ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1682/2013

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1682/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului

penal de față;

Examinând actele și

lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 10 mai 2013 pronunțată în

Dosarul nr. 3289/2/2013 (1508/2013) privind pe inculpatul B.A.R., Curtea de

Apel București, secția a II-a penală a admis cererea formulată de inculpatul

B.A.R. privind înlocuirea măsurii arestării preventive dispuse prin încheierea

de ședință din 22 februarie 2013 dată în Dosarul nr. 8129/3/2013 al

Tribunalului București - m.a.p. 66/UP/23 februarie 2013 - și a revocat această

măsură preventivă.

În baza art. 139

alin. (1) și art. 35 C. proc. pen. raportat la art. 136 alin. (1) lit. c) cu

referire la art. 145

1

C. proc. pen., a dispus luarea față de

inculpatul B.A.R. a măsurii obligării de a nu părăsi țara pe o durată de 30

zile, începând cu data pronunțării încheierii.

Potrivit art. 145

1

C. proc. pen. raportat la art. 145 C. proc. pen., pe durata măsurii obligării

de a nu părăsi țara, s-a dispus ca inculpatul să respecte următoarele

obligații:

- să se prezinte la

organul de urmărire penală, sau după caz, la instanța de judecată, ori de câte

ori este chemat;

- să se prezinte la organul

de poliție desemnat cu supravegherea de organul judiciar care a dispus măsura,

conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliție sau ori de

câte ori este chemat;

- să nu își schimbe

locuința fără încuviințarea organului judiciar care a dispus măsura;

- să nu dețină, să nu

folosească și să nu poarte nicio categorie de arme.

În baza art. 145

alin. (1

2

) C. proc. pen. inculpatul a fost obligat să nu se apropie

de persoana vătămată, membrii familiei acesteia, persoanele cu care este acuzat

că a comis fapta, martori, experți ori alte persoane stabilite de organul

judiciar și să nu comunice cu acestea direct sau indirect.

În baza art. 145

alin. (2

2

) C. proc. pen. s-a atras atenția inculpatului că trebuie

să respecte obligațiile impuse și, că în caz de încălcare cu rea credință a

măsurii sau obligațiilor ce-i revin, se va lua față de acesta măsura arestării

preventive în condițiile prevăzute de lege.

Pentru a pronunța

această încheiere, prima instanță a reținut următoarele:

La data de 08 mai 2013

s-a înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a II-a penală cererea

formulată de inculpatul B.A.R., cercetat în stare de arest preventiv în dosarul

de urmărire penală nr. 3393/D/P/2012 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție - DIICOT - Structura teritorială București, vizând

înlocuirea măsurii arestării preventive cu o alta mai puțin restrictivă, și

anume interdicția de a părăsi țara.

În motivarea cererii,

petentul a arătat în esență următoarele:

- măsura arestării

preventive s-a luat împotriva sa la data de 23 februarie 2013 și a fost

prelungită cu încă 30 de zile la 18 aprilie 2013;

- temeiurile avute în

vedere de instanță la luarea măsurii, dispusă în baza art. 148 lit. f) C. proc.

pen., s-au schimbat, probatoriile administrate după acest moment procesual

dovedind implicarea sa minimă în incidentul care a avut loc la data de 17

noiembrie 2012 în Popești-Leordeni;

- împotriva

inculpatului a fost începută urmărirea penală și s-a pus în mișcare acțiunea

penală pentru săvârșirea următoarelor infracțiuni, aderare la un grup

infracțional organizat (art. 7 raportat la art. 2 lit. b), pct. 1, 4, 6 din

Legea nr. 39/2003); tentativă la omor calificat și deosebit de grav (art. 20

raportat la art. 174 - 175 alin. (1) lit. i), art. 176 lit. b) C. pen.); ultraj

contra bunelor moravuri și tulburarea ordinii și liniștii publice (art. 321

alin. (2) C. pen.); nerespectarea regimului armelor și munițiilor (art. 279 C.

pen.); operațiuni fără drept cu dispozitive interzise (art. 139 alin. (1) din

Legea nr. 295/2004);

- cu toate acestea,

din principalul mijloc de probă folosit de Parchet pentru a dovedi vinovăția -

înregistrările audio-video în mediu ambiental - rezultă că petentul ar fi

săvârșit doar infracțiunea prevăzută de art. 321 alin. (2) C. pen., neexistând

alte elemente care să îl încrimineze;

- temeiul prevăzut de

art. 148 lit. f) C. proc. pen. nu mai subzistă în prezent, în condițiile în

care petentul inculpat este mai degrabă o victimă a incidentului; de altfel, el

a fost audiat inițial în calitate de persoană vătămată, deoarece în urmă

împușcăturii sale a suferit o intervenție chirurgicală dificilă, prin care i

s-a extirpat lobul inferior al plămânului stâng, iar expertiza medico-legală a

constatat că plaga împușcată i-a pus viața în pericol și a necesitat 50 - 55

zile de îngrijiri medicale;

- circumstanțele

personale ale inculpatului (fără antecedente penale, cunoscut cu o comportare

anterioară bună, încadrat în muncă) pot conduce și ele la concluzia că o măsură

preventivă mai puțin severă - obligarea de a nu părăsi țara - poate asigura

realizarea scopurilor prevăzute de art. 136 alin. (1) C. proc. pen.

În probațiune,

petentul inculpat a depus la dosarul cauzei dovezi privind faptul că era

încadrat în muncă la momentul arestării, cu contract pe durată nedeterminată și

mai multe acte medicale, inclusiv biletul de ieșire din spital din data de 29

noiembrie 2012 (foi de observație clinică, scrisori medicale, buletine de

analiză, rețete).

Curtea a reținut că

potrivit prevederilor art. 136 alin. (1) C. proc. pen., scopul măsurilor

preventive este acela „de a se asigura buna desfășurare a procesului penal ori

pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea

penală.". Alineatul final al aceluiași text statuează că „alegerea măsurii

ce urmează a fi luată se face ținându-se seama de scopul acesteia, de gradul de

pericol social al infracțiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele și alte

situații privind persoana față de care se ia măsura."

S-a arătat că în

speță, parchetul a propus instanței arestarea preventivă, iar aceasta a

dispus-o și, ulterior, a prelungit-o succesiv, în temeiul exclusiv al

prevederilor art. 148 lit. f) C. proc. pen. referitor la pericolul social

concret pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta lăsarea în libertate a

inculpatului. Nu s-a susținut că inculpatul petent ar fi încercat să se

sustragă de la urmărirea penală ori să zădărnicească aflarea adevărului.

În acest context,

Curtea a apreciat că nu există date și indicii temeinice care să ateste,

dincolo de orice îndoială rezonabilă, că numai prin menținerea celei mai severe

măsuri preventive - arestarea, și nu printr-o alta mai puțin restrictivă, acest

scop poate fi atins.

S-a considerat că

după circa 75 de zile de arest preventiv, caracterul excepțional al privării de

libertate, prevăzut între altele, de art. 5 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, trebuie să conducă la concluzia că poate fi avută în

vedere, în speță, și o altă măsură preventivă, făcându-se referire la cauzele „Leclerc

contra Franței, „Labita contra Italiei, „Wemhoff contra Germaniei",

„Calmanovici contra României și „Scundeanu contra României judecate de Curtea

de la Strasbourg, din soluționarea cărora s-au conturat concluziile că privarea

de libertate a unui acuzat pe parcursul anchetei penale presupune întrunirea

cumulativă a unor condiții speciale, că arestarea preventivă nu trebuie să

constituie o anticipare a unei pedepse și că această situație de excepție

trebuie să înceteze de îndată ce scopurile ei pot fi atinse și printr-o măsură

alternativă.

În consecință,

instanța de fond a apreciat că temeiurile arestării preventive nu mai subzistă

la momentul formulării cererii.

A mai arătat că

încheierea din 23 februarie 2013 a Tribunalului București, secția I penală, mandatul

emis În baza acesteia și încheierile ulterioare de prelungire a duratei măsurii

conțin, în ceea ce-1 privește pe inculpat, motivări generale și preluate „ad

litteram" în mod succesiv, fără a ține seama de evoluția cauzei, inclusiv

sub aspect probatoriu, iar din studiul numărului mare de volume ale dosarului

de urmărire penală (45 de volume) se constată că referirile la situația

inculpatului și la dovezile ce-l privesc sunt sporadice și în general

nesemnificative.

Curtea a menționat o

relatare privind rănirea gravă a petentului inculpat în cursul incidentului din

07 noiembrie 2012, declarația inculpatului dată la 14 noiembrie 2012,

depozițiile unui număr de 5 martori audiați în aceeași perioadă care nu îl

privesc pe inculpat, declarația martorei D. care nu îl identifică pe inculpat,

declarând că „nu i-a văzut fața", declarațiile părților vătămate S.M. și

C.G.D. în sensul că nu îl recunosc pe inculpat și aspectul că partea vătămată

C.G.D. nu a formulat plângere penală împotriva inculpatului.

A mai menționat că

interceptările ambientale din camera de spital și celelalte procese-verbale de

acest gen privesc, între altele, suporți magnetici neidentificați, cu un

conținut selectat de organele de urmărire penală, de multe ori nenumerotate și

necertificate.

Instanța de fond a

reținut că prin încheierea de ședință din 23 februarie 2013, Tribunalul a

dispus arestarea inculpatului și emiterea mandatului de arestare preventivă în

ambele acte procesuale arătându-se că: „În data de 07 noiembrie 2011, în timp

ce se afla pe str. E din orașul Popești-Leordeni, inculpatul împreună cu

R.R.C., V.A.R. zis „S.", A.G.D. și alții a participat la un conflict

violent cu membrii grupării „C.".., fapt ce a dus la tulburarea gravă,

ordinea și liniștea publică și a folosit arme de foc și dispozitive interzise,

respectiv pistol modificat, în sensul de a produce efecte letale."Or,

raportul de constatare tehnico-științifică din 19 februarie 2013, a relevat că

nu s-au găsit reziduuri de tragere ori urme secundare de împușcătură în urma expertizării

hainei inculpatului, , iar în cuprinsul dosarului de urmărire penală fie nu

există nicio referire la implicarea inculpatului în conflictul din str. E, fie

probatoriile conținute sunt neasumate de vreo autoritate judiciară

(necertificate, lipsă semnături, neidentificare suporți magnetici, etc), iar

referirile ce-l vizează pe inculpat sunt legate mai mult de investigațiile

privind împușcarea acestuia în cursul incidentului și transcrierile

interceptărilor, discuțiilor din perioada spitalizării acestuia.

Curtea a apreciat că

referirile la caracterul contradictoriu și nerelevant al unor probatorii și

posibilele neregularități ale obținerii și valorificării altora evidențiază,

prin raportare la prevederile art. 143 C. proc. pen., că cererea de înlocuire a

măsurii arestării preventive este admisibilă și justificată, apreciind că nici

referirile exprese pe care le face art. 136 alin. final C. proc. pen. la

circumstanțele personale ale celui în cauză nu pot rămâne fără relevanță,

conducând la concluzia că înlocuirea arestării preventive cu măsura obligării

de a nu părăsi țara, este justificată în cauză, în condițiile în care

inculpatul nu are antecedente penale, era încadrat în muncă, iar în urma

incidentului în care a fost implicat a suferit o vătămare gravă a sănătății, cu

efecte ce persistă și în prezent.

În concluzie, Curtea

a admis cererea formulată de inculpat și a revocat măsura arestării preventive,

înlocuind-o, în temeiul art. 139 alin. (1) și (3

5

) C. proc. pen.

raportat la art. 136 alin. (1) lit. c) cu referire la art. 145

1

C.

proc. pen. cu măsura obligării de a nu părăsi țara pe o durată de 30 de zile,

începând cu data pronunțării încheierii.

împotriva acestei

încheieri, la 15 mai 2013 a declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de

Criminalitate Organizată și Terorism - Biroul Teritorial București, criticând-o

ca fiind netemeinică și nelegală.

Parchetul a

considerat că în mod greșit a admis instanța de fond cererea formulată de către

inculpat, dispunând înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării

de a nu părăsi țara, întrucât, pe de o parte, în cauză există indicii temeinice

din care rezultă săvârșirea de către inculpat a infracțiunilor reținute în

sarcina sa și modul de derulare al conflictului, indicii ce reies din probele

administrate în cauză, iar pe de altă parte, instanța de fond nu a motivat care

sunt elementele noi, relevate de raportul de constatare tehnico-științifică,

care au condus la pronunțarea încheierii instanței, cu ignorarea existenței

indiciilor clare de săvârșire a infracțiunii de către inculpat și a faptului că

circumstanțele personale ale inculpatului -analizate și cu ocazia luarea

măsurii arestării sale - nu s-au modificat.

Motivele de recurs

formulate de parchet au fost prezentate pe larg în partea introductivă a

prezentei încheieri, urmând a nu mai fi reluate.

În apărare,

inculpatul B.A.R. a arătat că în mod temeinic a reținut instanța de fond

inexistența la acest moment a unor date și indicii temeinice din care să

rezulte că buna desfășurare a procesului penal ori împiedicarea sustragerii

inculpatului de la urmărirea penală ar putea fi asigurate doar prin intermediul

celei mai restrictive măsuri preventive, respectiv arestarea, în raport cu

temeiul circumscris art. 148 lit. f) C. proc. pen. - singurul invocat în

propunerea de arestare a inculpatului și, ulterior, în propunerile de

prelungire a acestei măsuri.

A menționat că, după

aproape 90 de zile de detenție preventivă, având în vedere probatoriile

administrate în această perioadă, la acest moment procesual măsura arestării

preventive nu mai este justificată din niciun punct de vedere.

Inculpatul a

evidențiat că însăși instanța de fond a constatat prin încheierea atacată aceea

că concluziile acestui raport nu constituie simple indicii în sensul că nu s-ar

fi săvârșit infracțiuni la regimul armelor și munițiilor, ci chiar un mijloc de

probă în acest sens, referirile la activitatea infracțională a inculpatului

fiind sumare, iar majoritatea actelor de urmărire penală reținând calitatea de

victimă a inculpatului, care a fost audiat o singură dată în calitate de parte

vătămată (voi. 25, pag. 1).

A considerat că, față

de împrejurarea că înlocuirea măsurii preventive se poate dispune în situația în

care subzistă condițiile prevăzute la art. 143 C. proc. pen., cu atât mai mult

cererea este justificată în situația în care probele despre care face vorbire

acest text normativ sunt contradictorii și nerelevante în raport de inculpatul

față de care sunt invocate, existând cel puțin semne de întrebare în ce

privește obținerea și valorificarea acestora.

În final, în

susținerea concluziilor sale de respingere a recursului declarat de către

parchet, raportat la conținutul art. 136 alin. (8) C. proc. pen., care

stabilește criteriile ce trebuie avute în vedere de către organul judiciar la

alegerea unei măsuri preventive, inculpatul a solicitat instanței de recurs să

observe că scopul măsurii preventive nu trebuie convertit într-o preexecutare a

unei eventuale pedepse iar gradul de pericol social al infracțiunii trebuie

privit prin prisma acțiunilor sau inacțiunilor care se probează că ar fi fost

comise de inculpat.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, examinând încheierea atacată în raport cu criticile

formulate, precum și din oficiu, sub toate aspectele de fapt și de drept,

conform art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., constată că aceasta este

nelegală.

Analizând

dispozițiile legale aplicabile cererii formulate de către inculpat, instanța de

recurs se raportează la prevederile dispozițiilor art. 139 alin. (1) C. proc.

pen. ce reglementează materia înlocuirii măsurilor preventive. Astfel, reținând

că înlocuirea măsurii arestării preventive este o măsură procesuală ce poate fi

dispusă de către judecător în situația în care se constată schimbarea

temeiurilor ce au determinat luarea acestei măsurii, Înalta Curte subliniază

faptul că este imperios necesar a fi îndeplinite, simultan, condițiile

prevăzute de lege pentru luarea măsurii ce înlocuiește măsura inițială, în speță

cea prevăzută de art. 145

1

C. proc. pen.

Spre deosebire de

înlocuirea măsurii preventive, legea prevede și posibilitatea revocării măsurii

preventive dispuse, constând în revenirea de către instanța de judecată asupra

măsurii preventive inițiale, când aceasta a fost luată, menținută sau

prelungită cu încălcarea dispozițiilor legale aplicabile sau dacă nu mai există

vreun temei care să justifice privarea de libertate a inculpatului (lipsa

tuturor temeiurilor de fapt și de drept ce au fost avute în vedere la luarea,

prelungirea sau menținerea măsurii), situație în care judecătorul dispune

punerea în libertate a învinuitului sau inculpatului, dacă nu este arestat în

altă cauză.

În speță, inculpatul

B.A.R. a formulat cerere de înlocuire a măsurii arestării preventive dispuse

prin încheierea de ședință din 22 februarie 2013, dată în Dosarul nr.

8129/3/2013 al Tribunalului București, cerere admisă de instanța de fond, care

a procedat la revocarea acestei măsuri preventive întemeiat pe dispozițiile

art. 139 alin. (1) și (3

5

) C. proc. pen., raportat la art. 136 alin.

(1) lit. c) cu referire la art. 145

1

C. proc. pen. și a dispus

luarea față de inculpatul B.A.R. a măsurii obligării de a nu părăsi țara pe o

durată de 30 zile, începând cu data pronunțării încheierii.

Examinând încheierea

atacată prin prisma motivelor de recurs formulate de către parchet, Înalta

Curte constată întemeiată critica acestuia referitoare la faptul că motivarea

încheierii pronunțate de către prima instanță se întemeiază pe dispozițiile

art. 139 alin. (2) C. proc. pen., instanța de fond apreciind că temeiurile

arestării preventive nu mai subzistă la momentul formulării cererii.

Această constatare

este fundamentată de faptul că instanța de fond a reținut că referirile la

situația inculpatului și la dovezile ce-l privesc sunt sporadice și în general

nesemnificative, că depozițiile unui număr de 5 martori audiați în cauză nu îl

privesc pe inculpat, că declarația martorei D. și ale părților vătămate S.M. și

C.G.D. nu îl identifică pe inculpat, iar partea vătămată C.G.D. nu formulează

plângere penală împotriva inculpatului. A mai reținut că prin încheierea de

ședință din 23 februarie 2013, Tribunalul a dispus arestarea inculpatului

arătându-se că: „în data de 07 noiembrie 2011, în timp ce se afla pe str. E din

orașul Popești-Leordeni, inculpatul împreună cu R.R.C., V.A.R. zis „S.",

A.G.D. și alții .. a participat la un conflict violent cu membrii grupării

„C..., fapt ce a dus la tulburarea gravă, ordinea și liniștea publică și a

folosit arme de foc și dispozitive interzise, respectiv pistol modificat, în

sensul de a produce efecte letale.", însă raportul de constatare

tehnico-științifică din 19 februarie 2013, a relevat că nu s-au găsit reziduuri

de tragere ori urme secundare de împușcătură în urma expertizării hainei

inculpatului.

Ca atare, potrivit

dispozițiilor art. 139 alin. (2) C. proc. pen., în situația în care a apreciat

că nu subzistă vreun temei care să justifice menținerea măsurii arestării

preventive, instanța de fond ar fi trebuit să dispună înlăturarea măsurii

luate, fără să dispună o alta mai ușoară, instituția revocării arestării

preventive operând pentru motive de nelegalitate sau când nu mai există

temeiuri care să impună menținerea acestei măsuri.

Înalta Curte constată

că instanța de fond a procedat în mod nelegal pronunțând o soluție prin care a

dispus luarea unei măsuri preventive mai blânde (cea prevăzută de art. 145

1

C. proc. pen.), măsură ce presupune, aprioric, îndeplinirea condițiilor

existenței probelor sau indiciilor temeinice că inculpatul a săvârșit o faptă

prevăzută de legea penală, deși, în considerente, aceeași instanță a reținut

situația contrară, a inexistentei acestor indicii.

Pentru considerentele

ce preced, Înalta Curte va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție - D.I.I.C.O.T. - Biroul Teritorial București

împotriva încheierii din 10 mai 2013 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a II-a penală în Dosarul nr. 3289/2/2013 (1508/2013), privind pe

inculpatul B.A.R.

Va casa în totalitate

încheierea recurată și va trimite cauza spre rejudecare Curții de Apel

București.

Văzând și

dispozițiile art. 192 alin. (3) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție -

D.I.I.C.O.T. - Biroul Teritorial București împotriva încheierii din 10 mai 2013

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală în Dosarul nr.

3289/2/2013 (1508/2013), privind pe inculpatul B.A.R..

Casează în totalitate

încheierea recurată și trimite cauza spre rejudecare Curții de Apel București.

Cheltuielile

judiciare rămân în sarcina statului.

Onorariul

apărătorului desemnat din oficiu în suma de 25 RON se va plăti din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, azi 17 mai 2013.

Procesat de GGC - LM