ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3553/2010

Asupra

recursului de față;

În baza

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea

din data de 6 octombrie 2010 pronunțată în dosarul nr. 5542/3/2009 (839/2010)

al Curții de Apel București, secția

I

penală, s-a

dispus înlocuirea măsurii arestării preventive a inculpatului Z.S. (arestat în

baza mandatului de arestare preventivă nr. 181/U.P din 01 octombrie 2008, emis

de Tribunalul București, secția a II-a penală, în dosarul nr. 36548/3/2008), cu

măsura obligării de a nu părăsi țara.

În baza art. 145

alin. (1)

1

C. proc.

pen., pe durata măsurii obligării de a nu părăsi țara, inculpatului i-au fost

impuse următoarele obligații:

a)

să se prezinte la organul de urmărire penală

sau la instanțele de judecată ori de câte ori este chemat;

b)

să se prezinte la organul de poliție din

raza de domiciliu, desemnat cu supravegherea, conform programului de supraveghere

întocmit de acesta sau ori de câte ori este chemat;

c)

să nu își schimbe locuința fără

încuviințarea instanței;

d)

să nu dețină, să nu folosească și să nu

poarte nicio categorie de arme.

În baza art. 145

alin. (1)

2

lit. c) C.

proc. pen., pe durata măsurii obligării de a nu părăsi țara inculpatului i s-a

impus și obligația de a nu se apropia și a nu lua legătura cu părțile vătămate

și cu martorii care vor fi audiați în cauză, urmând ca inculpatul Z.S. să nu

comunice cu nici unul dintre aceștia direct sau indirect.

I

s-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art.

145 alin. (3) C. proc. pen. referitoare la înlocuirea măsurii obligării de a nu

părăsi țara cu măsura arestării preventive în situația în care nu va respecta

cu rea-credință măsura aplicată sau obligațiile impuse de instanță.

Totodată, s-a

dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului Z.S., dacă nu este arestat

în altă cauză.

Pentru a

pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut, în esență, că ne aflăm

în prezența unei cauze complexe, care presupune un anumit termen de

soluționare, astfel încât menținerea în continuare a măsurii arestării

preventive a inculpatului ar conduce la transformarea ei într-o veritabilă

stare de detenție, cu atingere chiar asupra prezumției de nevinovăție de care

se bucură inculpatul.

S-a reținut,

totodată, că în ceea ce privește pericolul pentru ordinea publică avut în

vedere de legiuitor, acesta nu poate fi dedus din gravitatea faptelor săvârșite

și din urmările sale, deoarece această gravitate are drept consecință

îndeplinirea primei condiții prevăzută de art. 148 lit. f) C. proc. pen. și

anume prevederea unei pedepse mai mari de 4 ani, neputând fi dedusă nici din

modalitatea de individualizare a pedepselor permise de legiuitor pentru infracțiunile

respective, deoarece nu se poate anticipa o asemenea condamnare, dată fiind

prezumția de nevinovăție de care se bucură inculpatul.

S-a apreciat,

astfel, că lăsarea inculpatului în libertate nu ar prezenta un pericol concret

pentru ordinea publică, ținându-se seama și de faptul că probele au fost

administrate nemijlocit de instanță, iar inculpatul este arestat de peste 2 ani

de zile.

Împotriva

acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel București, solicitând casarea încheierii atacate și menținerea

stării de arest a inculpatului.

Concluziile

formulate de reprezentantul parchetului, de apărătorul intimatului inculpat și

ultimul cuvânt al acestuia au fost consemnate în partea introductivă a

prezentei hotărâri, urmând a nu mai fi reluate.

Înalta Curte,

examinând recursul declarat prin raportare la criticile formulate de către

parchet, dar și din oficiu, în conformitate cu dispozițiile art. 385 ind. 6

alin. (3) C. proc. pen., pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul

cauzei, constată că acesta este întemeiat pentru considerentele care urmează.

Potrivit

dispozițiilor art. 160

b

alin. (1) C. proc. pen., instanța de

judecată, în exercitarea atribuțiilor de control judiciar, este obligată să

verifice periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive.

Conform alin. (3)

din același text de lege, când instanța constată că temeiurile care au

determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune, prin

încheiere motivată, menținerea măsurii arestării preventive.

În speță, însă,

Curtea de Apel București, în raport cu dispozițiile art. 136 C. proc. pen.,

referitoare la scopul și categoriile măsurilor preventive, precum și cu cele

ale art. 145

1

din același cod, referitoare la măsura preventivă constând

în obligarea de a nu părăsi țara, a apreciat că această din urmă măsură este

cea mai potrivită să fie luată în continuare față de inculpat, menținerea

stării de arest nemaifiind necesară.

Înalta Curte, în

raport de împrejurările concrete de comitere a faptei, apreciază, însă, că

lăsarea în libertate a inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea

publică, subzistând temeiurile de fapt și de drept care au stat la baza luării

măsurii arestării preventive.

Ordinea publică

reprezintă climatul social optim, firesc, care se asigură printr-un ansamblu de

norme și măsuri și care se traduce prin funcționarea normală a instituțiilor

statului, menținerea liniștii cetățenilor și respectarea drepturilor acestora.

Deși pericolul

pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură

esențială a infracțiunii, aceasta nu înseamnă că la aprecierea pericolului

pentru ordinea publică trebuie făcută abstracție de gravitatea faptei. Sub

acest aspect, existența pericolului public poate rezulta, între altele, din

însuși pericolul social al infracțiunii de care este învinuit inculpatul, din

reacția publică la comiterea unei astfel de infracțiuni, din posibilitatea

comiterii unor alte asemenea fapte de către alte persoane, în lipsa unei

reacții ferme față de cei bănuiți ca autori ai faptelor respective.

Pe de altă

parte, se constată că în cauză, prin sentința penală nr. 110/F din 12 februarie

2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală, în temeiul

disp. art. 20

rap.la art. 174-175 lit. i)

C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a), b), c), art. 76 alin. (1) lit. a) C.

pen., s-a dispus, printre altele, condamnarea inculpatului Z.S. la pedeapsa de

5 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a),

teza a II-a și b) C. pen., hotărârea de condamnare, apelată de Parchetul de pe

lângă Tribunalul București și de către inculpații Z.S. și Z.Y. constituind un

temei suficient pentru a constata că menținerea detenției provizorii este

licită, respectându-se legislația internă și prevederile Convenției Europene a

Drepturilor Omului.

În același sens,

Înalta Curte reține că hotărârea de condamnare nedefinitivă nu alterează

prezumția de nevinovăție și nici dreptul inculpatului de a fi judecat într-un

termen rezonabil, limitarea libertății acestuia încadrându-se în dispozițiile

și limitele legii. în plus, jurisprudența CEDO a statuat faptul că termenul

rezonabil al arestării preventive se stabilește în funcție de cazul concret și

dacă există indicii precise în sensul unei necesități reale și de interes

public care, în pofida prezumției de nevinovăție, prevalează asupra regulilor

privind libertatea individuală.

Analizând actele

și lucrările dosarului, se constată că în cauză sunt întrunite și la acest

moment procesual condițiile prevăzute de art. 300

2

rap. la art. 160

b

C. proc. pen.

Astfel, probele

administrate în cauză până în prezent nu fac să înceteze presupunerea

rezonabilă că inculpatul a comis fapta pentru care este trimis în judecată, ci

dimpotrivă, au confirmat aceste acuzații, împotriva inculpatului fiind

pronunțată o hotărâre de condamnare în primă instanță.

Față de

considerentele expuse, Înalta Curte constată că nu se impune înlocuirea măsurii

arestării preventive cu o altă măsură preventivă, nici starea precară de

sănătate a inculpatului neconstituind un argument de natură să justifice o

asemenea soluție, având în vedere și dispozițiile art. 5 parag. 3 din Convenție

care nu impun în sarcina autorităților naționale obligația de a dispune punerea

în libertate a unei persoane pe motive medicale.

Astfel fiind,

apreciind că măsura arestării preventive a inculpatului este necesară pentru

buna desfășurare a procesului penal, în conformitate cu dispozițiile art. 385

15

pct. 2 lit. d) C. proc. pen., Înalta Curte va admite recursul declarat de

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și va casa în parte încheierea

atacată, înlăturând dispoziția privind înlocuirea măsurii arestării preventive

cu cea a obligării de a nu părăsi țara, urmând ca în temeiul art. 300

2

cu referire la art. 160

b

alin. (1) și (3) C. proc. pen. să fie

menținută starea de arest a inculpatului Z.Y.

Onorariul

cuvenit apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales,

se va plăti din fondul Ministerului Justiției, iar onorariul interpretului de

limba chineză se va plăti din fondul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul

declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva încheierii

din 6 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția

I p

enală,

pronunțată în dosarul nr. 5542/3/2009 (839/2010), privind pe inculpatul Z.S.

Casează, în

parte, încheierea atacată și, rejudecând: înlătură dispoziția privind înlocuirea

măsurii arestării preventive cu cea a obligării de a nu părăsi țara.

În temeiul art. 300

2

cu referire la art. 160

b

alin. (1) și (3) C. proc. pen. menține

starea de arest a inculpatului Z.S.

Onorariul

apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, în sumă

de 25 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Onorariul

cuvenit interpretului de limba chineză se va plăti din fondul Înaltei Curți de

Casație și Justiție.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, azi 11 octombrie 2010.