ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1199/2015

Decizia nr. 1199/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 17 din 27 ianuarie 2014, Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins, ca nefondată, excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. 2 lit. a), b), c), d) și e) din Normele metodologice de aplicarea a Legii nr. 285/2010, aprobate prin Ordinul comun nr. 42/77/2011, emis de ministrul muncii, familiei și protecției sociale și ministrul finanțelor publice, și a dispozițiilor art. 1 pct. 3 din Ordinul nr. 605/2009, emis de ministrul muncii, familiei și protecției sociale și art. 1 pct. 4 din Ordinul nr. 77/2009, emis de președintele A., excepție invocată de reclamanta B., în Dosarul nr. x/40/2013 al Tribunalului Botoșani.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele:

Potrivit art. 1 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, publicată în M. Of. nr. 441/30 iunie 2010, cuantumul brut al drepturilor salariale stabilite în conformitate cu prevederile Legii nr. 330/2009 și ale O.U.G. nr. 1/2010 se diminuează cu 25%, în situația în care ar rezulta o valoare mai mică decât salariul de bază minim brut, acordându-se suma de 600 lei.

Prin art. 16 s-a dispus ca această diminuare să se aplice până la 31 decembrie 2010, așadar în intervalul iulie-decembrie 2010, ultima lună a anului cu salariul și celelalte drepturi salariale nediminuate fiind iunie 2010.

Prin art. 1 din Legea nr. 285/2010, privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, pentru anul 2011 s-a prevăzut asigurarea, începând cu luna ianuarie 2011, a unei recuperări parțiale a diminuării cu 25% dispuse prin Legea nr. 118/2010, respectiv cu un procent de 15%, stabilindu-se ca bază de calcul drepturile salariale aferente lunii octombrie 2010.

Conform art. 4 alin. (2) și (3) din Legea nr. 285/2010, în anul 2011 nu se aplică valoarea de referință și coeficienții de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare, prevăzuți în anexele la Legea cadru nr. 284/2010, privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice care se reîncadrează, începând cu 1 ianuarie 2011, în raport cu funcția, vechimea, gradul și treapta avute de persoana reîncadrată la 31 decembrie 2010.

Același act normativ prevede la art. 14 că, începând cu 1 ianuarie 2011, pentru personalul care beneficiază de drepturi bănești în baza O.G. nr. 92/2003 și O.G. nr. 29/2004, salariile de bază se calculează prin includerea nivelului mediu al acestor drepturi aferente lunii octombrie 2010, care nu se majorează cu procentul de 15%.

În executarea Legii nr. 285/2010 au fost emise normele metodologice aprobate prin ordinul comun în litigiu, care stabilesc atât modalitatea de reîncadrare a personalului plătit din fonduri publice, cât și formula corectă de calcul a drepturilor salariale pentru anul 2011.

Conținutul acestor norme este conform prevederilor legii, dispozițiile art. 2 privind „Stabilirea salariilor brute în anul 2011” - lit. a), b), c), d) și e) - necontravenind actului normativ în aplicare căruia au fost emise.

Astfel cum s-a prevăzut în Legea nr. 285/2010, salariile de bază pentru anul 2011 nu vor fi determinate pe baza valorii de referință și a coeficienților de ierarhizare prevăzuți de Legea cadru nr. 284/2010, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcției de bază/salariilor funcției de bază/indemnizațiilor de încadrare urmând să fie determinat prin majorarea cuantumului avut în luna octombrie 2010 cu 15% (lit. a) alin. (1) și 2).

De asemenea, normele prevăd că la data reîncadrării personalului, cuantumul brut al sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor și al celorlalte elemente care fac parte din salariul brut/solda lunară brută/salariul lunar brut/indemnizația brută de încadrare va fi determinat prin majorarea cuantumului avut în luna octombrie 2010 cu 15% (lit. b) alin. (1)).

Normele a căror nelegalitate s-a invocat prevăd la lit. c) situația calculării salariului de bază și a sporurilor pentru respectarea nivelului salariului de bază minim brut pe țară stabilit potrivit art. 16 din Legea nr. 285/2010, pentru perioada iulie-decembrie 2010 la suma de 600 lei, la lit. d) situația personalului care desfășoară activități noi, al cărui salariu va fi majorat cu numărul de clase suplimentare acordate, iar la lit. e) stabilindu-se că nu se majorează cu cota de 15% drepturile salariale care se includ în salariul de bază în temeiul art. 14 din aceeași lege.

Este real faptul că normele metodologice aprobate prin ordin comun conțin exemple de calcul în care se pornește de la salariul din luna iunie 2010, dinainte de aplicarea diminuării cu 25%, tocmai pentru a se evidenția că, majorarea de 15% acordată de la 1 ianuarie 201 se aplică la salariile diminuate începând cu luna iulie 2010, raportarea la luna octombrie 2010 fiind făcută deoarece, potrivit emitenților actului, aceasta ar fi cea mai stabilă lună a anului și ar constitui și baza de calcul pentru alocațiile bugetare aferente cheltuielilor de personal stabilite prin legile bugetelor de stat.

Referitor la excepția de nelegalitate a art. 1 pct. 3 din Ordinul nr. 605/2009 emis de C. și a art. 1 pct. 4 din Ordinul nr. 77/2009 emis de A., se constată că argumentele esențiale ale reclamantei sunt acela că diminuarea sporului a fost făcută discreționar, prin abuz de putere cu încălcarea art. 16 din O.G. nr. 6/2007.

Se reține că, potrivit art. 16 alin. (1) din O.G. nr. 6/2007, sporul e de „până la 10%” iar cuantumul concret se stabilește prin actul administrativ, al ordonatorului principal de credite, cu încadrarea în cheltuielile de personal precizate în bugetul aprobat (alin. (2) art. 16).

Așadar ordinele contestate au fost emise cu respectarea acestor texte de lege, cuantumul fiind stabilit în marja de până la 10%.

Nu este dat caracterul abuziv și discreționar al voinței autorității administrative pentru următoarele considerente:

La baza emiterii ordinelor contestate nu a stat numai O.G. nr. 6/2007 ci și Legea nr. 188/199, O.G. nr. 10/2008, O.G. nr. 119/1999, O.G. nr. 35/2009, care impun ordonatorilor principali de credite obligația de a se încadra în limitele de cheltuieli cu personal, așa cum acestea sunt prevăzute în legea bugetară anuală, și de a lua în considerare „presiunile și riscurile determinate de evoluțiile economice interne și externe, necesitatea susținerii economice și reducerii inflației”.

Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs reclamanta, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului, reclamanta, reiterând argumentele invocate în fața primei instanțe, arată, în esență, că în mod greșit a reținut prima instanță că prevederile normative contestate sunt legale, întrucât acestea contravin dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 285/2010, respectiv art. 16 din O.G. nr. 6/2007; în plus, arată recurenta, prin hotărâri judecătorești irevocabile, pronunțate în alte cauze, a fost admisă excepția de nelegalitate a dispozițiilor legale contestate.

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele și criticile formulate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.

Recurenta-reclamantă susține că prevederile normative contestate sunt nelegale, fiind contrare dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 285/2010 și art. 16 din O.G. nr. 6/2007, în temeiul și pentru aplicarea cărora au fost emise.

Exercitând controlul de legalitate al sentinței atacate, Înalta Curte constată că soluția de respingere a excepției de nelegalitate este temeinică și legală, prima instanță preluând, în mod fidel, argumentele ce stau la baza jurisprudenței constante a instanței supreme în cauzele cu acest obiect.

Astfel, recurenta susține, în esență, că nelegalitatea dispozițiilor art. 2 lit. a), b), c), d) și e) din Normele metodologice de aplicarea Legii nr. 285/2010, aprobate prin Ordinul comun nr. 42/77/2011, emis de ministrul muncii, familiei și protecției sociale și ministrul finanțelor publice, se fundamentează pe reperul temporal indicat de emitenții actului administrativ normativ: luna iunie 2010, în loc de luna octombrie aceluiași an, cum este prevăzut în art. 1 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice; din această „neconcordanță” derivă, în opinia recurentei, și diferențele de procente aplicate la salariul brut, rezultate din formulele de calcul prevăzute de normele metodologice.

Formulele de calcul pentru drepturile salariale din anul 2011, conținute în normele metodologice, nu contravin, însă, actului normativ în temeiul căruia au fost elaborate, trimiterea la salariul brut din luna iunie 2010 fiind justificată de împrejurarea că aceasta a fost ultima lună dinaintea aplicării diminuării salariale cu 25% și având rolul de a evidenția că majorarea cu 15%, acordată de la 1 ianuarie 2011, se aplică la salariile diminuate începând cu luna iulie 2010.

Or, recurenta nu susține că dispozițiile normative contestate pe calea excepției de nelegalitate ar conduce la stabilirea unor drepturi salariale inferioare celor calculate prin raportare la luna octombrie 2010, cum este prevăzut în art. 1 din Legea nr. 285/2010.

De asemenea, dispozițiile art. 1 pct. 3 din Ordinul nr. 605/2009, emis de ministrul muncii, familiei și protecției sociale, și art. 1 pct. 4 din Ordinul nr. 77/2009, emis de președintele A. nu sunt contrare dispozițiilor art. 16 din O.G. nr. 6/2007.

Excepția de nelegalitate a fost invocată în raport cu prevederile cuprinse în dispozițiile normative contestate, care stabilesc sporul pentru condiții vătămătoare de muncă la un procent de 1% din salariul de bază, recurenta susținând că aceste prevederi nu sunt în acord cu dispozițiile art. 16 din O.G. nr. 6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare și alte drepturi ale funcționarilor publici, precum și creșterile salariale care se acordă funcționarilor publici în anul 2007, în aplicarea cărora au fost emise.

Conform acestor dispoziții legale, „Sporul pentru condiții vătămătoare, de până la 10% din salariul de bază, se acordă funcționarilor publici care își desfășoară activitatea în cadrul autorităților și instituțiilor publice în care funcționează instalații care generează câmpuri electromagnetice de radiofrecvență produse de emițători pentru comunicații, instalații de microunde, instalații de curenți de înaltă frecvență sau stații de bruiaj”.

Dispozițiile legale citate prevăd, așadar, o limită maximă a sporului pentru condiții vătămătoare, stabilind că aceasta este de până la 10% din salariul de bază.

Potrivit acelorași dispoziții legale - alin. (2) din cadrul aceluiași articol - „Categoriile de funcționari publici, cuantumul sporului prevăzut la alin. (1) și condițiile de acordare se stabilesc, în limitele prevăzute de lege, prin actul administrativ al ordonatorului principal de credite, cu încadrarea în cheltuielile de personal prevăzute în bugetul aprobat”.

Rezultă, deci, că legiuitorul atribuie competența stabilirii în concret a cuantumului sporului în discuție ordonatorului principal de credite, care trebuie să se încadreze „în limitele prevăzute de lege” și „în cheltuielile de personal prevăzute în bugetul aprobat”.

Singurele criterii prevăzute de lege pentru stabilirea de către ordonatorul principal de credite a cuantumului sporului sunt, așadar, limita maximă de până la 10% din salariul de bază și cheltuielile de personal prevăzute în bugetul aprobat.

Or, în cauză, tocmai aceste criterii au stat la baza stabilirii în concret, prin dispozițiile normative contestate, a sporului pentru condiții vătămătoare, la un procent de 1% din salariul de bază.

Contrar celor susținute de recurentă, ordonatorii principali de credite au respectat, prin dispozițiile normative contestate, finalitatea legii, neafectând dreptul salarial recunoscut prin dispozițiile art. 16 din O.G. nr. 6/2007.

Concluzionând, Înalta Curte constată că toate dispozițiile cuprinse în actele administrative contestate pe calea excepției de nelegalitate au fost emise cu respectarea principiului ierarhiei forței juridice a actelor normative, limitându-se la cadrul stabilit de actele în temeiul și pentru executarea cărora au fost emise, în sensul art. 77 și 78 din Legea nr. 24/2000.

Cât privește jurisprudența invocată în susținerea recursului, Înalta Curte reține că aceasta nu poate constitui motiv de recurs; totodată, constată că hotărârile judecătorești menționate de recurentă reprezintă soluții izolate, la nivelul secției de contencios administrativ și fiscal a instanței supreme practica judiciară unificându-se în sensul prezentei decizii.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată, în acord cu jurisprudența sa constantă în cauzele având ca obiect excepția de nelegalitate a prevederilor normative contestate, că acestea sunt legale și conforme dispozițiilor Legii nr. 285/2010 și art. 16 din O. G. nr. 6/2007, în aplicarea și pentru executarea cărora au fost emise, recursul urmând a fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta B. împotriva sentinței nr. 17 din 27 ianuarie 2014 a Curții de Apel Suceava, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 17 martie 2015.