ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1430/2011

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1430/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor de la dosar, constată

următoarele :

Prin

încheierea din 18 martie 2011 a Curții de Apel București, secția

I

penală, pronunțată în dosarul nr. 2208/2/2011, în baza art.

139 alin. (1) C. proc. pen., s-a înlocuit măsura arestării preventive a

inculpatului B.V.I. cu măsura obligării de a nu părăsi țara, pentru o perioadă

de 30 de zile, cu începere de la data rămânerii definitive a acestei încheieri.

S-a dispus, în

baza art. 145

1

C. proc. pen., ca pe durata măsurii obligării de a nu

părăsi țara, inculpatul urmează să respecte următoarele obligații:

a) să se

prezinte la organul de urmărire penală ori de câte ori este chemat;

b) să se

prezinte la organul de poliție desemnat cu supravegherea, secția de poliție în

circumscripția căreia locuiește, conform programului de supraveghere întocmit

de organul de poliție, sau ori de câte ori este chemat;

c) să nu își schimbe locuința fără încuviințarea

instanței;

d) să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte

nicio categorie de

arme.

În baza art. 145 alin. (12) lit. c) C. proc.

pen., s-a dispus ca pe

durata măsurii obligării de a nu părăsi țara

inculpatul să respecte

obligația de a nu se

apropia de ceilalți inculpați, precum și de martorii din dosar, și de a nu

comunica cu aceștia direct sau indirect.

S-a atras atenția inculpatului asupra

dispozițiilor art. 145 alin. (3) C. proc. pen. referitoare la înlocuirea

măsurii obligării de a nu părăsi

țara cu măsura arestării preventive, în

situația în care nu va respecta măsurile și obligațiile impuse de instanță.

S-a dispus

punerea de îndată în libertate a inculpatului B.V.I., la rămânerea definitivă a

încheierii, dacă nu este reținut sau arestat în altă cauză.

Pentru a

pronunța această hotărâre, s-a reținut că prin cererea înregistrată pe rolul

Curții de Apel București, secția

I

penală, la data de

10 martie 2011, inculpatul B.V.I. a solicitat înlocuirea măsurii arestării

preventive cu una dintre măsurile preventive prevăzute de art. 136 C. proc.

pen. (obligarea de a nu părăsi localitatea/țara), apreciind s-au schimbat

temeiurile care au determinat luarea acestei măsuri.

În motivarea

scrisă a cererii, inculpatul, prin apărătorul ales, a arătat că a fost arestat

pe data de 9 februarie 2011, în temeiul art. 148 lit. f) C. proc. pen.

, măsură ce a fost prelungită la data de 3 martie

2011, însă

în materia măsurilor preventive nu poate fi vorba de autoritate

de lucru judecat.

Invocând

dispozițiile art. 5 par. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (orice

persoană arestată are dreptul de a fi eliberată în cursul procedurii, punerea

în libertate putând fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea

persoanei la audiere), inculpatul a susținut că prin lăsarea sa în libertate

ordinea publică nu ar fi efectiv amenințată și a exemplificat faptul că alți

patru inculpați, aflați în situație identică, au fost puși în libertate.

Citând jurisprudența

C.E.D.O. în materie (cauzele Letellier, Tomassi vs. Franța, Wemhoffvs.

Germania, Butkev vs.Lituania, Saadi vs. Regatul Unit), inculpatul a arătat că

deși faptele pentru care este cercetat prezintă un grad considerabil de pericol

social, reflectat prin limitele de pedeapsă, nu este dovedit concret pericolul

pentru ordinea publică și a solicitat să se aibă în vedere și circumstanțele

sale

personale, respectiv împrejurarea că

este lipsit de antecedente penale, a

avut o activitate profesională

ireproșabilă, este tatăl a doi copii minori și unic întreținător al familiei.

A mai arătat că pericolul social generic al

faptelor nu se suprapune

cu pericolul pentru ordinea publică, care

trebuie să rezulte și din alte împrejurări decât gravitatea faptelor, că beneficiază

de prezumția de nevinovăție și că egalitatea de tratament juridic impune

restabilirea echilibrului procesual.

Analizând actele și lucrările dosarului, instanța

de fond a constatat că cererea este întemeiată, pentru următoarele

considerente:

Temeiul juridic al cererii îl constituie

dispozițiile art. 139 alin. (1) C. proc. pen., potrivit cărora „măsura

preventivă luată se înlocuiește

cu altă măsură preventivă, când s-au

schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii".

Inculpatul

B.V.I. a fost arestat la 9 februarie 1011, măsura arestării preventive fiind

prelungită la 3 martie 2011, fiind acuzat de

comiterea

infracțiunilor de luare de mită în formă continuată și constituire

de

grup infracțional organizat, constând în aceea că în perioada octombrie

2010-ianuarie 2011 a beneficiat, în mod repetat, de bani sau alte foloase,

provenite din sumele încasate de lucrătorii de poliție cu titlu de mită și a

asigurat cadrul propice săvârșirii de infracțiuni prin neîndeplinirea

atribuțiilor de serviciu, constând în controlul activității lucrătorilor din

subordine.

Instanța de

fond a reținut că, deși grave, acuzațiile aduse inculpatului sunt exclusiv

infracțiuni de pericol, în sarcina acestuia reținându-se comiterea a 12 acte

materiale constând în primirea de

sume mici

de bani (500 Euro la un interval de două săptămâni, 20 Euro,

100lei) și diverse produse (whisky, țigări,

jamboane de porc, 3 kg Vegeta,

etc.) achiziționate tot din banii primiți

drept mită. De asemenea, prin natura profesiei inculpatul este lipsit de

antecedente penale, are o familie organizată și un domiciliu stabil,

împrejurări care trebuie avute în vedere la alegerea măsurii arestării

preventive.

În concordanță

cu bogata jurisprudență C.E.D.O (cauzele Lettelier și Tomasi c. Franței,

Ringeisen și Neumeister c. Austriei, Calmanovici, Scundeanu, Tărău, Mihuță c.

României), instanța de fond a arătat că privarea de libertate nu trebuie să se

limiteze la gravitatea infracțiunilor, examinând în mod pur abstract

necesitatea prelungirii acesteia, ci

trebuie

demonstrat că punerea în libertate ar tulbura în mod real ordinea

publică.

Referitor la această tulburare a ordinii publice, a reacției negative a

colectivității, instanța de fond a constatat că mai degrabă opinia publică

acceptă tacit comiterea unor fapte catalogate ca fiind de mică corupție, decât

să-și manifeste oprobriul față de acestea (faptul că

în cauză nu există nici un denunț al vreunei persoane care se presupune

că

a dat mită este relevant în acest sens).

Ca atare, s-a

apreciat că opinia publică nu ar fi tulburată în mod

real prin lăsarea în libertate a inculpatului, cu atât mai mult cu cât

vorbim

de infracțiuni de pericol, nonviolente, care nu au același ecou

în rândul opiniei publice.

Mai mult,

scopul măsurilor preventive îl constituie, potrivit art. 136

alin. (1) C. proc. pen., asigurarea bunei

desfășurări a procesului

penal ori pentru a se asigura sustragerea

inculpatului de la urmărire penală, judecată ori executarea pedepsei.

Este de

necontestat că în cauză nu s-a evidențiat existenta pericolului sustragerii

inculpatului de la urmărire penală, și, în fapt, dacă ar fi existat în mod real

un astfel de pericol parchetul ar fi solicitat

arestarea și pe temeiul art. 148 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.

Ca atare,

instanța de fond a reținut că singurul argument pe care urmează să-l analizeze

ar fi dacă menținerea stării de arest se impune pentru buna desfășurare a

procesului penal. Și în acest caz instanța de fond a constatat că nu s-a

evidențiat pericolul influențării ori obstrucționării anchetei, cu atât mai

mult cu cât tot probatoriul constă în înregistrări audio-video și declarații

ale unor investigatori sub acoperire.

Instanța de

fond a arătat că scopul procesului penal îl constituie „constatarea la timp și

în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană

care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici

o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală". Or, pentru ca

politica penală să fie eficientă și capabilă de a oferi exemplaritate, este

necesar ca toate organele

judiciare

implicate să se concentreze pentru realizarea dezideratului mai

sus

menționat și nu să facă un scop în sine din arestarea preventivă.

Nu în ultimul

rând, instanța de fond a reținut că încă de la momentul arestării preventive

parchetul a ales să dispună în privința unora dintre inculpații/învinuiții din

prezenta cauză măsuri mai puțin restrictive de libertate, cu toate că

gravitatea acuzațiilor este aceeași, circumstanțele personale sunt în genere

favorabile tuturor persoanelor cercetate în astfel de cazuri, singura

diferențiere fiind de ordin "cantitativ", respectiv al numărului de

acte materiale reținute în sarcina fiecărui inculpat. Mai mult, în aceeași

cauză, instanțele au dispus soluții de luare a unei măsuri mai puțin

restrictive față de alți inculpați, aflați în situații identice, un argument în

plus ce vine să susțină schimbarea temeiurilor inițiale ale arestării.

Conchizând, instanța de fond, în raport de

dispozițiile art. 139 alin. (1)

C. proc. pen., luând în considerare atât

gravitatea acuzațiilor, natura infracțiunilor, circumstanțele personale

favorabile inculpatului, împrejurarea că nu poate influența ancheta și nici să

comită pe viitor infracțiuni de aceeași natură, văzând și că urmărirea penală

este aproape finalizată, a constatat că s-au schimbat temeiurile ce au

determinat arestarea preventivă.

În raport de

toate cele reținute, s-a apreciat că obligațiile ce urmează a fi stabilite în

sarcina inculpatului oferă suficiente garanții

pentru realizarea scopului măsurilor preventive, impunându-se în cauză

luarea

măsurii obligării de a nu părăsi țara.

Împotriva

hotărârii instanței de fond, în termen legal, a declarat recurs Parchetul de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticoruptie,

solicitând casarea încheierii și pe fond respingerea cererii inculpatului de

înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi

localitatea sau țara.

În motivarea recursului, s-a arătat că în mod

greșit instanța de fond

a apreciat că sunt incidente dispozițiile art.

139 alin. (1) C. proc. pen., având în vedere că lăsarea inculpatului în stare

de libertate

prezintă pericol social pentru

ordinea publică, raportat la natura

infracțiunilor reținute în sarcina

acestuia, gradul de pericol social al

faptelor,

modalitatea de săvârșire a acestora și calitatea inculpatului.

Înalta Curte,

examinând cauza prin prisma motivelor de recurs

invocate și din oficiu, potrivit dispozițiilor art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen.

, constată că recursul este nefondat.

Instanța de

fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 139

alin. (1) C. proc. pen., care prevăd că „măsura

preventivă luată se

înlocuiește cu altă măsură preventivă, când s-au

schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii", cererea

inculpatului de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de

a nu părăsi localitatea sau tara fiind întemeiată.

Conform

practicii instanțelor naționale, în acord cu jurisprudența C.E.D.O., măsura

arestării preventive este o măsură de excepție și aceasta trebuie luată doar în

situația în care niciuna dintre celelalte măsuri preventive prevăzute de

dispozițiile art. 136 C. proc. pen. nu este potrivită datelor speței (cauza

Wemhoff c. Germania s.a.).

Deci, regula este ca judecarea inculpatului să se

realizeze în stare

de libertate, excepția fiind privarea de libertate.

Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudența

sa că, la menținerea unei persoane în detenție,

instanțele de judecată nu

trebuie să se raporteze numai la gravitatea

faptelor, ci și la alte circumstanțe, în special, cu privire la caracterul

persoanei în cauză, domiciliul său, profesia, resursele materiale, legăturile

cu familia (cauza

Neumeister contra

Austriei, Hotărârea din 27 iunie 1968).

Astfel, referitor la persoana inculpatului B.V.A.,

Înalta Curte are în vedere datele referitoare la persoana acestuia: fost

lucrător DGA, doctorand, lipsit de antecedente penale, are un domiciliu

stabil și o familie cu doi copii minori, precum

și probleme de sănătate, de natură cardiologică, care se pot agrava datorită

regimului de detenție.

În ceea ce

privește natura și pericolul social al infracțiunilor pentru care este cercetat

inculpatul, este adevărat că - în măsura în care se va dovedi că acestea există

și au fost comise cu vinovăție de inculpat - sunt grave, dar natura și

gravitatea faptelor nu pot constitui criterii care să îl excludă de plano pe

inculpat de la beneficiul legal și constituțional al judecării în stare de libertate.

A considera că o persoană acuzată de fapte de o anumită gravitate trebuie

arestată preventiv și menținută în această stare până la soluționarea fondului

cauzei sau până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, care

eventual s-ar pronunța în cauză, fără posibilitatea de a fi pusă în libertate

în cursul procedurii este nepermis, fiind contrar legii.

Pe de altă

parte, regula respectării libertății individuale stabilită în art. 5 din

Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale,

consacrată, așa cum s-a arătat și de legislația internă, inclusiv la nivel

constituțional, permite derogări, numai în cazuri excepționale care reclamă

protejarea interesului public.

Tulburarea

ordinii publice provocată ca urmare a comiterii unei infracțiuni, nu poate

constitui un motiv pertinent și suficient pentru refuzul de liberare din

detenție provizorie decât dacă, indicii concrete demonstrează că prin lăsarea

acuzatului în libertate, ordinea publică ar fi realmente amenințată.

Ori de câte

ori acest risc nu poate fi în mod rezonabil reținut, persoana acuzată este

îndreptățită să obțină punerea sa în libertate, înainte de a fi judecată.

În prezenta

cauză, parchetul nu mai poate justifica, odată cu trecerea timpului, în ce mod

punerea în libertate a inculpatului ar constitui un pericol pentru ordinea

publică și ar produce un impact negativ asupra societății.

Astfel, nu

există date concrete din care să rezulte că inculpatul,

lăsat în libertate, va săvârși același gen de infracțiuni, pentru că

odată cu

punerea în mișcare a acțiunii penale a fost suspendat din

funcție.

De asemenea,

probele prezentate de acuzare sunt probe ce

provin

de la investigatori sub acoperire și nu sunt declarații de coinculpați

sau

de martori pe care inculpatul ar putea să le influențeze.

Nu în ultimul

rând, trebuie avute în vedere și considerentele de echitate și egalitate în

fața legii, față de împrejurarea că alți inculpați din aceeași cauză au fost

eliberați, în cazul acestora considerându-se că asigurarea normalei desfășurări

a procesului și protejarea valorilor sociale pot fi realizate și prin luarea

unei măsuri preventive mai puțin severe.

Astfel, în mod

justificat, instanța de fond a reținut că, în raport de gravitatea acuzațiilor,

natura infracțiunilor, circumstanțele personale favorabile inculpatului,

împrejurarea că acesta nu poate influența ancheta și nici să comită pe viitor

infracțiuni de aceeași natură, s-au

schimbat

temeiurile ce au determinat arestarea preventivă a inculpatului, impunându-se

în cauză luarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în

baza art. 385

15

alin. (1)

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va

respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție împotriva încheierii

din 18 martie 2011 a Curții de Apel București, secția

I

penală,

pronunțată în dosarul nr. 2208/2/2011, privind pe inculpatul B.V.I.

Totodată, în

baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare rămân în sarcina

statului.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție - Direcția Națională Anticoruptie împotriva încheierii din 18 martie 2011

a Curții de Apel București, secția

I

penală, pronunțată

în dosarul nr. 2208/2/2011, privind pe inculpatul B.V.I.

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 7 aprilie

2011.