ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1281/2010

Asupra

recursului civil de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Prahova sub nr. 7827/105/2008 reclamantul D.G. s-a adresat

instanței, formulând cerere de chemare în judecată împotriva pârâților Statul

Român prin Președinția României, Guvernul Român, Ministerul Justiției,

Administrația Națională a Penitenciarelor și Penitenciarul Arad, solicitând ca

prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea acestora să-i

plătească în subsidiar suma de 550.000 lei cu titlu de despăgubiri civile, reprezentând

o minimă reparație echitabilă pentru încălcarea și îngrădirea dreptului său de

a efectua cumpărături și de a primi pachete pe o perioadă de două luni,

respectiv lunile aprilie și mai 2008, fără a exista o hotărâre definitivă în

acest sens.

Prin încheierea de ședință din data

de 13 februarie 2009, instanța a dispus introducerea în cauză a Statului Român

prin Ministerul Economiei și Finanțelor, în condițiile în care reclamantul a

solicitat acordarea de despăgubiri pentru aplicarea unei sancțiuni pretins

nelegale de către instituții ale statului.

La data de 13 martie 2009, pârâtul

Ministerul Economiei și Finanțelor prin D.G.F.P. Prahova a formulat întâmpinare,

prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului

Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, în condițiile în care

reclamantul a solicitat acordarea de despăgubiri civile ca urmare a încălcării

și îngrădirii anumitor drepturi pe care la avea în perioada când se afla în

detenție la Penitenciarul Arad.

Prin sentința civilă nr. 697 din 20

martie 2009, Tribunalul Prahova, secția civilă, a respins excepția netimbrării

cererii de chemare în judecată invocată de pârâtul Ministerul Justiției -

Administrația Națională a Penitenciarelor; excepția inadmisibilității acțiunii

invocată de pârâtul Guvernul României și excepția lipsei calității procesuale

pasive a Statului Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor.

A admis excepțiile lipsei calității

procesuale pasive a pârâților Ministerul Justiției, Guvernul României și

Administrația Națională a Penitenciarelor.

A respins acțiunea formulată de

reclamantul D.G., așa cum a fost precizată ulterior, față de pârâții Ministerul

Justiției, Guvernul României și Administrația Națională a Penitenciarelor, ca

fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală activă.

S-a respins, ca neîntemeiată,

acțiunea formulată de reclamant, așa cum a fost precizată ulterior, împotriva

pârâților Statul Român prin Președinția României, Statul Român prin Ministerul

Economiei și Finanțelor București – D.G.F.P. Prahova și Penitenciarul Arad.

Împotriva hotărârii respective, la

data de 12 mai 2009, a declarat apel reclamantul D.G., criticând-o ca fiind

nelegală și netemeinică, calea de atac fiind respinsă, ca nefondată, de către

Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

prin decizia civilă nr. 131 din 23 iunie 2009.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de apel a reținut că sunt neîntemeiate motivele de apel formulate de

reclamant, întrucât prin aplicarea sancțiunii, constând în suspendarea pe o perioadă

de două luni a dreptului de a primi pachete de la familie și de a cumpăra

bunuri din incinta Penitenciarului Arad, acestuia nu i s-a produs nici un

prejudiciu material pentru a fi îndreptățit să pretindă sume de bani cu titlu

de despăgubiri, conform art. 998-999 C. civ. și art. 504 C. proc. pen., chiar

dacă ulterior Hotărârea nr. 577/2008 a Comisiei de Disciplină din cadrul

penitenciarului a fost anulată prin sentința penală nr. 577 din 6 martie 2008 a Judecătoriei Arad.

S-a mai reținut că prima instanță a

făcut o corectă trimitere la dispozițiile art. 3 și art. 5 alin. (5) din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, însă nu sunt aplicabile aceste prevederi,

întrucât reclamantul a primit hrană, alimente și cele necesare traiului decent,

fiind supus unui regulament aplicabil în locurile de detenție, nerezultând din

nicio probă administrată în cauză că acesta a fost înfometat, izolat sau supus

unui regim sever care să-i pună în pericol sănătatea, demnitatea și viața

Împotriva deciziei respective, la

data de 21 iulie 2009, în termen legal, a declarat recurs reclamantul D.G.,

criticând-o ca fiind nelegală și solicitând modificarea acesteia în sensul

admiterii apelului declarat împotriva hotărârii primei instanțe care să fie

schimbată în tot, admițându-i-se acțiunea civilă în pretenții, așa cum a fost

formulată.

Prin motivele de recurs, depuse

odată cu cererea, a susținut că instanța de apel deși constată că, sancțiunea

aplicată prin Hotărârea nr. 577 din 6 martie 23008 a Comisiei de Disciplină din cadrul Penitenciarului Arad, constând în interzicerea dreptului de

a primi pachete de la familie și de a cumpăra alimente de la chioșcul

penitenciarului, i-a fost anulată prin hotărâre judecătorească a reținut în mod

nelegal că nu a fost prejudiciat, invocând în acest sens prevederile C.E.D.O.,

însă ignorând cu premeditare prevederile clare și concrete ale Legii nr.

275/2006, art. 49 și art. 55 și art. 56 din H.G. nr. 1849/2006 privind

Regulamentul de aplicare a acestei legi.

S-a invocat în acest sens faptul că

a fost prejudiciat prin obstrucționarea exercitării drepturilor sale legale

prevăzute de legile în vigoare, în mod abuziv, fără a exista o hotărâre

judecătorească în această privință, iar sancțiunea a fost anulată prin hotărâre

judecătorească, însă aceasta fusese deja pusă în aplicare, fiindu-i pusă în

pericol sănătatea, prin interzicerea alimentelor, chiar dacă erau suplimentare,

chiar viața, întrucât alimentele distribuite de către unitate erau insuficiente

și nesatisfăcătoare, fiind și prejudiciat moral, fiind discriminat față de

ceilalți deținuți care aveau acest drept, fiind sancționat fără motiv.

S-a mai arătat că instanța de apel a

făcut o greșită aplicare a legii, reținând în mod eronat că nu a fost

prejudiciat material, neavând dreptul la o reparație echitabilă pentru abuzul

grosolan săvârșit de funcționarii publici împotriva sa, cu atât mai mult cu cât

s-a constatat că sancțiunea i-a fost aplicată în timp ce se afla în executarea

unei pedepse privative de libertate.

La data de 18 ianuarie 2010,

intimatul-pârât Ministerul Justiției – Administrația Națională a

Penitenciarelor a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului

declarat de reclamant, ca nefondat.

Recursul declarat de reclamantul D.G.,

este nefondat și se va respinge, ca atare, avându-se în vedere următoarele

considerente:

Astfel, în primul rând, se va

constata faptul că motivele de recurs formulate nu au fost încadrate în drept,

conform art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., însă dezvoltarea

acestora de către recurent face posibilă încadrarea cererii în dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., conform art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în

condițiile în care reclamantul a susținut aplicarea greșită în privința sa a

dispozițiilor Legii nr. 275/2006, art. 49 și a art. 55-56 din H.G. nr.

1849/2006 privind Regulamentul de aplicare a acestei legi privind executarea

pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului

penal.

Dispozițiile art. 49 din Legea nr.

275/2006, invocate de recurent, stipulează faptul că: persoanele aflate în

executarea pedepselor privative de libertate au dreptul de a primi bunuri, însă

acest drept poate fi suprimat pe o perioadă determinată conform dispozițiilor

art. 71 lit. d) din aceeași lege, care prevăd suspendarea dreptului de a primi

și de a cumpăra bunuri, cu excepția celor necesare pentru igiena individuală,

pe o perioadă de cel mult două luni – prin aplicarea acestei sancțiuni

disciplinare persoanelor deținute ce se fac vinovate de săvârșirea unor abateri

disciplinare.

Aplicarea sancțiunii disciplinare se

stabilește de către Comisia de Disciplină din Cadrul Penitenciarului, care

emite o hotărâre în acest sens și care poate fi atacată cu plângere la judecătorul

delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate, iar împotriva încheierii

pronunțate de acesta, persoana condamnată și sancționată disciplinar poate

formula contestație la judecătoria în a cărei circumscripție se află

penitenciarul, în termen de trei zile de la comunicarea încheierii.

Prevederile art. 74 alin. (6) din

aceeași lege stipulează însă, faptul că, plângerea formulată conform alin. (1)

și contestația introdusă potrivit alin. (5) nu suspendă executarea sancțiunilor

disciplinare, cu excepția celei prevăzute în art. 71 alin. (1) lit. f)

(izolarea pe maximum 10 zile).

Se observă din aceste dispoziții

legale că în cadrul procedurii de anulare a sancțiunilor disciplinare aplicate

persoanelor aflate în detenție, utilizarea căilor de atac împotriva hotărârilor

Comisiei de Disciplină din cadrul penitenciarelor, nu are drept efect

suspendarea executării sancțiunii, hotărârea respectivă fiind executorie.

Ca urmare, sunt nefondate

susținerile recurentului, potrivit cărora, a fost obstrucționat în exercitarea

drepturilor sale legale, în baza unei sancțiuni disciplinare ce nu era

definitivă și care a fost ulterior anulată de către o instanță judecătorească.

În același timp, prin aplicarea

sancțiunii disciplinare respective, recurentului nu i s-a creat automat un

prejudiciu de ordin material sau moral atâta vreme cât i s-a interzis dreptul

de a cumpăra bunuri și de a primi pachete alimentare, cu excepția celor

necesare igienei personale întrucât, prin luarea măsurii respective,

reclamantul nu a suferit nicio pagubă concretă, constând în restrângerea

libertății în sine, iar bunurile respective exced strictului necesar unei vieți

normale și civilizate derulată în regim de detenție.

Reclamantul D.G. se află în

executarea unei pedepse preventive de libertate pentru săvârșirea unei infracțiuni

grave de omor, regim de detenție care trebuie respectat atât în privința

drepturilor persoanelor condamnate cât mai ales în privința obligațiilor

acestora, a conduitei și comportamentului de care trebuie să dea dovadă

persoanele internate, astfel încât aplicarea unei sancțiuni disciplinare, chiar

ulterior anulată de către instanța judecătorească, nu poate conduce automat la

concluzia că cel sancționat a fost prejudiciat și că sunt întrunite elementele

răspunderii civile reglementate de art. 998-999 C. proc. civ. și a celei

reglementate de art. 504 C. proc. pen.

Prejudiciul invocat de reclamant

trebuia și dovedit, ceea ce în cauză nu s-a realizat, așa cum corect au reținut

cele două instanțe.

De asemenea, nu se poate susține că

i-a fost afectată sănătatea, viața și demnitatea, prin interzicerea unor drepturi

alimentare suplimentare, prin faptul că hrana distribuită de unitate era

insuficientă și nesatisfăcătoare și prin faptul că a fost sancționat fără

motiv.

Față de cele arătate, Înalta Curte, constată

că este neîntemeiat motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat

de reclamant se va respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamantul D.G. împotriva deciziei nr. 131 din 23 iunie 2009 pronunțată de

Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 26 februarie 2010.