu reprezintă nici privilegii și nici discriminări, iar, prin Decizia nr. 820/2006, instanța constituțională a apreciat că „situația diferită în care se află cetățenii în funcție de reglementarea aplicabilă potrivit principiului tempus regit actum nu poate fi privită ca o încălcare a dispozițiilor constituționale care consacră egalitatea în fața legii și a autorităților publice fără privilegii și discriminări.”

Împotriva sentinței civile nr. 616 din 21 februarie 2014, reclamanta A. a formulat recurs, întemeiat pe art. 304

1

C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii și admiterea acțiunii în sensul anulării Ordinului ministrului Justiției nr. 1407/C din 23 iunie 2011, art. 6, și al obligării pârâtului la emiterea unui ordin de încadrare conform dispozițiilor legale, cu plata diferențelor de drepturi salariale începând cu data de 01 ianuarie 2011, actualizate cu dobânda legală calculată de la scadență până la data plății efective.

Recurenta-reclamantă reiterează susținerile expuse în fața instanței de fond, privind situația de fapt, apreciind că ordinul atacat este nelegal.

Precizează că, în esență, caracterul nelegal al reîncadrării sale constă în discriminarea creată față de colegi aflați în condiții analoage de vechime în funcție și în muncă, pentru că judecătorii, având aceleași responsabilități, vechime în muncă și profesie, sunt salarizați diferit, contrar art. 5 C. muncii.

Face trimitere la jurisprudența Curții de Justiție a Consiliului Europei, cauza 14/83 Von Colson și E. Kamann c. Land Nordrhein-Westfalen, în care s-a statuat că ordinea juridică comunitară permite tuturor persoanelor care se consideră nedreptățite de o discriminare rezultată din acte normative să o invoce efectiv în litigiile de pe rolul instanțelor naționale.

Citează art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul 12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 23 parag. 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și art. 26 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, precizând că, dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne, au prioritate tratatele internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

Arată că sporurile și suma compensatorie vin să compenseze aceleași restricții sau condiții de muncă, pe aceeași perioadă, pentru toți magistrații încadrați în același mod, având dreptul la aceleași sporuri și sumă compensatorie corespunzătoare în același cuantum procentual și valoare nominală ca și ceilalți magistrați care îndeplinesc aceleași condiții.

Față de modul se soluționare a cauzei de către instanța de fond, apreciază că sentința recurată nu cuprinde decât redarea unor texte de lege și concluzia nefundamentată că situația diferită între ea și ceilalți magistrați cu aceeași încadrare, dar cu drept născut sub imperiul legii vechi, impune și justifică un tratament juridic diferențiat.

În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, o diferență de tratament constituie discriminare atunci când criteriul de distincție între două categorii nu are nicio justificare obiectivă și rezonabilă.

Apreciază că numai anumite persoane sunt afectate negativ de Legea nr. 285/2010, și nu toate persoanele aflate în situații similare, fiind discriminată atât din perspectiva atât a art. 16, cât și a art. 53 din Constituție.

II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului;

1

, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare.

În prealabil, instanța de control judiciar constată că exemplarul cererii de recurs depuse la dosar de către recurentă este ilizibil și incomplet, cu greu putându-se înțelege conținutul recursului.

Prima instanță a respins acțiunea ca neîntemeiată, soluție împărtășită și de Înalta Curte. Se constată că, prin argumentele dezvoltate în cererea de recurs, recurenta-reclamantă nu face altceva decât să reia o parte a criticilor de nelegalitate expuse în cererea de chemare în judecată, instanța de fond pronunțându-se în mod corect cu privire la toate aceste aspecte.

Hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Curtea de Apel București expunând, în mod convingător, argumentele care au determinat formarea convingerii sale, prezentând în cuprinsul hotărârii toate elementele care au condus la concluzia că ordinul contestat este legal.

Contrar celor susținute de recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că instanța de fond, în mod corect a reținut în cadrul considerentelor sentinței argumente care țin de reîncadrarea magistraților, fiind în strânsă legătură cu trecerea într-o altă tranșă de vechime în funcție și cu acordarea majorării indemnizației de încadrare, conform art. 6 din Legea nr. 285/2010 care reprezintă singura regulă aplicabilă la avansarea personalului în gradația corespunzătoare tranșei de vechime în muncă și la trecerea într-o altă tranșă de vechime în funcție începând cu anul 2011.

Astfel, prin Ordinul nr. 1604/C/2011, recurenta-reclamantă a fost legal încadrată în clasa de salarizare 101, gradația 3, pentru că, din procesul-verbal din data de 10 aprilie 2011 întocmit de comisia de verificare a vechimii în muncă/magistratură din cadrul Tribunalului București și din traseul profesional transmis de Consiliul Superior al Magistraturii prin adresa din 2011, rezultă că, la data de 07 decembrie 2010, a împlinit 5 ani vechime în funcție. Recurenta-reclamantă nu a combătut aceste înscrisuri și nu a depus alte acte din care să rezulte că ar avea o vechime în funcție de 11 ani, după cum susține.

Înalta Curte reține că, prin recurs, recurenta-reclamantă nu mai înțelege să conteste modul de stabilire a drepturilor salariale sub aspectul aplicării corecte a dispozițiilor Legii nr. 285/2010, ci exclusiv prin raportare la o situație de pretinsă discriminare față de alte persoane având aceeași vechime în muncă și funcție.

Nu pot fi înlăturate de la aplicare dispozițiile exprese ale Legilor nr. 284/2010 și nr. 285/2010, instanțele de judecată neputând cenzura soluția aleasă de legiuitor în stabilirea retribuției unor categorii profesionale și să stabilească alte drepturi salariale decât cele prevăzute de lege, întrucât s-ar încălca rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a țării și principiul separației puterilor în stat.

Or, instanța de judecată nu este în măsură ea însăși să instituie o normă juridică sau să aplice dispoziții prevăzute în acte normative sub imperiul cărora recurenta-reclamantă nu a îndeplinit condițiile prevăzute de acestea pentru a-i fi aplicabile, acte în raport cu care acesta se consideră discriminată.

De altfel, în art. 33 alin. (1) din Legea nr. 284/2010, cap. IV din partea a II-a, se stipulează că „La data intrării în vigoare a prezentei legi, reîncadrarea personalului se face corespunzător tranșelor de vechime în muncă avute în luna decembrie 2010 pe funcțiile corespunzătoare categoriei, gradului și treptei profesionale deținute, stabilindu-se clasa de salarizare și coeficientul de ierarhizare corespunzător acesteia.” Or, în decembrie 2010, tranșele de vechime erau stabilite potrivit reglementărilor în vigoare la 31 decembrie 2009 cu adăugarea sporurilor și majorărilor prevăzute în notele la anexele corespunzătoare, precum și adaosurile prevăzute la art. 4 alin. (3) lit. a).

Prin urmare, începând cu data de 1 ianuarie 2011, drepturile salariale corespunzătoare vechimii în muncă sau în funcție au fost stabilite potrivit dispozițiilor Legii nr. 285/2010 și ale Normelor metodologice pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 285/2010.

Referitor la suma compensatorie, corect a reținut instanța de fond că potrivit art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 1/2010, „În cazul în care drepturile salariale determinate în conformitate cu Legea-cadru nr. 330/2009 și cu prezenta ordonanță de urgență sunt mai mici decât cele stabilite prin legi sau hotărâri ale Guvernului pentru funcția respectivă pentru luna decembrie 2009 se acordă o sumă compensatorie cu caracter tranzitoriu care să acopere diferența, în măsura în care persoana își desfășoară activitatea în aceleași condiții. Această sumă se include în salariul de bază, soldă/salariul funcției de bază sau indemnizația lunară de încadrare, după caz, dar nu este luată în calcul la determinarea altor drepturi de natură salarială care se stabilesc în funcție de acestea”.

Legiuitorul a stabilit în mod expres faptul că suma tranzitorie se include în indemnizația de încadrare brută lunară, însă nu poate fi luată în considerare la calculul altor drepturi care se acordă în funcție de aceasta.

Printre modificările de esență aduse de noul sistem de salarizare se regăsește schimbarea procentelor corespunzătoare tranșelor de vechime în muncă/funcție și prin urmare, chiar dacă se ajunge la aceeași vechime în muncă și funcție, ne aflăm în situații diferite de reîncadrare.

În ceea ce privește susținerea potrivit căreia recurenta este discriminată, Înalta Curte constată că dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, invocat de recurentă, este un drept subiectiv substanțial, care nu are o existență independentă în sistemul de protecție europeană a drepturilor și libertăților fundamentale pe care aceasta îl instituie, deoarece nu poate fi invocat decât prin raportare la acestea. El poate apărea însă autonom, prin aceea că, într-o situație dată, este posibil să fie încălcat, fără a se constata și o încălcare a drepturilor în legătură cu care a fost invocat. Constatarea unei încălcări a acestor dispoziții se poate face, însă, numai în legătură cu un alt drept apărat de Convenție și/sau de protocoalele sale adiționale, iar, după data de 1 aprilie 2005, când a intrat în vigoare Protocolul nr. 12 la Convenție privitor la interdicția generală a oricărei forme de discriminare, și cu privire la orice drept recunoscut în legislația națională a unui stat contractant.

Făcând o interpretare nuanțată a prevederilor Convenției, organele acesteia au concluzionat însă că a distinge nu înseamnă a discrimina, observând existența unor situații ale căror particularități impun a fi tratate diferențiat.

Contrar celor susținute de recurentă, diferența de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenție, numai atunci când autoritățile statele introduc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.

De asemenea, conform jurisprudenței Curții Constituționale, în concordanță cu cea a Curții Europene a Drepturilor Omului, principiul constituțional al egalității în drepturi presupune identitatea de soluții numai pentru situații identice, acest principiu neopunându-se la stabilirea unor soluții diferite pentru persoanele aflate în situații distincte.

Deci, în cauză nu ne aflăm în prezența unei discriminări, situația dedusă judecății excedând competențelor stabilite prin O.G. nr. 137/2000 și tuturor formelor de discriminare reglementate prin acest act normativ.

Prin urmare, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, pe care o va menține.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că nu există motive de casare sau de modificare a hotărârii atacate, în baza dispozițiilor

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței civile nr. 616 din 21 februarie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 martie 2015.