ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2609/2010

Asupra recursului de față: Examinând actele și lucrările dosarului, constată următoarele: Prin acțiunea adresată instanței, reclamanta SC P.T.R. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC C. SA, obligarea acesteia la plata sumei de 1.884.657.562 ron reprezentând prejudiciul creat de aceasta și a sumei de 324.007,65 ron dobânda legală, aferentă prejudiciului. Prin sentința nr. 127 din 21 aprilie 2009 Tribunalul Prahova, a admis acțiunea reclamantei și a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 1.871.534,49 ron prejudiciu material, a sumei de 576.382,99 ron dobândă legală aferentă debitului pentru perioada 31 mai 2005 – 11 februarie 2009 și la plata cheltuielilor de judecată constând în 31.007,53 ron taxă judiciară de timbru, 600 ron onorariu de expert și 40.477,43 ron onorariu avocat.

În considerentele sentinței, instanța de fond a reținut că, în anul 2004 grupul SC P.T. Italia a hotărât realizarea unor investiții în România, drept pentru care, filiala SC P.R.C.S. SA a procedat la achiziționarea unui teren în suprafață de 394.558,51 m.p. situat în intravilanul Municipiului Slatina după ce, în prealabil, a efectuat investigații cu privire la teren conform certificatului de urbanism emis de Primăria Slatina, din care a rezultat că terenul îndeplinea condițiile tehnice economice și juridice pentru realizarea investiției. Din cuprinsul certificatului de urbanism a rezultat că pârâta SC C. SA prin regionala Argeș a avizat favorabil lucrările de amenajare și sistematizare a platformei, în sensul că acestea nu afectează sistemul național de transport țiței, gazolină, etan și condensat.

S-a constatat că, ulterior, terenul a fost vândut reclamantei, urmând ca aceasta să efectueze investiția însă, cu ocazia demarării lucrărilor, aceasta a constatat că terenul era subtraversat de o conductă magistrală de transport motorină, astfel că, pentru continuarea investiției au fost necesare lucrări de deviere a conductei ce au necesitat cheltuieli suplimentare. Din ansamblul actelor normative invocate de reclamantă Ordonanța Ministrului Industriei și Resurselor nr. 371/2002, Ordonanța Ministerului Economiei și Comerțului nr. 47/2003, Legea petrolului nr. 238/2004 și Legea nr. 350/2001 instanța a reținut că pârâta, în calitate de unic operator, avea obligația de a marca existența și traseul conductei de motorină prin plăcuțe indicatoare, de a informa autoritățile locale despre existența și traseul conductei și de a acorda solicitantului avizului informațiile necesare.

De asemenea, s-a considerat ca lipsit de relevanță faptul că reclamanta s-a adresat greșit regionalei Argeș și nu la sediul central al pârâtei apreciindu-se că obligația emitentului era de a pune la dispoziția solicitantului toate informațiile necesare, fiind de neeacceptat faptul că regionala ca și structură pârâtei nu avea informații despre traseul conduitei de transport produse petroliere. S-a mai reținut că nerespectarea acestor obligații prin omisiune constituie fapte ilicite ce i-au creat prejudicii reclamantei, existând legătură de cauzalitate intre fapta ilicită și prejudiciu. Apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 156 din 3 decembrie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, care a obligat apelanta la plata cheltuielilor de judecată de 18.346,23 ron.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut în raport de criticile invocate că natura litigiului nu este una de contencios administrativ, în condițiile în care aceasta nu a înțeles să invoce nelegalitatea ori nulitatea avizului emis de SC C. SA. S-a statuat că natura litigiului este comercială, fiind întemeiat pe prevederile art. 998 – art. 999 C. civ. prin care se invocă fapte culpabile ale pârâtei, săvârșite în calitate de operator al rețelelor, cu consecința emiterii unui aviz, dar de natură a o prejudicia pe pârâtă. De asemenea, instanța a apreciat că sunt îndeplinite condițiile răspunderii delictuale, făcând trimitere la obligația operatorului de a marca traseele conductelor și la obligația acestuia de informare.

S-a reținut existența legăturii de cauzalitate și că prejudiciul produs reiese din conținutul expertizei și este confirmată de întregul material probator, în condițiile în care reclamanta a fost împiedicată a-și desfășura proiectul ca urmare a omisiunilor culpabile ale pârâtei. Împotriva deciziei, pârâta SC C. SA a declarat recurs prin care a invocat următoarele critici: 1.Decizia atacată a fost dată cu aplicarea greșită și cu încălcarea legii pentru următoarele motive: - S-au încălcat prevederile art. 295 alin. (1) C. proc. civ. conform cu care instanța de apel este obligată să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii.

Recurenta susține că nu au fost analizate toate criticile invocate prin cererea de apel, cu excepția celor ce au vizat natura litigiului și a obligației de a marca traseul conductelor ceea ce denotă că instanța nu a intrat în cercetarea fondului, impunându-se casarea deciziei și trimiterea spre rejudecare. - În mod greșit s-a apreciat că natura juridică a litigiului este comercială, iar nu de contencios administrativ. Recurenta susține că, în situația în care nu se solicită anularea avizului instanța trebuia să aibă în vedere, coroborând prevederile art. 1, art. 8 și art. 19 din Legea nr. 554/2004, că despăgubirile pot fi cerute și separat de anularea actului întrucât pentru pagubele derivate dintr-un act administrativ, litigiul are caracter de contencios administrativ, câtă vreme se invocă o vătămare, cauzată de o autoritate publică asimilată, printr-un act administrativ (avizul).

Consideră că susținerea reclamantei potrivit căreia pagubele sale nu rezultă din acest act, ci dintr-o serie de delicte pretins săvârșite în emiterea actului este de natură a evita calificarea litigiului, care ar dezavantaja-o, iar întemeierea acțiunii pe dispozițiile art. 998 – art. 999 C. civ. nu leagă instanța singura în măsură să identifice și să aplice norma legală incidentă situației de fapt deduse judecății. Se invocă prevederile Legii nr. 554/2004, considerându-se că avizul este un act administrativ cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică, în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naștere, modificând ori stingând raporturile juridice.

- Reținând în sarcina sa obligația de a marca existența și traseul conductei s-au interpretat și aplicat greșit dispozițiile Ordinului nr. 371/2002 al Ministerului Industriei și Resurselor, care prevăd că plăcuțele indicatoare trebuie să fie montate în același timp cu conducta, fără a se preciza cine trebuie să le monteze, mai ales că în cauză conducta s-a înființat în anul 1981. De altfel, susține recurenta că această interpretare nici nu a fost analizată de instanță și nici critica privind inexistența obligației imposibile. Evocând în amănunt prevederile O.G. nr. 35/2004 și O.G. nr. 37/2005, recurenta conchide că la data de 22 octombrie 2004, conductele nu se aflau în posesia sa (mai exact, printr-o coincidență i s-au predat chiar în ziua respectivă), deci nu-i revenea obligația de a instala plăcuțele de marcare.

- Instanța de apel a analizat criticile sale privind prejudiciul, reținând doar că acesta reiese din cuprinsul expertizei, recurenta reluând toate susținerile din cadrul apelului cu privire la acest aspect. - Instanța de apel nu a analizat lipsa legăturii de cauzalitate, reținându-se doar că legătura de cauzalitate rezultă din materialul probator. Recurenta, reia și în acest caz, susținerea din cadrul cererii de apel. - Reținând întrunirea elementului răspunderii civile delictuale, instanța nu analizat incidența cauzelor exoneratoare de răspundere ce au constat în culpa reclamantei pentru neinformarea asupra situației terenului achiziționat anterior proiectării și culpa unor terți ca de exemplu, Primăria Slatina și Consiliul Județean Olt, care au fost informate despre existența și traseul conductei de motorină în cauză.

Recurenta mai susține că, reclamanta avea obligația de a se adresa SC C. SA pentru obținerea avizului, așa cum i s-a indicat în certificatul de urbanism, întrucât documentul eliberat de SC C. SA Reg. Argeș s-a avizat favorabil numai în ceea ce privește Sistemul Național de Transport Țiței, Gazolină, Etan și Condensat și nu putea cuprinde avizul negativ în privința conductei de motorină pentru că structura teritorială nu era competentă să emită un asemenea aviz și nici nu era obligată să transmită documentația către structura centrală.

2. – Decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, respectiv cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii pentru următoarele motive: - Reținând caracterul comercial al litigiului, instanța de apel a arătat că nu avizul este acela care a generat producerea prejudiciului, ci un întreg complex de acte materiale, constând în omisiuni constatate prin aviz, deși anterior se arătase contrariul, respectiv că: în aviz se materializează activitatea culpabilă a pârâtei; avizul, corect din punct de vedere administrativ a prejudiciat-o pe reclamantă. - Referitor la obligația legală de a informa solicitantul cu privire la existența și traseul conductei, decizia cuprinde o singură fază ceea ce nu poate constitui o motivare.

- Un alt considerent de neînțeles este acela de la pag.10 – primul alineat – prin care se menționează „ ne aflăm în fața situației faptice, generatoare de consecințe, practic recunoscute de apelantă prin avizul emis”. - Hotărârea este nemotivată și în ceea ce privește prejudiciul precum și în privința legăturii de cauzalitate. Prin întâmpinare, intimata SC P.T.R. SRL a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Analizând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs, invocate Înalta Curte, constată că recursul este fondat în limitele și pentru considerentele ce se vor arăta în limitele și pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: - Se impune a se analiza cu prioritate motivul de recurs prin care se critică pretinsa apreciere greșită a naturii juridice a litigiului dedus judecății, calificare ce are drept consecință stabilirea instanței competente.

Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 legea contenciosului administrativ, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ, competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Conform art. 2 lit. b) din aceeași lege, autoritatea publică este definită ca fiind orice organ de stat sau al unităților administrativ teritoriale care acționează în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public.

De asemenea, se prevede că sunt asimilate autorităților publice, în sensul legii, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică. Aceste două texte sunt evocate de recurentă ca și temei în susținerea caracterului contencios administrativ, al litigiului dedus judecății, temeiuri la care se adaugă argumentele expuse cu prilejul redării motivelor de recurs. Raționamentul și argumentele recurentei în determinarea naturii litigiului ca fiind de contencios administrativ, sunt eronate pentru următoarele motive: - vătămarea suferită de reclamantă și respectiv prejudiciul pretins nu are drept cauză avizul, ci o serie de fapte pretins culpabile constând în omisiuni ale pârâtei în activitatea de elaborare a acestei operațiuni administrative.

- actul în discuție avizul din 12 noiembrie 2004 nu este un act administrativ, ci o operațiune administrativă efectuată anterior emiterii actului administrativ (a certificatului de urbanism și respectiv a autorizației de construire). - chiar dacă societatea pârâtă este asimilată autorității publice, fiind autorizată să presteze un serviciu public, pretinsa vătămare nu este consecința unui act administrativ nelegal. - acțiunea în despăgubiri reglementată de legea contenciosului administrativ, poate, fie să fie alăturată acțiunii în anularea actului administrativ care a avut la bază operațiunea administrativă, fie promovată separat însă numai cu condiția obținerii în prealabil a anulării în instanță a actului administrativ.

Pentru aceste considerente, instanța nu poate primi susținerile recurentei, pe acest aspect, criticile fiind nefondate. În ce privește criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. se constată că sunt fondate, în ipoteza că motivarea instanței de apel nu răspunde tuturor criticilor aduse hotărârii primei instanțe. În concret, Înalta Curte, constată că instanța apelului nu a analizat și nu a răspuns criticilor formulate în apel ce au vizat îndeplinirea dispozițiilor legale în materia răspunderii delictuale, cauza juridică ce a stat la baza demersului judiciar al reclamantei și nici a pretinselor cauze exoneratoare de răspundere.

Cum, în recurs s-au reiterat criticile privind neîntrunirea tuturor condițiilor necesare atragerii răspunderii întemeiate pe dispozițiile art. 998 – art. 999 C. civ., în lipsa unei analize a acestora, decizia atacată este una arbitrară ce nu permite exercitarea controlului judiciar, situație ce echivalează cu soluționarea procesului fără a se intra în cercetarea fondului, de natură a justifica casarea cu trimitere spre rejudecare conform prevederilor art. 312 alin. (5) C. proc. civ. Găsit ca fondat acest motiv de recurs ce atrage casarea deciziei atacate, instanța constată că nu se mai impunea analizarea celorlalte motive de recurs ce vor fi avute în vedere ca apărări de către instanța de apel.

Cu prilejul rejudecării, instanța de apel va analiza și va răspunde tuturor criticilor ce vizează condițiile antrenării răspunderii delictuale, respectiv: existența prejudiciului, existența unei fapte ilicite, existența raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și existența vinovăției celui ce a cauzat prejudiciul. În consecință, Înalta Curte, va admite recursul ca fondat cu consecința casării deciziei atacate și trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta SC C. SA Ploiești, împotriva deciziei Curții de Apel Ploiești nr. 156 din 3 decembrie 2009, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 iulie 2010.