ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1430/2011

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele : Prin încheierea din 18 martie 2011 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în dosarul nr. 2208/2/2011, în baza art. 139 alin. (1) C. proc. pen., s-a înlocuit măsura arestării preventive a inculpatului B.V.I. cu măsura obligării de a nu părăsi țara, pentru o perioadă de 30 de zile, cu începere de la data rămânerii definitive a acestei încheieri. S-a dispus, în baza art. 145 1 C. proc.

pen., ca pe durata măsurii obligării de a nu părăsi țara, inculpatul urmează să respecte următoarele obligații: a) să se prezinte la organul de urmărire penală ori de câte ori este chemat; b) să se prezinte la organul de poliție desemnat cu supravegherea, secția de poliție în circumscripția căreia locuiește, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliție, sau ori de câte ori este chemat; c) să nu își schimbe locuința fără încuviințarea instanței; d) să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte nicio categorie de arme. În baza art. 145 alin. (12) lit. c) C. proc. pen., s-a dispus ca pe durata măsurii obligării de a nu părăsi țara inculpatul să respecte obligația de a nu se apropia de ceilalți inculpați, precum și de martorii din dosar, și de a nu comunica cu aceștia direct sau indirect.

S-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 145 alin. (3) C. proc. pen. referitoare la înlocuirea măsurii obligării de a nu părăsi țara cu măsura arestării preventive, în situația în care nu va respecta măsurile și obligațiile impuse de instanță. S-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului B.V.I., la rămânerea definitivă a încheierii, dacă nu este reținut sau arestat în altă cauză. Pentru a pronunța această hotărâre, s-a reținut că prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția I penală, la data de 10 martie 2011, inculpatul B.V.I. a solicitat înlocuirea măsurii arestării preventive cu una dintre măsurile preventive prevăzute de art. 136 C. proc.

pen. (obligarea de a nu părăsi localitatea/țara), apreciind s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea acestei măsuri. În motivarea scrisă a cererii, inculpatul, prin apărătorul ales, a arătat că a fost arestat pe data de 9 februarie 2011, în temeiul art. 148 lit. f) C. proc. pen. , măsură ce a fost prelungită la data de 3 martie 2011, însă în materia măsurilor preventive nu poate fi vorba de autoritate de lucru judecat. Invocând dispozițiile art. 5 par. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (orice persoană arestată are dreptul de a fi eliberată în cursul procedurii, punerea în libertate putând fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei la audiere), inculpatul a susținut că prin lăsarea sa în libertate ordinea publică nu ar fi efectiv amenințată și a exemplificat faptul că alți patru inculpați, aflați în situație identică, au fost puși în libertate.

Citând jurisprudența C.E.D.O. în materie (cauzele Letellier, Tomassi vs. Franța, Wemhoffvs. Germania, Butkev vs.Lituania, Saadi vs. Regatul Unit), inculpatul a arătat că deși faptele pentru care este cercetat prezintă un grad considerabil de pericol social, reflectat prin limitele de pedeapsă, nu este dovedit concret pericolul pentru ordinea publică și a solicitat să se aibă în vedere și circumstanțele sale personale, respectiv împrejurarea că este lipsit de antecedente penale, a avut o activitate profesională ireproșabilă, este tatăl a doi copii minori și unic întreținător al familiei. A mai arătat că pericolul social generic al faptelor nu se suprapune cu pericolul pentru ordinea publică, care trebuie să rezulte și din alte împrejurări decât gravitatea faptelor, că beneficiază de prezumția de nevinovăție și că egalitatea de tratament juridic impune restabilirea echilibrului procesual.

Analizând actele și lucrările dosarului, instanța de fond a constatat că cererea este întemeiată, pentru următoarele considerente: Temeiul juridic al cererii îl constituie dispozițiile art. 139 alin. (1) C. proc. pen., potrivit cărora „măsura preventivă luată se înlocuiește cu altă măsură preventivă, când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii". Inculpatul B.V.I. a fost arestat la 9 februarie 1011, măsura arestării preventive fiind prelungită la 3 martie 2011, fiind acuzat de comiterea infracțiunilor de luare de mită în formă continuată și constituire de grup infracțional organizat, constând în aceea că în perioada octombrie 2010-ianuarie 2011 a beneficiat, în mod repetat, de bani sau alte foloase, provenite din sumele încasate de lucrătorii de poliție cu titlu de mită și a asigurat cadrul propice săvârșirii de infracțiuni prin neîndeplinirea atribuțiilor de serviciu, constând în controlul activității lucrătorilor din subordine.

Instanța de fond a reținut că, deși grave, acuzațiile aduse inculpatului sunt exclusiv infracțiuni de pericol, în sarcina acestuia reținându-se comiterea a 12 acte materiale constând în primirea de sume mici de bani (500 Euro la un interval de două săptămâni, 20 Euro, 100lei) și diverse produse (whisky, țigări, jamboane de porc, 3 kg Vegeta, etc.) achiziționate tot din banii primiți drept mită. De asemenea, prin natura profesiei inculpatul este lipsit de antecedente penale, are o familie organizată și un domiciliu stabil, împrejurări care trebuie avute în vedere la alegerea măsurii arestării preventive.

În concordanță cu bogata jurisprudență C.E.D.O (cauzele Lettelier și Tomasi c. Franței, Ringeisen și Neumeister c. Austriei, Calmanovici, Scundeanu, Tărău, Mihuță c. României), instanța de fond a arătat că privarea de libertate nu trebuie să se limiteze la gravitatea infracțiunilor, examinând în mod pur abstract necesitatea prelungirii acesteia, ci trebuie demonstrat că punerea în libertate ar tulbura în mod real ordinea publică. Referitor la această tulburare a ordinii publice, a reacției negative a colectivității, instanța de fond a constatat că mai degrabă opinia publică acceptă tacit comiterea unor fapte catalogate ca fiind de mică corupție, decât să-și manifeste oprobriul față de acestea (faptul că în cauză nu există nici un denunț al vreunei persoane care se presupune că a dat mită este relevant în acest sens).

Ca atare, s-a apreciat că opinia publică nu ar fi tulburată în mod real prin lăsarea în libertate a inculpatului, cu atât mai mult cu cât vorbim de infracțiuni de pericol, nonviolente, care nu au același ecou în rândul opiniei publice. Mai mult, scopul măsurilor preventive îl constituie, potrivit art. 136 alin. (1) C. proc. pen., asigurarea bunei desfășurări a procesului penal ori pentru a se asigura sustragerea inculpatului de la urmărire penală, judecată ori executarea pedepsei. Este de necontestat că în cauză nu s-a evidențiat existenta pericolului sustragerii inculpatului de la urmărire penală, și, în fapt, dacă ar fi existat în mod real un astfel de pericol parchetul ar fi solicitat arestarea și pe temeiul art. 148 alin. (1) lit. a) C. proc.

pen. Ca atare, instanța de fond a reținut că singurul argument pe care urmează să-l analizeze ar fi dacă menținerea stării de arest se impune pentru buna desfășurare a procesului penal. Și în acest caz instanța de fond a constatat că nu s-a evidențiat pericolul influențării ori obstrucționării anchetei, cu atât mai mult cu cât tot probatoriul constă în înregistrări audio-video și declarații ale unor investigatori sub acoperire.

Instanța de fond a arătat că scopul procesului penal îl constituie „constatarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală". Or, pentru ca politica penală să fie eficientă și capabilă de a oferi exemplaritate, este necesar ca toate organele judiciare implicate să se concentreze pentru realizarea dezideratului mai sus menționat și nu să facă un scop în sine din arestarea preventivă.

Nu în ultimul rând, instanța de fond a reținut că încă de la momentul arestării preventive parchetul a ales să dispună în privința unora dintre inculpații/învinuiții din prezenta cauză măsuri mai puțin restrictive de libertate, cu toate că gravitatea acuzațiilor este aceeași, circumstanțele personale sunt în genere favorabile tuturor persoanelor cercetate în astfel de cazuri, singura diferențiere fiind de ordin "cantitativ", respectiv al numărului de acte materiale reținute în sarcina fiecărui inculpat. Mai mult, în aceeași cauză, instanțele au dispus soluții de luare a unei măsuri mai puțin restrictive față de alți inculpați, aflați în situații identice, un argument în plus ce vine să susțină schimbarea temeiurilor inițiale ale arestării.

Conchizând, instanța de fond, în raport de dispozițiile art. 139 alin. (1) C. proc. pen., luând în considerare atât gravitatea acuzațiilor, natura infracțiunilor, circumstanțele personale favorabile inculpatului, împrejurarea că nu poate influența ancheta și nici să comită pe viitor infracțiuni de aceeași natură, văzând și că urmărirea penală este aproape finalizată, a constatat că s-au schimbat temeiurile ce au determinat arestarea preventivă. În raport de toate cele reținute, s-a apreciat că obligațiile ce urmează a fi stabilite în sarcina inculpatului oferă suficiente garanții pentru realizarea scopului măsurilor preventive, impunându-se în cauză luarea măsurii obligării de a nu părăsi țara.

Împotriva hotărârii instanței de fond, în termen legal, a declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticoruptie, solicitând casarea încheierii și pe fond respingerea cererii inculpatului de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau țara. În motivarea recursului, s-a arătat că în mod greșit instanța de fond a apreciat că sunt incidente dispozițiile art. 139 alin. (1) C. proc. pen., având în vedere că lăsarea inculpatului în stare de libertate prezintă pericol social pentru ordinea publică, raportat la natura infracțiunilor reținute în sarcina acestuia, gradul de pericol social al faptelor, modalitatea de săvârșire a acestora și calitatea inculpatului.

Înalta Curte, examinând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate și din oficiu, potrivit dispozițiilor art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen. , constată că recursul este nefondat. Instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 139 alin. (1) C. proc. pen., care prevăd că „măsura preventivă luată se înlocuiește cu altă măsură preventivă, când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii", cererea inculpatului de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau tara fiind întemeiată. Conform practicii instanțelor naționale, în acord cu jurisprudența C.E.D.O., măsura arestării preventive este o măsură de excepție și aceasta trebuie luată doar în situația în care niciuna dintre celelalte măsuri preventive prevăzute de dispozițiile art. 136 C. proc.

pen. nu este potrivită datelor speței (cauza Wemhoff c. Germania s.a.). Deci, regula este ca judecarea inculpatului să se realizeze în stare de libertate, excepția fiind privarea de libertate. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudența sa că, la menținerea unei persoane în detenție, instanțele de judecată nu trebuie să se raporteze numai la gravitatea faptelor, ci și la alte circumstanțe, în special, cu privire la caracterul persoanei în cauză, domiciliul său, profesia, resursele materiale, legăturile cu familia (cauza Neumeister contra Austriei, Hotărârea din 27 iunie 1968). Astfel, referitor la persoana inculpatului B.V.A., Înalta Curte are în vedere datele referitoare la persoana acestuia: fost lucrător DGA, doctorand, lipsit de antecedente penale, are un domiciliu stabil și o familie cu doi copii minori, precum și probleme de sănătate, de natură cardiologică, care se pot agrava datorită regimului de detenție.

În ceea ce privește natura și pericolul social al infracțiunilor pentru care este cercetat inculpatul, este adevărat că - în măsura în care se va dovedi că acestea există și au fost comise cu vinovăție de inculpat - sunt grave, dar natura și gravitatea faptelor nu pot constitui criterii care să îl excludă de plano pe inculpat de la beneficiul legal și constituțional al judecării în stare de libertate. A considera că o persoană acuzată de fapte de o anumită gravitate trebuie arestată preventiv și menținută în această stare până la soluționarea fondului cauzei sau până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, care eventual s-ar pronunța în cauză, fără posibilitatea de a fi pusă în libertate în cursul procedurii este nepermis, fiind contrar legii.

Pe de altă parte, regula respectării libertății individuale stabilită în art. 5 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, consacrată, așa cum s-a arătat și de legislația internă, inclusiv la nivel constituțional, permite derogări, numai în cazuri excepționale care reclamă protejarea interesului public. Tulburarea ordinii publice provocată ca urmare a comiterii unei infracțiuni, nu poate constitui un motiv pertinent și suficient pentru refuzul de liberare din detenție provizorie decât dacă, indicii concrete demonstrează că prin lăsarea acuzatului în libertate, ordinea publică ar fi realmente amenințată. Ori de câte ori acest risc nu poate fi în mod rezonabil reținut, persoana acuzată este îndreptățită să obțină punerea sa în libertate, înainte de a fi judecată.

În prezenta cauză, parchetul nu mai poate justifica, odată cu trecerea timpului, în ce mod punerea în libertate a inculpatului ar constitui un pericol pentru ordinea publică și ar produce un impact negativ asupra societății. Astfel, nu există date concrete din care să rezulte că inculpatul, lăsat în libertate, va săvârși același gen de infracțiuni, pentru că odată cu punerea în mișcare a acțiunii penale a fost suspendat din funcție. De asemenea, probele prezentate de acuzare sunt probe ce provin de la investigatori sub acoperire și nu sunt declarații de coinculpați sau de martori pe care inculpatul ar putea să le influențeze.

Nu în ultimul rând, trebuie avute în vedere și considerentele de echitate și egalitate în fața legii, față de împrejurarea că alți inculpați din aceeași cauză au fost eliberați, în cazul acestora considerându-se că asigurarea normalei desfășurări a procesului și protejarea valorilor sociale pot fi realizate și prin luarea unei măsuri preventive mai puțin severe. Astfel, în mod justificat, instanța de fond a reținut că, în raport de gravitatea acuzațiilor, natura infracțiunilor, circumstanțele personale favorabile inculpatului, împrejurarea că acesta nu poate influența ancheta și nici să comită pe viitor infracțiuni de aceeași natură, s-au schimbat temeiurile ce au determinat arestarea preventivă a inculpatului, impunându-se în cauză luarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 385 15 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție împotriva încheierii din 18 martie 2011 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în dosarul nr. 2208/2/2011, privind pe inculpatul B.V.I. Totodată, în baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticoruptie împotriva încheierii din 18 martie 2011 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în dosarul nr. 2208/2/2011, privind pe inculpatul B.V.I. Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 7 aprilie 2011.