ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6858/2012

Asupra cauzei civile de față: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 17 iulie 2007, sub nr. 25804/3/2007, reclamantul M.E. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 2.500.000 RON cu titlu de daune materiale și morale, pentru paguba suferită ca urmare a condamnării la pedeapsa de 5 ani muncă silnică, 5 ani degradare civică și confiscarea totală a averii pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale prevăzută de art. 209 pct. 2 lit. b) C. pen. anterior, computate în detențiune preventivă, dispuse prin sentința nr. 125 din 8 noiembrie 1958 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militară și decizia nr. 42 din 21 ianuarie 1959 a Tribunalului Suprem - Colegiul Militar.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 504-506 C. proc. pen. Prin sentința civilă nr. 1326 din 18 octombrie 2007 a aceleiași instanțe, s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârât, și s-a respins acțiunea ca atare. Această soluție a fost menținută prin decizia nr. 63A din 4 februarie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, conform căreia s-a respins apelul declarat de reclamant, ca nefondat. Prin decizia nr. 5904 din 15 octombrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, s-au admis recursurile declarate de reclamant și de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, au fost casate ambele hotărâri și s-a trimis cauza, spre rejudecare, la Tribunalul București.

În pronunțarea acestei decizii, instanța de recurs a reținut că instanțele nu au dat dovadă de rol activ, în sensul administrării de probe pentru a stabili dacă depășirea termenului de prescripție este sau nu imputabilă reclamantului. În rejudecare, prin sentința civilă nr. 95 din 23 ianuarie 2009 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, s-a admis acțiunea formulată de reclamant și a fost obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de 2.500.000 RON daune materiale și morale pentru paguba suferită în urma condamnării pe nedrept la pedeapsa sus-menționată.

Prin decizia nr. 286A din 6 mai 2009, Curtea de Apel Bucureștim secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelurile formulate de pârât și de Parchetul de pe lângă Tribunalul București, a desființat sentința indicată mai sus și a trimis cauza, spre rejudecare, la același tribunal, considerând că această instanță nu a soluționat excepția prescripției dreptului la acțiune, astfel cum stabilise, în mod obligatoriu, instanța de recurs. Prin decizia nr. 613 din 3 februarie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamant, a casat decizia nr. 286 din 6 mai 2009 și a trimis cauza, spre rejudecarea apelurilor, aceleiași instanțe.

Instanța de recurs a constatat că, în raport de dispozițiile Legii nr. 221/2009, prescripția dreptului la acțiune curge de la data intrării în vigoare a acestei legi, iar termenul de prescripție este de 3 ani, reclamantul fiind și în prezent în termen de a solicita daunele cu care a învestit instanța. În rejudecare, prin decizia nr. 582A din 22 octombrie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelurile declarate de apelantul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și de apelantul Parchetul de pe lângă Tribunalul București; a schimbat, în parte, sentința atacată, în sensul că a stabilit cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamantului la suma de 70.000 euro, echivalent în RON la data plății.

A menținut restul dispozițiilor sentinței. În pronunțarea acestei decizii, Curtea a reținut că, prin sentința penală nr. 125/1958 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militare, reclamantul a fost condamnat la 5 ani de muncă silnică, 5 ani degradare civică și confiscarea totală a averii pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale, faptă prevăzută de art. 209 pct. 2 lit. b) C. pen. anterior. S-a reținut că reclamantul a făcut parte din organizația religioasă „R.A.” și a participat la excursia organizată în vara anului 1956 la schitul R., unde starețul T.A. a ținut meditații cu caracter dușmănos regimului social politic de atunci, a luat parte la discuțiile ce s-au desfășurat în anii 1956 și 1957, la domiciliul coinculpatului M. și la mânăstirea P., când, pe lângă manifestările politico-religioase, a făcut și el afirmații ostile orânduirii socialiste, susținând schimbarea acesteia.

Din biletul de eliberare nr. E1., rezultă că petentul a executat în întregime pedeapsa la Penitenciarul G., în perioada 15 noiembrie 1958 - 16 septembrie 1963. Prin decizia civilă nr. 16 din 8 aprilie 1996, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul în anulare declarat de Procurorul General împotriva acestei sentințe și l-a achitat pe inculpat în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., pentru săvârșirea infracțiunii sus-menționate, înlăturând și pedeapsa complimentară a confiscării averii, reținând că asociația „R.A.” a avut caracter religios, fără a viza schimbarea ordinii sociale existente în stat sau a formei de guvernământ.

Din depozițiile martorilor audiați în cauză, a rezultat că, prin condamnarea pentru care, ulterior, s-a dispus achitarea, s-a cauzat persoanei vătămate un prejudiciu nepatrimonial, ce a constat în consecințele dăunătoare, neevaluabile în bani, care au rezultat din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecințe de ordin fizic, determinate de pierderea confortului, fiind afectate, totodată, acele atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale - onoare, reputație, precum și pe cele care se situează în domeniul afectiv al vieții umane - relațiile cu prietenii, apropiații, vătămări care își găsesc expresia în durerea morală încercată de victimă.

Lipsirea de libertate a produs consecințe și în planul vieții private și profesionale a persoanei condamnate din motive politice, inclusiv după momentul eliberării, fiindu-i afectate, din cauza condițiilor istorice anterioare anului 1989, viața familială, imaginea și sursele de venit. Constatând că sunt întrunite cerințele art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și art. 48 alin. (3) din Constituția României, având în vedere și jurisprudența C.E.D.O. în materie de daune morale, precum și a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța de apel a considerat că se impune repararea integrală, de către stat, a pagubei suferite de reclamant prin condamnare, stabilind că suma de 70.000 euro reprezintă o sumă de bani echitabilă pentru anii de detenție.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, precum și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București. Prin decizia nr. 7650 din 31 octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, s-au respins, ca nefondate, recursurile declarate de reclamant și de pârât și, ca tardiv, recursul declarat de Parchet. Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, contestație care, în majoritate, a fost admisă prin decizia nr. 5272 din 13 septembrie 2012 a acestei instanțe. În consecință, s-a anulat, în parte, decizia contestată, în ceea ce privește respingerea recursului declarat de Parchet, ca tardiv, acordându-se termen de judecată a căii de atac.

În motivarea recursului, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a susținut următoarele: Hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea legii (motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.). Art. 1 pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010 a modificat art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și a stabilit limitarea cuantumului despăgubirilor acordate persoanelor condamnate politic, în funcție de categoria persoanelor care le solicită, la un cuantum maxim după cum urmează: - pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic sau care a făcut obiectul unei condamnări administrative cu caracter politic - 10.000 de euro. Totodată, la art. II din O.U.G.

nr. 62/2010, se stipulează că: „Dispozițiile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, astfel cum au fost modificate și completate prin prezenta ordonanță de urgență se aplică proceselor și cererilor pentru a căror soluționare nu a fost pronunțată o hotărâre judecătorească definitivă până la data intrării în vigoare a prezentei O.U.G.”. Instanța de apel a ignorat prevederile legale citate mai sus, care, în raport de data judecării cauzei, impuneau acordarea unor despăgubiri în cuantum maxim de 10.000 euro, având în vedere aplicabilitatea imediată a dispozițiilor O.U.G. nr. 62/2010 și la procesele în curs, pentru care nu există o hotărâre definitivă și irevocabilă.

Prin decizia 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României din 15 noiembrie 2010, Curtea Constituțională a statuat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituția României, decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituțională își încetează efectele după 45 zile de la publicarea deciziei în M. Of., iar, pe durata acestui termen, dispozițiile sunt suspendate de drept. În condițiile stabilite de art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 și art. 147 alin. (4) din Constituție, decizia care a declarat neconstituțională o dispoziție legală este definitivă și obligatorie, iar actele sale se răsfrâng și în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepția.

Deciziile Curții Constituționale sunt opozabile „erga omnes”, sunt general obligatorii, inclusiv pentru instanțele judecătorești, ele având putere numai pentru viitor, după publicare, având efect și asupra cauzelor aflate în curs de soluționare sau care se vor soluționa în viitor. În consecință, prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, declarate neconstituționale, nu se mai pot aplica, astfel că instanța sesizată cu soluționarea acțiunii, având ca temei dispozițiile legale sus-menționate, continuând să soluționeze cauza, are obligația să constate că devin inaplicabile prevederile declarate neconstituționale. Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 s-a publicat în M. Of.

partea I din 15 noiembrie 2010, iar, în termenul de 45 zile la publicare, Parlamentul, respectiv Guvernul, nu au reușit să pună de acord aceste prevederi legale cu dispozițiile Constituției, astfel că, în prezent, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/2009 și-au încetat, pe de deplin, efectele juridice. Recurentul a solicitat admiterea recursului și modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii acțiunii introductive, ca neîntemeiată. În dosar nu s-a depus întâmpinare la recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București. Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: În ceea ce privește modificarea cuantumului despăgubirilor acordate prin decizia atacată, în raport de dispozițiile art. I și art. II din O.U.G.

nr. 62/2010, susținerile recurentului sunt neîntemeiate. Astfel, art. I și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 au fost declarate neconstituționale prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, obligatorie în soluționarea prezentului recurs, potrivit art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. În consecință, ca urmare a declarării neconstituționalității textelor de lege sus-menționate, nu mai există temei juridic pentru limitarea cuantumului despăgubirilor acordate în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) la sumele de bani indicate în dispozițiile legale respective. Critica vizând aplicarea deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 în speța de față, cu consecința încetării efectelor produse de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, este, de asemenea, neîntemeiată, raportat la decizia în interesul Legii nr. 12/2011.

Problema de drept care se pune, în prezentul litigiu, este aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221 din 2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse judecății, în condițiile în care textul a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin deciziile Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, publicate în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen, respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al art. menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. Astfel, s-a stabilit că deciziile nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale produc efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării lor în M. Of., cu excepția situației în care, la această dată, era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, se pronunțase în apel decizia atacată (nr. 582 din 22 octombrie 2010), cauza fiind, deci, soluționată definitiv la data publicării respectivelor decizii. Prin urmare, în mod corect, Curtea de Apel a procedat la soluționarea pretențiilor reclamantului în raport de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că decizia atacată a fost pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale în materie, astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, ca nefondat, nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 9 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva deciziei nr. 582 A din 22 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 8 noiembrie 2012.