ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4658/2012

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4658/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată sub nr. 18636/3 din 15 aprilie 2010 pe rolul Tribunalului

București, secția a IlI-a civilă, reclamanții Z.I., S.M. și M.F. ca au chemat

în judecată Statul Român prin reprezentantul său Ministerul Finanțelor Publice,

solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 600.000 euro, câte 200.000 euro

pentru fiecare reclamant, reprezentând despăgubiri morale pentru perioada de

detenție dintre 26 decembrie 1951-14 aprilie 1964 executată de autorul lor D.G.Z.

și daune materiale de 30.000 RON pentru bunurile confiscate în baza sentinței

penale nr. 174 din 29 martie 1952 a Tribunalului Militar Constanța și 30.000 RON,

reprezentând cheltuieli de judecată în cuantum actualizat.

În motivarea cererii de chemare în judecată,

reclamanții au arătat că sunt fiii lui D.G.Z. care a fost condamnat prin sentința

penală nr. 174 din 29 martie 1952 a Tribunalului Militar Constanța la 20 ani de

închisoare cu muncă silnică, 7 ani de degradare civică confiscarea totală a averii

și la plata sumei de 1.500 RON cheltuieli de judecată pentru săvârșirea faptei de

uneltire împotriva securității interne a R.P.R., fapta fiind încadrată în prevederile

art. l lit. c) Legea nr. 16/1949 modificată prin Decretul nr. 199/1950, în vigoare

la data condamnării. S-a mai arătat că autorul lor a fost arestat la data de 26

noiembrie 1951 și a fost eliberat la 14 aprilie 1964 în urma grațierii prin Decretul

nr. 176/1964.

Cu privire la daunele materiale, reclamanții

au arătat că solicită contravaloarea următoarelor bunuri evaluate astfel: 2 boi

- 10.000 RON, 10 oi - 10.000 RON, 6 iambule lână - 5.000 RON, 10 m stofa lână -

5.000 RON.

Prin cererea depusă la data de 19 mai 2010,

în ședință publică, reclamanții și-au majorat obiectul cererii privind daunele morale

solicitând 2.400.000 euro.

În privința temeiului juridic, reclamanții

au indicat dispozițiile Legii nr. 221/2009.

Prin sentința civilă nr. 844 din 19 mai

2010, Tribunalul București, secția a IlI-a civilă, a admis în parte cererea de chemare

în judecată, a obligat pârâtul la plata sumei de 20.000 euro în echivalent RON la

cursul Băncii Naționale a României din ziua plății cu titlu de daune morale către

reclamanții

Z.I., M.F.ca și

S.M. și a respins capătul de cerere privind acordarea daunelor materiale ca neîntemeiat.

În

cauza de față, tribunalul a reținut că sentința penală

nr. 174/1952 a Tribunalului Militar Constanța prin care tatăl reclamanților a fost

condamnat la 20 ani de muncă silnică și la 7 ani degradare civică reprezintă o condamnare

cu caracter politic în sensul art. 2 alin. (2) lit. i) Legea nr. 221/2009 precitat,

deoarece condamnarea pentru săvârșirea oricărei infracțiuni prevăzute de Decretul

nr. 199/1950 pentru modificarea Legii nr. 16/1949 pentru sancționarea unor crime

care primejduiesc securitatea Statului și propășirea economiei naționale de uneltire

contra ordinii sociale este calificată în mod expres de lege ca având acest caracter.

În

aceste condiții, tribunalul a constatat și că, potrivit

art. 5 alin. (1) lit. a) din același act normativ, în prezența caracterului politic

al condamnării suferite de tatăl lor, reclamanții, în calitate de descendenți de

gradul

I

au dreptul la acordarea de daune morale.

În

ceea ce privește cuantumul acestor despăgubiri, instanța de

fond a reținut în primul rând că din actele cauzei nu rezultă că reclamanții ar

fi primit alte despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării

tatălui lor.

În

al doilea rând, tribunalul a constatat că legea nu stabilea,

la data pronunțării hotărârii, pentru aceste daune, nici un cuantum minim sau maxim,

și nici criterii unitare și general aplicabile pentru stabilirea cuantumului acestor

daune, similar de exemplu Decretului - Lege nr. 118/1990.

În

aceste condiții, s-a apreciat că revine instanței rolul ca

în fiecare caz în parte să aprecieze în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei,

care este cuantumul acestor despăgubiri.

În

aprecierea cuantumului concret al daunelor acordate, tribunalul

a avut în vedere, pe de o parte, faptul că recunoașterea expresă prin lege a caracterului

politic al condamnării suferite de tatăl reclamanților reprezintă în sine o reparație

acestui prejudiciu.

Pe de altă parte, tribunalul a constatat

că stabilirea prin lege a caracterului politic al condamnării în temeiul Decretul

nr. 199/1950 pentru modificarea Legii nr. 16/1949 pentru sancționarea unor crime

care primejduiesc securitatea Statului și propășirea economiei naționale nu reprezintă

o reparație suficientă pentru suferința morală a tatălui reclamantei și a reclamantei.

Aceasta, în primul rând, deoarece reparația reprezentată de stabilirea prin lege

a caracterului politic al

condamnării

nu este considerată suficientă chiar de Legea nr. 221/2009 întrucât, în prezența

stabilirii exprese a caracterului politic al condamnării în temeiul art. 209 C.

pen. din 1936, art. 5 din acest act normativ permite părții sau descendenților acestora

până la gradul doi și soțului supraviețuitor să obțină despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit prin condamnare. Așa fiind, s-a apreciat că în mod evident legea însăși

a considerat că pe lângă reparația morală reprezentată de constatarea legală a caracterului

politic al condamnării, care îl scutește pe cel condamnat și pe persoanele prevăzute

de art. 5 Legea nr. 221/2009 de orice probă cu privire la acest aspect, este necesar

a se stabili despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele arătate de

art. 5.

În al doilea rând, ca o consecință a celor

de mai sus, tribunalul a reținut că atingerea adusă drepturilor fundamentale ale

tatălui reclamanților la libertate și la viață, precum și cea adusă dreptului reclamanților

născuți de a trăi alături de tatăl lor este atât de gravă încât nu poate fi considerată

suficientă simpla recunoaștere a caracterului politic al condamnării tatălui lor,

cu atât mai mult cu cât reclamanții - timp de mai bine de 13 ani - nu au beneficiat

de legăturile firești cu tatăl lor. Instanța de fond a mai avut în vedere faptul

că primii doi reclamanți au suferit în mod evident un traumatism psihic deoarece

la vârsta de 14, respectiv 12 ani, când tatăl lor a fost arestat au putut conștientiza

pierderea suferită. De asemenea, tribunalul a luat în considerare suferința și evidenta

perturbare a vieții sale de familie din cauza încarcerării tatălui său, dar și sentimentul

de injustiție care, chiar dacă nu a fost conștientizat la început de reclamanți,

în mod cert, în anii care au urmat până la punerea în libertate a tatălui lor, a

fost reprezentat de reclamanți la adevărata sa intensitate, întrucât până 1964,

reclamanți împliniseră - 27, 25, respectiv 17 ani. Tribunalul a apreciat că pentru

aprecierea prejudiciului moral suferit de reclamanți trebuie luată în considerare

și durata acestui sentiment de injustiție și frustrare care s-a prelungit cel puțin

până la momentul încetării perioadei istorice începute în martie 1945.

Elemente menționate mai sus cu privire

modul în care s-a concretizat prejudiciul moral suferit de reclamanți nu se pretează

la un calcul sau la o cuantificare precisă. Singurul mod în care pot fi apreciate

aceste daune este prin raportare la principiul echității, care chiar dacă nu este

prevăzut în mod expres de legislația civilă totuși

guvernează această materie. Acest principiu

implică înainte de toate o examinare flexibilă și obiectivă a ceea ce este just,

echitabil și rezonabil, având în vedere toate circumstanțele cazului, adică nu numai

situația concretă a reclamanților, ci și contextul general în care a fost săvârșită

atingerea drepturilor sale, în perioada comunistă.

Cu privire la scopul compensației acordate

pentru daunele morale tribunalul a apreciat că aceasta este destinată în mod esențial

să recunoască faptul că o încălcare a unui drept fundamental a cauzat daune morale

iar cuantumul ei trebuie stabilit de o manieră aptă să reflecte cu aproximație gravitatea

prejudiciului. Compensația pentru daune morale nu este destinată și nu trebuie să

urmărească să ofere reclamanților, ca o compasiune, confort financiar ori îmbogățire

în detrimentul statului.

Față de cele de mai sus, tribunalul, având

în vedere gravitatea suferințelor reclamanților și ale tatălui lor, precum și faptul

că reclamanții nu au mai primit alte despăgubiri, statuând în echitate, a acordat

acestora despăgubiri morale totale de 20.000 de euro în echivalent RON la cursul

Băncii Naționale a României din ziua plății.

Cu privire la capătul de cerere privind

acordarea de despăgubiri materiale, tribunalul a constatat că din înscrisurile de

la dosar nu s-a tăcut dovada confiscării concrete a bunurilor enumerate în cererea

precizatoare depusă la data de 19 mai 2010. Pe de altă parte, reclamanții nu au

solicitat nici un fel de probă, pentru dovedirea cuantumului prejudiciului material

suferit prin confiscarea acestor bunuri în anul 1952. Aceleași considerente au sprijinit

și soluția de respingere a cererii de acordare a despăgubirilor materiale reprezentate

de restituirea actualizată a sumei de 1.500 RON reprezentând cheltuieli de judecată

stabilite prin sentința penală nr. 174/1952 a Tribunalului Militar Constanta.

Împotriva sentinței instanței de fond au

formulat apel reclamanții Z.I., S.M. și M.F.ca, pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice și apelantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul

București.

Apelanții - reclamanți au solicitat admiterea

apelului lor, modificarea sentinței apelate în sensul admiterii acțiunii în totalitate

și obligarea pârâtului la plata daunelor morale în întregime, respectiv 2.400.000

euro, precum și acordarea despăgubirilor materiale.

Apelantul - pârât Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice a solicitat schimbarea sentinței atacate, în primul rând, în

ceea ce privește obligarea sa la daune morale, în temeiul art. 5 Legea nr. 221/2009,

ca urmare a condamnării tatălui reclamanților, în sensul respingerii acțiunii ca

neîntemeiată.

Apelantul Ministerul Public - Parchetul

de pe lângă Tribunalul București a criticat sentința pentru nelegalitate susținându-se

că instanța de fond a apreciat în mod greșit cuantumul daunelor morale.

La data de 20 ianuarie 2011, apelanții

reclamanți au depus la dosar o precizare a cererii de apel, arătând că apelul lor

privește și respingerea daunelor materiale de către instanța de fond. S-a susținut

că aceasta, în baza rolului activ, trebuia să administreze orice probă pentru dovedirea

acestor pretenții, referitoare la bunurile confiscate și cheltuielile de judecată.

Pentru dovedirea pretențiilor lor, instanța

de apel a încuviințat la solicitarea apelanților reclamanți proba cu acte. Apelantele

reclamante au susținut că autorului lor i-a fost confiscată o suprafață de 10 ha

teren, iar pe Legea nr. 18/1991 i s-a reconstituit dreptul de proprietate doar pentru

5 ha astfel că a solicitat încuviințarea administrării unei expertize de specialitate.

La dosarului cauzei au fost înaintate de

către Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității sentința penală

nr. 174/1952 in extenso, decizia nr. 1959 din 20 iunie 1952 pronunțată de Curtea

Militară de Casație și Justiție prin care a fost soluționat recursul declarat împotriva

acestei sentințe civile, mandate de deținere privind pe autorul reclamanților,

proces-verbal de înmatriculare a deținutului, fișa personală a acestuia, note de

serviciu anterioare condamnării, acte selective din dosarul de detenție: fișa matricolă

penală, declarația deținutului dată la momentul eliberării cu privire la confidențialitatea

celor aflate pe timpul detenției, biletul de liberare, mandatul de arestare, o declarație

a deținutului din 11 ianuarie 1952 care rezultă averea ce o deținea, nota de serviciu

din 6 noiembrie 1951 în care se menționează averea acestuia. Potrivit răspunsului

comunicat de către Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității în

dosarele deținute în arhiva acestei instituții nu există un proces-verbal de executare

a sentinței penale și nici vreun proces-verbal din care să rezulte bunurile confiscate.

La data de 18 ianuarie 2012, apelanții

reclamanți au arătat printr-o notă depusă la dosarul cauzei că daunele materiale

solicitate reprezintă contravaloarea bunurilor confiscate, respectiv 2 boi (5.000

RON), 10 oi (5.000 RON), 10 m stofa lână (5.000 RON), 6 iambule lână (5.000 RON),

precum și cheltuielile de judecată în valoare de 1.500 RON la care a fost obligat

deținutul în temeiul sentinței penale, sumă ce s-a cerut a fi reactualizată cu indicele

de inflație.

Cu privire la proba cu expertiză de specialitate,

Curtea s-a pronunțat la data de 19 octombrie 2012, apreciind că față de actele depuse

la dosar, respectiv cele înaintate de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor

Securității și precizarea apelantelor reclamante cu privire la daunele materiale

nu se impune administrarea unei asemenea probe.

Curtea, luând spre analiză concomitentă

soluționarea celor trei apeluri, dat fiind faptul că unele critici ale acestora

se suprapun, a constatat următoarele:

Curtea a avut în vedere motivul de ordine

publică constând în declararea de către Curtea Constituțională a neconstituționalității

art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I

Legea nr. 221/2009, în referire

la acestea pronunțându-se și Înalta Curte de Casație și Justiție printr-o decizie

în interesul legii.

În

ce privește daunele morale solicitate în temeiul Legii

nr. 221/2009, Curtea a apreciat că acestea și-ar fi găsit fundamentul în dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a).

Numai că, prin raportare la temeiul de

drept art. 5 alin. (1) lit. a) Legea nr. 221/2009, instanța de apel a constatat

că a fost sesizată Curtea Constituțională cu soluționarea excepției de neconstituționalitate

a acestor prevederi.

Urmare soluționării acestei excepții prin

deciziile nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, s-a stabilit de către această instanță

că aceste dispoziții legale sunt neconstituționale.

Potrivit art. 31 Legea nr. 47/1992, privind

organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată: „decizia prin care

se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții

dintr-o lege sau dinîr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie".

Curtea a avut în vedere prevederile

art. 147 alin. (1) Constituție: „Dispozițiile din legile (...) constatate ca fiind

neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul (...), după

caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt

suspendate de drept".

Ca urmare, Curtea a constatat că până la

data soluționării prezentei cauze termenul de 45 zile, anterior menționat, s-a împlinit,

fără a avea loc o punere de acord a prevederilor neconstituționale cu dispozițiile

Constituției, astfel încât instanța de apel nu poate decât să procedeze la aplicarea

acestor decizii definitive și obligatorii în prezenta cauză.

Prin urmare, Decizia Curții Constituționale,

paralizează efectele juridice ale normei juridice contestate și constatată ca nefiind

conformă prevederilor Constituției.

Efectele pentru viitor ale deciziilor instanței

constituționale prin care au fost declarate neconstituționale unele prevederi legale,

semnifică faptul că ele nu se aplică situațiilor juridice sau drepturilor câștigate

sub imperiul legii înainte de declararea ei ca neconstituțională.

Totodată, Curtea a avut în vedere decizia

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul Legii

nr. 12/2011, obligatorie pentru instanțe în acord cu art. 329 C. proc. civ., prin

aceasta stabilindu-se că: „urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010

și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate

definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în

M. Of..

Or, în cazul de față, reclamanții nu sunt

beneficiarii niciunui drept câștigat printr-o cauză soluționată definitiv la data

publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of. -data publicării

Deciziilor Curții Constituționale la care s-a făcut referire, respectiv 15 noiembrie

2010 - hotărârea prin care li s-a recunoscut acestora un drept la despăgubiri pentru

daunele morale încercate nefiind nici măcar definitivă.

Având în vedere că dispozițiile art. 5

alin. (1

1

)

Legea nr. 221/2009,

introduse prin art.

I

pct. 2 din Ordonanța de urgență

a Guvernului nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din

același articol, Curtea Constituțională a constatat că trimiterile la lit. a) a

alin. (1) al art. 5 Legea nr. 221/2009, au rămas Iară obiect, prin declararea

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituțional.

Curtea a reținut, totodată, că principiul

care stă la baza controlului constituționalității legilor este acela potrivit cu

care Constituția este superioară legii, așadar orice lege contrară Constituției

nu este lege și că a admite contrariul înseamnă a se ajunge la aplicarea unei norme

legale care înfrânge Constituția.

Ca urmare a caracterului general obligatoriu

al deciziilor Curții Constituționale, pronunțate în temeiul art. 146 lit. c) din

Constituție, prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau a unei ordonanțe,

prevederea normativă a cărei neconstituționalitate a fost constatată nu mai poate

fi aplicată, încetându-și de drept efectele pentru viitor.

Efectele admiterii excepției se produc

erga omnes și, ca atare, în aceleași condiții, atât față de autorul excepției, cât

și față de alții. Totodată, Curtea, are în vedere că, în cazul admiterii excepției

de neconstituționalitate, instanța în fața căreia s-a invocat excepția nu mai poate

face aplicarea textului declarat neconstituțional prin ipoteză ulterior sesizării

instanțe.

Având în vedere jurisprudența Curții europene,

diferența de tratament, devine discriminare numai atunci când autoritățile statale

„introduc distincții între situații analoage sau comparabile", tară ca acestea

să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă" (cauza Fredin împotriva

Suediei, hotărârea din 18 februarie 1991, cauza Hofjmann împotriva Austriei, hotărârea

din 23 iunie 1993, cauza Spadea și Scalabrino împotriva Italiei, hotărârea din 28

septembrie 1995, cauza Stubbings și alții împotriva Regatului Unit, hotărârea din

22 octombrie 1996).

Or, ar constitui o diferență de tratament

nejustificată a considera că efectele admiterii excepției, deși se produc în mod

necontestat în cauza în care a fost invocată, nu s-ar produce totuși și pentru alte

cauze aflate în curs de desfășurare la data publicării Deciziei Curții Constituționale,

deoarece primul dosar în care ar fi invocată ar fi stabilit în mod aleatoriu de

autorul excepției.

Având în vedere că Legea nr. 47/1992 nu

permite invocarea unei noi excepții de constituționalitate în cazul în care dispoziția

legală a fost declarată neconstituțională, se impune concluzia că admiterea excepției

de neconstituționalitate trebuie să producă erga omnes.

Ca o consecință, concluzia care se impune

este aceea că norma juridică inferioară care înfrânge o dispoziție constituțională

nu mai poate fi aplicată în cadrul tuturor proceselor aflate în curs de desfășurare,

la data publicării Deciziei Curții Constituționale.

Curtea a reținut, totodată, că jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului, referitoare la efectele consacrării pe calea

controlului de neconstituționalitate, a lipsei conformității unei prevederi legale

cu Constituția, a fost deja în atenția Curții Constituționale, așa cum s-a arătat

mai sus, astfel că nu este de natură a conduce la alte concluzii, decât cele deja

expuse.

Prin urmare, Curtea, văzând considerentele

celor două decizii de neconstituționalitate, apreciază prin prisma art. 51 din Constituția

României că, în aplicarea legii interne, trebuie respectată interpretarea dată acesteia

de Curtea Constituțională în analiza compatibilității sale cu norma constituțională,

prin raportare la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, conform art. 20 din

Constituție, având în vedere rolul Curții Constituționale de unică autoritate de

jurisdicție constituțională, ce are ca scop garantarea respectării Constituției

și, implicit, efectele deciziilor sale pronunțate în această materie.

Așa cum a constatat Curtea Constituțională,

legiuitorul român a acordat o atenție deosebită reglementărilor referitoare la reparațiile

pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989, având în vedere voința noului stat democratic instaurat în decembrie 1989

de a recunoaște și de a condamna aceste fapte. În acest sens au fost inițiate și

adoptate reglementări privind restituirea bunurilor mobile și imobile preluate abuziv

și, în măsura în care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de compensații

pentru acestea, reabilitarea celor condamnați din motive politice, acordarea de

indemnizații, de despăgubiri pentru daunele morale suferite și de alte drepturi.

Reglementările adoptate au ținut seama

de rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) intitulată

„Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste"

și nr. 1.481 (2006) intitulată „necesitatea condamnării internaționale a crimelor

comise de regimul comunist".

Potrivit acestor acte cu caracter de recomandare

pentru statele membre ale Consiliului Europei,

având în vedere încălcarea drepturilor omului de către regimul

comunist, s-a constatat necesar ca persoanele nevinovate, persecutate pentru fapte

care ar fi considerate legale într-o societate democratică să fie reabilitate, să

le fie restituite proprietățile confiscate sau să primească compensații, dacă acest

lucru nu mai este posibil și, atât timp cât victimele regimului comunist sau familiile

lor mai sunt în viață, să poată primi compensații pentru daunele morale suferite.

Instanța de apel a reținut, prin raportare

la Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, că instanța de contencios european a

acordat o „importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea

compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar,

ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate

al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții

nu au putut dobândi o „speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.

Instanța de contencios european nu a sancționat

sub aspectul art. 1 din Protocolul nr. 1 și a art. 6 parag. 1 Convenție împrejurarea

că în cursul procedurii interne, Curtea Constituțională a declarat neconstituționalitatea

dispozițiilor legale incidente în cauză.

Ceea ca a sancționat instanța de contencios

european în alte cauze a fost intervenția statului prin puterea legislativă, având

ca scop modificarea în favoarea sa a unei legi aplicabile cauzei în care statul

era parte și prin aceasta crearea unei șanse de câștig a procesului (a se vedea

cauza Rafinăriile Grecești Stran și Stratis Andreadis cauza Greciei, cererea din

1987, hotărâre din 9 decembrie 1994, și cauza Crișan cauza României, cererea din

1998, hotărâre din 27 mal 2003).

Or, în situația de față, nu s-a ridicat

problema intervenției legislative și statului, ci a declarării neconstituționalității

unor dispoziții legale incidente în cauză.

Referitor la incidența art. 6 din Convenția

Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, trebuie pornit de la faptul că instanța

europeana a fost confruntată cu problema de a ști în ce măsură intervenția puterii

legislative sau a puterii executive într-o procedură judiciară aflată în curs de

derulare este de natură să pună în discuție dreptul la un tribunal garantat de acest

text.

Curtea a admis că puterea legiuitoare poate

adopta reglementări cu efect retroactiv în materie civilă; preeminența dreptului

și noțiunea de proces echitabil exclud însă orice ingerință a puterii legiuitoare

într-un proces deja existent în vederea influențării soluționării litigiului de

către puterea judiciară, cu excepția cazului în care există motive extrem de importante

de interes general (Zielinski, Pradal, Gonzales și alții împotriva Franței, hotărârea

din 28 octombrie 1999).

Singurul motiv acceptat până acum de Curte,

când intervenția legislativă a corespuns unei „evidente și imperioase justificări

a interesului general" a fost „umplerea unui vid juridic", adică îndreptarea

unei situații create printr-o eroare sau lacună a legiuitorului. În aceste cazuri,

Curtea a considerat că intervenția a fost previzibilă, era de așteptat și reclamanții

nu puteau pretinde că ar fi avut un drept de a beneficia de situația astfel creată

(cauza Eeg-Slachthuis Verbis împotriva Belgiei, hotărârea din 10 noiembrie 2005).

În același sens, în cauza Gig li Construzioni împotriva Italiei, hotărârea din 1

aprilie 2008), Curtea nu a constatat o încălcare a principiului egalității armelor,

reținând că „intervenția legiuitorului avusese ca scop înlăturarea unei erori de

tehnică legislativă".

Făcând aplicarea acestor principii în cauza

de față, se constată, pe de o parte, că nu este vorba de o intervenție a legiuitorului

sau a executivului în vederea influențării soluționării litigiului, de natură să

aducă atingere principiului preeminenței dreptului și noțiunii de proces echitabil

sau a principiului egalității și nediscriminării, ci a Curții Constituționale, care

potrivit statutului său este o autoritate publică independentă și al cărei scop

este garantarea supremației Constituției, iar pe de altă parte, intervenția a avut

loc în principal, așa cum s-a reținut anterior pentru a înlătura un paralelism legislativ,

apreciat de către autoritatea cu competențe în această materie, contrar normelor

de tehnică legislativă și principiilor constituționale.

Dată fiind distincția evidentă pe care

Curtea europeană o realizează sub acest aspect, Curtea va constata și faptul că,

prin declararea ca neconstituțională a normei art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I

Legea nr. 221/2009, de către Curtea Constituțională,

organism independent învestit cu sarcina asigurării supremației Constituției, nu

se aduce atingere dreptului reclamantului la un proces echitabil, prevăzut de

art. 6 Convenția Europeană a Drepturilor Omului, garantat de art. 21 Constituție,

indiferent dacă această analiză se realizează din perspectiva componentei dreptului

de acces la o instanță sau din cea a egalității de arme în cadrul unui proces.

Nu se poate susține că prin constatarea

neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și

ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura

făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au

fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al

stabilității juridice.

Atunci când intervine controlul de constituționalitate

declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este afectată

acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă

parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al

pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul

actului. O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului

de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare

a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat.

Pe de altă parte, prin respectarea efectelor

obligatorii ale Deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea

jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare

de situații discriminatorii. În același timp nu poate fi vorba de o încălcare a

principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional

la Convenția europeană a drepturilor omului, care garantează, într-o sferă mai largă

de protecție decât cea reglementată de art. 14, exercitarea oricărui drept prevăzut

de lege, tară nicio discriminare.

Este vorba așadar de garantarea dreptului

la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor

în legislația internă a statului. în situația analizată însă, drepturile pretinse

nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea

lor de ternei legal s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive

a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.

Tot astfel, raportat la premisa existenței

deja a, unei reglementări instituite în același scop, concluzie dedusă din raționamentul

juridic expus anterior, consacrat de instanța de contencios constituțional, Curtea

apreciază că reclamanții au avut posibilitatea recurgerii la procedura instituită

de reglementarea anterioară, faptul că aceștia nu au depus diligentele necesare

și nu au beneficiat de măsurile compensatorii, acordate de stat în baza Decretului-lege

nr. 118/1990, nu pot fi imputate pârâtului.

În

ceea ce privește daunele materiale, solicitare ce urmează

a fi analizată prin raportare la art. 5 alin. (1) lit. b) Legea nr. 221/2009, Curtea

a constatat că apelanții reclamanți au precizat că acestea constau în contravaloarea

bunurilor confiscate, respectiv 2 boi (5.000 RON), 10 oi (5.000 RON), 10 m stofa

lână (5.000 RON), 6 iambule lână

(5.000

RON), precum și cheltuielile de judecată în valoare de 1.500 RON la care a fost

obligat deținutul în temeiul sentinței penale, sumă ce s-a cerut a fi reactualizată

cu indicele de inflație.

Potrivit fișei matricole penale, Curtea

a reținut că autorul reclamanților deținea la data de 29 martie 1952, cu titlu de

avere 5 ha teren. De asemenea, potrivit declarației date pe propria răspundere a

acestuia, din 11 ianuarie 1952, rezultă că averea ce o deținea consta în 5 ha teren

arabil și două oi, iar potrivit notei de serviciu din 06 noiembrie 1951, autorul

reclamanților poseda 5 ha teren arabil, doi oi și 9 oi.

Analizând atât sentința penală de condamnare

nr. 174/1952, precum și decizia penală prin care s-a soluționat recursul declarat

împotriva acesteia, Curtea nu poate deduce în ce a constat confiscarea averii autorului

apelanților reclamanți.

Deși s-au făcut numeroase diligente atât

de către apelanții reclamanți, cât și de către instanța de apel pe lângă instituțiile

abilitate să comunice procesul verbal de executare a sentinței penale sau de confiscare

a averii autorului reclamanților, acordându-se numeroase termene pentru obținerea

acestora, demersurile s-au dovedit a fi zadarnice.

Ca urmare, Curtea, a constatat, pe de o

parte, că din niciun act depus la dosar nu rezultă că autorul reclamanților ar fi

deținut cupoane de stofă de lână sau iambule de lână, că numărul oilor deținute

de acesta ar fi fost de 10, contrar a ceea ce chiar D.G.Z. ar fi declarat anterior

încarcerării sale; pe de altă parte, la dosar nu s-a depus nicio dovadă în sensul

că, așa cum s-a dispus prin hotărârea de condamnare, s-ar fi confiscat în mod concret

acestuia 2 boi, 10 oi, lână și stofa de lână, așa cum apelanții reclamanți au susținut.

În ceea ce privesc cheltuielile de judecată

la care autorul reclamanților a fost obligat prin hotărârea penală de condamnare,

Curtea a constatat că, într-adevăr, acesta a fost obligat la 11.500 RON cu acest

titlu. Cu toate acestea, la dosar nu s-a făcut nicio dovadă că aceste cheltuieli

de judecată au fost plătite de către autorul reclamanților și încasate de stat,

în executarea sentinței.

În consecință, Curtea de Apel București,

secția a IlI-a civilă, și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat

apelul formulat de apelanții - reclamanți Z.I., M.F.ca și S.M., toți cu domiciliul

ales la S.C.P.A. M. și Asociații, în București., împotriva sentinței civile nr.

844 din 19 mai 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a IlI-a civilă.

A admis apelurile formulate de apelantul

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București și de apelantul -

pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva aceleiași sentințe.

A schimbat în parte sentința, în sensul

că a respins capătul de cerere privind acordarea daunelor morale, ca neîntemeiat.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței

referitoare la daunele materiale.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs

reclamanții Z.I., S.M. și M.F.CA, în temeiul motivului de nelegalitate prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea

deciziei atacate, în sensul admiterii apelului reclamanților și respingerii celorlalte

apeluri și admiterea în totalitate a cererii de chemare în judecată.

În temeiul motivului de nelegalitate sus

invocat, recurenții au susținut că la data promovării acțiunii au avut o speranță

legitimă în ceea ce privește daunele morale solicitate, atât prin existența Legii

nr. 221/2009, cât și prin admiterea în parte a acțiunii de către instanța de fond.

Astfel, existând un bun, existând o speranță

legitimă, prin respingerea apelului reclamanților este evident că se încalcă dispozițiile

art. 1 din Protocolul 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului Interpretarea

instanței de apel este greșită, nu se poate nega nașterea și existența speranței

legitime și a previzibilității efectelor legii.

De asemenea, în susținerea recursului,

recurenții invocă dispozițiile Rezoluției 1096/1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului

Europei, Rezoluția 1748/2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei și

art. 5 Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

De asemenea, se încalcă grav dreptul la

un proces echitabil în sensul art. 6 parag. 1 Convenție, întrucât schimbarea în

apel a sentinței pronunțate constituie o nerespectare a securității raporturilor

juridice.

Recurenții consideră că în raport de legislația

internă de la data introducerii acțiunii și de legislația externă actuală sunt îndreptățiți

la acordarea de daune morale.

În ceea ce privește Decretul - Lege

nr. 118/1990, recurenții arată că acesta dă dreptul persoanelor persecutate din

motive politice de dictatura comunistă la plata unei indemnizații lunare pentru

fiecare an de detenție sau strămutare în alte localități. Noțiunea de indemnizație

constituie un drept de securitate socială, fiind diferită de daunele morale.

În practică decizia Înaltei Curți de Casație

și Justiție nr. 3037/2005 recunoaște indemnizația lunară ca fiind un drept de securitate

socială, fiind distinctă de noțiunea de despăgubire, acesta având un regim juridic

și un fundament diferit.

Prin urmare și motivarea instanței prin

care se reține că reclamanții au avut posibilitatea recurgerii la procedura instituită

de acest act normativ este nelegală.

Cu referire la capătul de cerere privind

respingerea capătului de cerere privind daunele morale, recurenții au arătat că

deși instanța de apel enumera o serie de înscrisuri din care rezultă bunurile pe

care autorul lor le avea în proprietate înainte de condamnare, sancționează reclamanții

cu respingerea acestui capăt de cerere întrucât nu s-a făcut dovada bunurilor confiscate.

Actele de la dosar, confirmau parțial susținerile reclamanților, iar instanța de

apel trebuia să facă aplicarea dispozițiilor art. 174 C. proc. civ..

În mod greșit, instanța de apel a pretins

reclamanților să facă dovada confiscării averii și achitării cheltuielilor de judecată,

fiind de notorietate că regimul comunist nu avea obiceiul să comunice actele persoanei

condamnate.

Examinând sentința atacată, prin prisma

motivelor invocate, subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte a constatat că prezentul recurs nu este întemeiat,

Curtea de Apel București pronunțând o hotărâre temeinică și legală, pentru considerentele

expuse în cuprinsul său și pe care instanța de recurs și le însușește în întregime.

Astfel, prima instanță a făcut o corectă

interpretare și aplicare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, prin

raportare la prevederile art. 147 alin. (1) Constituția României și art. 31

alin. (3) din Legea nr. 47/1992, fiind justă concluzia că a dispărut temeiul de

drept invocat de reclamanți în susținerea acțiunii, astfel că solicitarea lor nu

mai poate fi admisă. De asemenea, în acest sens este și jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului arătată.

În ceea ce privește efectele Deciziei

nr. 1358/2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de fața, Înalta Curte

are în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. (1) Constituție (prevăzute

și de art. 31 alin. (3) Legea nr. 47/1992) și dispozițiile art. 147 alin. (4) Constituție,

potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of., iar de la

data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Astfel, având în vedere că Decizia nr.

1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010,

iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile

declarate neconstituționale (art. 5 alin. (1) lit. a) Legea nr. 221/1009) cu dispozițiile

Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea

ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele

abrogate.

Așadar, fiind desființat temeiul juridic

care a stat la baza acțiunii reclamantei, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) Legea

nr. 221/2009, Înalta Curte a apreciat că în mod just a fost respinsă acțiunea acesteia.

Această soluție se impune, chiar dacă pricina se afla pe rolul curții de apel la

data deciziei arătate, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională

a dat naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare

(facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri

definitive.

Această soluție se impune cu atât mai mult

cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri

rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri

dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după

ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției

invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o

lege care a făcut obiectul acelei excepții.

Declararea ca neconstituțională a unei

legi ori a unei prevederi dintr-o lege, nu are aceleași efecte juridice ca și abrogarea

unui act normativ ori a unor dispoziții dintr-un act normativ. Chiar dacă ambele

produc efecte numai pentru viitor, abrogarea nu aduce atingere efectelor juridice

produse de principiul tempus regit actum, în timp ce declararea ca neconstituțională

a unei dispoziții legale produce efecte depline inclusiv în privința litigiilor

în curs de judecată. Diferența dintre cele două noțiuni este esențială. Abrogarea

unui act normativ este rodul manifestării voinței supreme a legiuitorului care însă

nu poate retroactiva. Declararea ca neconstituțională a unei legi ori a unei norme

juridice dintr-o lege are drept consecință încetarea producerii oricăror efecte

juridice ale acelei, norme, după o perioadă de suspendare de 45 de zile, pe considerentul

că norma juridică incriminată s-a născut nevalabilă, datorită lipsei conformității

sale cu principiile constituționale. Cu alte cuvinte, regimul juridic al neconstituționalității

unei legi ori a unui text de lege, este similar principiului nulității unui act

juridic civil, conform căruia quod nullum este, nullum producit efectum. Altfel

spus, sub aspectul efectelor și al regimului juridic, abrogarea unui act normativ

este similară revocării mutuale a unui act juridic în timp ce neconstituționalitatea

unei legi este similară nulității actului juridic. Atât abrogarea actului normativ

cât și revocarea actului juridic presupun acte (normative/juridice) inițial valabile,

în schimb neconstituționalitatea unei legi ori nulitatea actului juridic civil exprimă

deficiențe ce împiedică nașterea valabilă a actului respectiv. Practic efectul declarării

neconstituționalității unui text de lege care consfințește un drept subiectiv civil

în constituie stabilirea nașterii nevalabile a acelui drept și pe cale de consecință

imposibilitatea recunoașterii lui de către instanță ori de către o altă autoritate.

S-a mai reținut că argumentele reclamanților

privind neretroactivitatea Deciziei Curții Constituționale sunt greșite, întrucât

ar lăsa fără finalitate o instituție juiidică de o deosebită importanță într-un

stat de drept, consacrată constituțional, lucru ce nu poate fi permis, cu atât mai

mult cu cât reclamanta nu a avut recunoscute pretențiile printr-o hotărâre definitivă

și executorie care ar putea constitui un „bun" în accepțiunea jurisprudenței

Convenției Europene a Drepturilor Omului ocazionată de protejarea dreptului consacrat

de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Recurenții încearcă să creeze o confuzie

între instituții juridice diferite, cu conținut și regim juridic distinct, lucru

ce nu poate fi acceptat. Aserțiunile vizând neretroactivitatea legii civile nu sunt

aplicabile în cauză, întrucât Decizia Curții Constituționale nu este o lege, ci

o hotărâre, ce se publică în M. Of., astfel că nu se impune respectarea principiului

enunțat de art. 1 C. civ. și art. 15 alin. (2) Constituția României, al neretroactivității

legii civile noi.

Suntem în prezența controlului constituționalității

unei legi ulterior adoptări sale, pe calea excepției de neconstituțional itate a

unei dispoziții legale. Astfel, după constatarea neconstituționalității unui text

de lege, acesta nu mai poate fi aplicat în cauzele aflate pe rolul instanței de

judecată, întrucât contravine unor dispoziții constituționale, act normativ cu rang

prioritar. Este evident că decizia Curții Constituționale este obligatorie în toate

dosarele ce nu sunt soluționate definitiv, tară excepție, neprezentând relevanță

data înregistrării acțiunii pentru că, față de modalitatea invocării acestei excepții,

aceasta se întâmplă întotdeauna în cadrul unui proces aflat pe rolul instanței de

judecată.

Dispozițiile Convenției Europene a

Drepturilor Omului și ale Primului Protocol adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului nu au fost încălcate prin decizia atacată, care este urmarea

unei juste aplicări a acestora prin raportare la jurisprudențele acestei instanțe

europene.

Neretroactivitatea deciziilor Curții Constituționale,

vizează pricinile soluționate deja definitiv, în care părțile au dobândit un „bun"

în accepțiunea art. l din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, și nu situația promovării unei acțiuni, ce nu conferă nici măcar

o „speranță legitimă" reclamanților.

Înalta Curte constată că Decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale în conținutul său a avut în vedere inclusiv jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului pentru diversele argumente reținute și că prin

pronunțarea ei nu s-a creat un vid legislativ în raport cu care instanța trebuia

să folosească temeiuri de drept substitutive din legislația națională sau din instrumentele

juridice internaționale ci, dimpotrivă, rațiunea ei a fost determinată tocmai de

existența unor reglementări paralele în una și aceeași materie.

Totodată, contrar a ceea ce recurenții

susțin, Decizia nr. 1358/2010 trebuie aplicată și cauzelor nefinalizate până la

data publicării ei printr-o hotărâre definitivă (cum este și cazul de față) -așa

cum în mod corect a și argumentat instanța de fond - nefiind vorba în această situație

de o încălcare a principiului neretroactivității.

Că această interpretare este corectă rezultă,

de dată recentă, și din Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție - Completul de recurs în interesul legii, care, cu caracter

general obligatoriu, a clarificat definitiv problema modului de aplicare în timp

a deciziei instanței constituționale.

Criticile reclamanților axate pe ideea

priorității textelor legale consacrate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului

în materie nu pot fi reținute, întrucât soluția adoptată de instanța constituțională

nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun" în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât

în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției

deciziei Curții Constituționale nu se poate vorbi despre existența unui asemenea

bun, și nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are

o existență de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor

și libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări deduse din existența

unor motive obiective și rezonabile.

Referitor la noțiunea de „bun", potrivit

jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale",

cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate

pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv

al unui drept.

Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009

a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță

în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiționale,

pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea, de către instanță,

a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor.

Sub acest aspect, în jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță de restituire este „o creanță

sub condiție" atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar trebui

rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate". De aceea,

„la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative,

această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi

considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. l din Primul Protocol"

(Cauza Caracas împotriva României - M. Of. al României, nr. 189/19.03.2007).

În

mod asemănător s-a reținut într-o altă cauză (Cauza Ionescu

și Mihăilă contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar

putea prevala doar de o creanță condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor

legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii

judiciare pe care o demaraseră".

Rezultă că nu este vorba de drepturi născute

direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie

stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive,

astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista

o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu

se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. l

din Protocolul nr. l.

În jurisprudența instanței europene s-a

statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. l din Protocolul

nr. l decât d acă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară

trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ș.a.

contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).

Rezultă că, în absența unei hotărâri definitive

care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale,

nu se poate vorbi despre existența unui bun în sensul art. l din Protocolul nr.

l, astfel încât situația existentă în cauză nu se circumscrie dispozițiilor Convenției

la care face generic referire reclamantul.

Referitor la noțiunea de „speranță legitimă",

fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice

de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția

art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul

intern, respectiv, atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudența

clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza Atanasiu ș.a. contra României,

parag. 137).

O asemenea jurisprudența nu s-a conturat

însă până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuție, iar noțiunea de

„speranță legitimă" nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma

legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea

organului jurisdicțional.

Pe de alta parte, în acord cu cele statuate

de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 1358/2010, Curtea în mod corect a apreciat

ca scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele

persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit,

prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior

-ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii

este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea

măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative

interne, fiind în deplină

concordanță

cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei. Or, prin legile reparatorii

adoptate anterior Legii nr. 221/2009 (respectiv Decretul-Lege nr. 118/1990 și O.U.G.

214/1999) precum și prin condamnarea publica a acțiunilor represive înfăptuite de

regimul comunist, Statul Român a recunoscut și condamnat masurile contrare drepturilor

omului, acordând victimelor acestor măsuri o serie de drepturi și facilități de

ordin material și moral.

Nu poate exista decât o obligație morală

a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă.

De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12

mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2

februarie 2010 în Ca