ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1281/2010

Asupra recursului civil de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 7827/105/2008 reclamantul D.G. s-a adresat instanței, formulând cerere de chemare în judecată împotriva pârâților Statul Român prin Președinția României, Guvernul Român, Ministerul Justiției, Administrația Națională a Penitenciarelor și Penitenciarul Arad, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea acestora să-i plătească în subsidiar suma de 550.000 lei cu titlu de despăgubiri civile, reprezentând o minimă reparație echitabilă pentru încălcarea și îngrădirea dreptului său de a efectua cumpărături și de a primi pachete pe o perioadă de două luni, respectiv lunile aprilie și mai 2008, fără a exista o hotărâre definitivă în acest sens.

Prin încheierea de ședință din data de 13 februarie 2009, instanța a dispus introducerea în cauză a Statului Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, în condițiile în care reclamantul a solicitat acordarea de despăgubiri pentru aplicarea unei sancțiuni pretins nelegale de către instituții ale statului. La data de 13 martie 2009, pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor prin D.G.F.P. Prahova a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, în condițiile în care reclamantul a solicitat acordarea de despăgubiri civile ca urmare a încălcării și îngrădirii anumitor drepturi pe care la avea în perioada când se afla în detenție la Penitenciarul Arad.

Prin sentința civilă nr. 697 din 20 martie 2009, Tribunalul Prahova, secția civilă, a respins excepția netimbrării cererii de chemare în judecată invocată de pârâtul Ministerul Justiției - Administrația Națională a Penitenciarelor; excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâtul Guvernul României și excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor. A admis excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâților Ministerul Justiției, Guvernul României și Administrația Națională a Penitenciarelor. A respins acțiunea formulată de reclamantul D.G., așa cum a fost precizată ulterior, față de pârâții Ministerul Justiției, Guvernul României și Administrația Națională a Penitenciarelor, ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală activă.

S-a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamant, așa cum a fost precizată ulterior, împotriva pârâților Statul Român prin Președinția României, Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor București – D.G.F.P. Prahova și Penitenciarul Arad.

Împotriva hotărârii respective, la data de 12 mai 2009, a declarat apel reclamantul D.G., criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică, calea de atac fiind respinsă, ca nefondată, de către Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia civilă nr. 131 din 23 iunie 2009. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că sunt neîntemeiate motivele de apel formulate de reclamant, întrucât prin aplicarea sancțiunii, constând în suspendarea pe o perioadă de două luni a dreptului de a primi pachete de la familie și de a cumpăra bunuri din incinta Penitenciarului Arad, acestuia nu i s-a produs nici un prejudiciu material pentru a fi îndreptățit să pretindă sume de bani cu titlu de despăgubiri, conform art. 998-999 C. civ.

și art. 504 C. proc. pen., chiar dacă ulterior Hotărârea nr. 577/2008 a Comisiei de Disciplină din cadrul penitenciarului a fost anulată prin sentința penală nr. 577 din 6 martie 2008 a Judecătoriei Arad.

S-a mai reținut că prima instanță a făcut o corectă trimitere la dispozițiile art. 3 și art. 5 alin. (5) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, însă nu sunt aplicabile aceste prevederi, întrucât reclamantul a primit hrană, alimente și cele necesare traiului decent, fiind supus unui regulament aplicabil în locurile de detenție, nerezultând din nicio probă administrată în cauză că acesta a fost înfometat, izolat sau supus unui regim sever care să-i pună în pericol sănătatea, demnitatea și viața Împotriva deciziei respective, la data de 21 iulie 2009, în termen legal, a declarat recurs reclamantul D.G., criticând-o ca fiind nelegală și solicitând modificarea acesteia în sensul admiterii apelului declarat împotriva hotărârii primei instanțe care să fie schimbată în tot, admițându-i-se acțiunea civilă în pretenții, așa cum a fost formulată.

Prin motivele de recurs, depuse odată cu cererea, a susținut că instanța de apel deși constată că, sancțiunea aplicată prin Hotărârea nr. 577 din 6 martie 23008 a Comisiei de Disciplină din cadrul Penitenciarului Arad, constând în interzicerea dreptului de a primi pachete de la familie și de a cumpăra alimente de la chioșcul penitenciarului, i-a fost anulată prin hotărâre judecătorească a reținut în mod nelegal că nu a fost prejudiciat, invocând în acest sens prevederile C.E.D.O., însă ignorând cu premeditare prevederile clare și concrete ale Legii nr. 275/2006, art. 49 și art. 55 și art. 56 din H.G. nr. 1849/2006 privind Regulamentul de aplicare a acestei legi.

S-a invocat în acest sens faptul că a fost prejudiciat prin obstrucționarea exercitării drepturilor sale legale prevăzute de legile în vigoare, în mod abuziv, fără a exista o hotărâre judecătorească în această privință, iar sancțiunea a fost anulată prin hotărâre judecătorească, însă aceasta fusese deja pusă în aplicare, fiindu-i pusă în pericol sănătatea, prin interzicerea alimentelor, chiar dacă erau suplimentare, chiar viața, întrucât alimentele distribuite de către unitate erau insuficiente și nesatisfăcătoare, fiind și prejudiciat moral, fiind discriminat față de ceilalți deținuți care aveau acest drept, fiind sancționat fără motiv.

S-a mai arătat că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii, reținând în mod eronat că nu a fost prejudiciat material, neavând dreptul la o reparație echitabilă pentru abuzul grosolan săvârșit de funcționarii publici împotriva sa, cu atât mai mult cu cât s-a constatat că sancțiunea i-a fost aplicată în timp ce se afla în executarea unei pedepse privative de libertate. La data de 18 ianuarie 2010, intimatul-pârât Ministerul Justiției – Administrația Națională a Penitenciarelor a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului declarat de reclamant, ca nefondat. Recursul declarat de reclamantul D.G., este nefondat și se va respinge, ca atare, avându-se în vedere următoarele considerente: Astfel, în primul rând, se va constata faptul că motivele de recurs formulate nu au fost încadrate în drept, conform art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc.

civ., însă dezvoltarea acestora de către recurent face posibilă încadrarea cererii în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., conform art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în condițiile în care reclamantul a susținut aplicarea greșită în privința sa a dispozițiilor Legii nr. 275/2006, art. 49 și a art. 55-56 din H.G. nr. 1849/2006 privind Regulamentul de aplicare a acestei legi privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.

Dispozițiile art. 49 din Legea nr. 275/2006, invocate de recurent, stipulează faptul că: persoanele aflate în executarea pedepselor privative de libertate au dreptul de a primi bunuri, însă acest drept poate fi suprimat pe o perioadă determinată conform dispozițiilor art. 71 lit. d) din aceeași lege, care prevăd suspendarea dreptului de a primi și de a cumpăra bunuri, cu excepția celor necesare pentru igiena individuală, pe o perioadă de cel mult două luni – prin aplicarea acestei sancțiuni disciplinare persoanelor deținute ce se fac vinovate de săvârșirea unor abateri disciplinare.

Aplicarea sancțiunii disciplinare se stabilește de către Comisia de Disciplină din Cadrul Penitenciarului, care emite o hotărâre în acest sens și care poate fi atacată cu plângere la judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate, iar împotriva încheierii pronunțate de acesta, persoana condamnată și sancționată disciplinar poate formula contestație la judecătoria în a cărei circumscripție se află penitenciarul, în termen de trei zile de la comunicarea încheierii. Prevederile art. 74 alin. (6) din aceeași lege stipulează însă, faptul că, plângerea formulată conform alin. (1) și contestația introdusă potrivit alin. (5) nu suspendă executarea sancțiunilor disciplinare, cu excepția celei prevăzute în art. 71 alin. (1) lit. f) (izolarea pe maximum 10 zile).

Se observă din aceste dispoziții legale că în cadrul procedurii de anulare a sancțiunilor disciplinare aplicate persoanelor aflate în detenție, utilizarea căilor de atac împotriva hotărârilor Comisiei de Disciplină din cadrul penitenciarelor, nu are drept efect suspendarea executării sancțiunii, hotărârea respectivă fiind executorie. Ca urmare, sunt nefondate susținerile recurentului, potrivit cărora, a fost obstrucționat în exercitarea drepturilor sale legale, în baza unei sancțiuni disciplinare ce nu era definitivă și care a fost ulterior anulată de către o instanță judecătorească.

În același timp, prin aplicarea sancțiunii disciplinare respective, recurentului nu i s-a creat automat un prejudiciu de ordin material sau moral atâta vreme cât i s-a interzis dreptul de a cumpăra bunuri și de a primi pachete alimentare, cu excepția celor necesare igienei personale întrucât, prin luarea măsurii respective, reclamantul nu a suferit nicio pagubă concretă, constând în restrângerea libertății în sine, iar bunurile respective exced strictului necesar unei vieți normale și civilizate derulată în regim de detenție. Reclamantul D.G.

se află în executarea unei pedepse preventive de libertate pentru săvârșirea unei infracțiuni grave de omor, regim de detenție care trebuie respectat atât în privința drepturilor persoanelor condamnate cât mai ales în privința obligațiilor acestora, a conduitei și comportamentului de care trebuie să dea dovadă persoanele internate, astfel încât aplicarea unei sancțiuni disciplinare, chiar ulterior anulată de către instanța judecătorească, nu poate conduce automat la concluzia că cel sancționat a fost prejudiciat și că sunt întrunite elementele răspunderii civile reglementate de art. 998-999 C. proc. civ. și a celei reglementate de art. 504 C. proc. pen. Prejudiciul invocat de reclamant trebuia și dovedit, ceea ce în cauză nu s-a realizat, așa cum corect au reținut cele două instanțe.

De asemenea, nu se poate susține că i-a fost afectată sănătatea, viața și demnitatea, prin interzicerea unor drepturi alimentare suplimentare, prin faptul că hrana distribuită de unitate era insuficientă și nesatisfăcătoare și prin faptul că a fost sancționat fără motiv. Față de cele arătate, Înalta Curte, constată că este neîntemeiat motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamant se va respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul D.G. împotriva deciziei nr. 131 din 23 iunie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 26 februarie 2010.