ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2609/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2609/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de

față:

Examinând actele și

lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea adresată instanței, reclamanta

SC P.T.R. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC C. SA, obligarea

acesteia la plata sumei de 1.884.657.562 ron reprezentând prejudiciul creat de

aceasta și a sumei de 324.007,65 ron dobânda legală, aferentă prejudiciului.

Prin sentința nr. 127

din 21 aprilie 2009 Tribunalul Prahova, a admis acțiunea reclamantei și a

dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 1.871.534,49 ron prejudiciu

material, a sumei de 576.382,99 ron dobândă legală aferentă debitului pentru perioada

31 mai 2005 – 11 februarie 2009 și la plata cheltuielilor de judecată constând

în 31.007,53 ron taxă judiciară de timbru, 600 ron onorariu de expert și

40.477,43 ron onorariu avocat.

În considerentele

sentinței, instanța de fond a reținut că, în anul 2004 grupul SC P.T. Italia a

hotărât realizarea unor investiții în România, drept pentru care, filiala SC P.R.C.S.

SA a procedat la achiziționarea unui teren în suprafață de 394.558,51 m.p.

situat în intravilanul Municipiului Slatina după ce, în prealabil, a efectuat

investigații cu privire la teren conform certificatului de urbanism emis de

Primăria Slatina, din care a rezultat că terenul îndeplinea condițiile tehnice

economice și juridice pentru realizarea investiției.

Din cuprinsul

certificatului de urbanism a rezultat că pârâta SC C. SA prin regionala Argeș a

avizat favorabil lucrările de amenajare și sistematizare a platformei, în

sensul că acestea nu afectează sistemul național de transport țiței, gazolină,

etan și condensat.

S-a constatat că,

ulterior, terenul a fost vândut reclamantei, urmând ca aceasta să efectueze

investiția însă, cu ocazia demarării lucrărilor, aceasta a constatat că terenul

era subtraversat de o conductă magistrală de transport motorină, astfel că,

pentru continuarea investiției au fost necesare lucrări de deviere a conductei

ce au necesitat cheltuieli suplimentare.

Din ansamblul actelor

normative invocate de reclamantă Ordonanța Ministrului Industriei și Resurselor

nr. 371/2002, Ordonanța Ministerului Economiei și Comerțului nr. 47/2003, Legea

petrolului nr. 238/2004 și Legea nr. 350/2001 instanța a reținut că pârâta, în

calitate de unic operator, avea obligația de a marca existența și traseul

conductei de motorină prin plăcuțe indicatoare, de a informa autoritățile

locale despre existența și traseul conductei și de a acorda solicitantului

avizului informațiile necesare.

De asemenea, s-a

considerat ca lipsit de relevanță faptul că reclamanta s-a adresat greșit

regionalei Argeș și nu la sediul central al pârâtei apreciindu-se că obligația

emitentului era de a pune la dispoziția solicitantului toate informațiile

necesare, fiind de neeacceptat faptul că regionala ca și structură pârâtei nu

avea informații despre traseul conduitei de transport produse petroliere.

S-a mai reținut că

nerespectarea acestor obligații prin omisiune constituie fapte ilicite ce i-au

creat prejudicii reclamantei, existând legătură de cauzalitate intre fapta

ilicită și prejudiciu.

Apelul declarat de

pârâtă împotriva sentinței a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 156 din

3 decembrie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, care a obligat apelanta la plata cheltuielilor de

judecată de 18.346,23 ron.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța a reținut în raport de criticile invocate că natura litigiului

nu este una de contencios administrativ, în condițiile în care aceasta nu a

înțeles să invoce nelegalitatea ori nulitatea avizului emis de SC C. SA.

S-a statuat că natura

litigiului este comercială, fiind întemeiat pe prevederile art. 998 – art. 999 C.

civ. prin care se invocă fapte culpabile ale pârâtei, săvârșite în calitate de

operator al rețelelor, cu consecința emiterii unui aviz, dar de natură a o

prejudicia pe pârâtă.

De asemenea, instanța

a apreciat că sunt îndeplinite condițiile răspunderii delictuale, făcând

trimitere la obligația operatorului de a marca traseele conductelor și la

obligația acestuia de informare.

S-a reținut existența

legăturii de cauzalitate și că prejudiciul produs reiese din conținutul expertizei

și este confirmată de întregul material probator, în condițiile în care

reclamanta a fost împiedicată a-și desfășura proiectul ca urmare a omisiunilor

culpabile ale pârâtei.

Împotriva deciziei,

pârâta SC C. SA a declarat recurs prin care a invocat următoarele critici:

1.Decizia atacată a

fost dată cu aplicarea greșită și cu încălcarea legii pentru următoarele

motive:

- S-au încălcat

prevederile art. 295 alin. (1) C. proc. civ. conform cu care instanța de apel

este obligată să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de

fapt și aplicarea legii.

Recurenta susține că

nu au fost analizate toate criticile invocate prin cererea de apel, cu excepția

celor ce au vizat natura litigiului și a obligației de a marca traseul

conductelor ceea ce denotă că instanța nu a intrat în cercetarea fondului,

impunându-se casarea deciziei și trimiterea spre rejudecare.

- În mod greșit s-a

apreciat că natura juridică a litigiului este comercială, iar nu de contencios

administrativ.

Recurenta susține că,

în situația în care nu se solicită anularea avizului instanța trebuia să aibă

în vedere, coroborând prevederile art. 1, art. 8 și art. 19 din Legea nr. 554/2004,

că despăgubirile pot fi cerute și separat de anularea actului întrucât pentru

pagubele derivate dintr-un act administrativ, litigiul are caracter de

contencios administrativ, câtă vreme se invocă o vătămare, cauzată de o

autoritate publică asimilată, printr-un act administrativ (avizul).

Consideră că

susținerea reclamantei potrivit căreia pagubele sale nu rezultă din acest act,

ci dintr-o serie de delicte pretins săvârșite în emiterea actului este de

natură a evita calificarea litigiului, care ar dezavantaja-o, iar întemeierea

acțiunii pe dispozițiile art. 998 – art. 999 C. civ. nu leagă instanța singura

în măsură să identifice și să aplice norma legală incidentă situației de fapt

deduse judecății.

Se invocă prevederile

Legii nr. 554/2004, considerându-se că avizul este un act administrativ cu

caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică, în vederea

executării ori a organizării executării legii, dând naștere, modificând ori

stingând raporturile juridice.

- Reținând în sarcina

sa obligația de a marca existența și traseul conductei s-au interpretat și

aplicat greșit dispozițiile Ordinului nr. 371/2002 al Ministerului Industriei

și Resurselor, care prevăd că plăcuțele indicatoare trebuie să fie montate în

același timp cu conducta, fără a se preciza cine trebuie să le monteze, mai

ales că în cauză conducta s-a înființat în anul 1981.

De altfel, susține

recurenta că această interpretare nici nu a fost analizată de instanță și nici

critica privind inexistența obligației imposibile.

Evocând în amănunt

prevederile O.G. nr. 35/2004 și O.G. nr. 37/2005, recurenta conchide că la data

de 22 octombrie 2004, conductele nu se aflau în posesia sa (mai exact, printr-o

coincidență i s-au predat chiar în ziua respectivă), deci nu-i revenea

obligația de a instala plăcuțele de marcare.

- Instanța de apel a

analizat criticile sale privind prejudiciul, reținând doar că acesta reiese din

cuprinsul expertizei, recurenta reluând toate susținerile din cadrul apelului

cu privire la acest aspect.

- Instanța de apel nu

a analizat lipsa legăturii de cauzalitate, reținându-se doar că legătura de

cauzalitate rezultă din materialul probator.

Recurenta, reia și în

acest caz, susținerea din cadrul cererii de apel.

- Reținând întrunirea

elementului răspunderii civile delictuale, instanța nu analizat incidența

cauzelor exoneratoare de răspundere ce au constat în culpa reclamantei pentru

neinformarea asupra situației terenului achiziționat anterior proiectării și

culpa unor terți ca de exemplu, Primăria Slatina și Consiliul Județean Olt,

care au fost informate despre existența și traseul conductei de motorină în

cauză.

Recurenta mai susține

că, reclamanta avea obligația de a se adresa SC C. SA pentru obținerea

avizului, așa cum i s-a indicat în certificatul de urbanism, întrucât

documentul eliberat de SC C. SA Reg. Argeș s-a avizat favorabil numai în ceea

ce privește Sistemul Național de Transport Țiței, Gazolină, Etan și Condensat

și nu putea cuprinde avizul negativ în privința conductei de motorină pentru că

structura teritorială nu era competentă să emită un asemenea aviz și nici nu

era obligată să transmită documentația către structura centrală.

nu cuprinde motivele pe care se sprijină, respectiv cuprinde motive

contradictorii ori străine de natura pricinii pentru următoarele motive:

- Reținând caracterul

comercial al litigiului, instanța de apel a arătat că nu avizul este acela care

a generat producerea prejudiciului, ci un întreg complex de acte materiale,

constând în omisiuni constatate prin aviz, deși anterior se arătase contrariul,

respectiv că: în aviz se materializează activitatea culpabilă a pârâtei;

avizul, corect din punct de vedere administrativ a prejudiciat-o pe reclamantă.

- Referitor la

obligația legală de a informa solicitantul cu privire la existența și traseul

conductei, decizia cuprinde o singură fază ceea ce nu poate constitui o

motivare.

- Un alt considerent

de neînțeles este acela de la pag.10 – primul alineat – prin care se

menționează „ ne aflăm în fața situației faptice, generatoare de consecințe,

practic recunoscute de apelantă prin avizul emis”.

- Hotărârea este

nemotivată și în ceea ce privește prejudiciul precum și în privința legăturii

de cauzalitate.

Prin întâmpinare,

intimata SC P.T.R. SRL a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând decizia

atacată prin prisma motivelor de recurs, invocate Înalta Curte, constată că

recursul este fondat în limitele și pentru considerentele ce se vor arăta în

limitele și pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

- Se impune a se

analiza cu prioritate motivul de recurs prin care se critică pretinsa apreciere

greșită a naturii juridice a litigiului dedus judecății, calificare ce are

drept consecință stabilirea instanței competente.

Potrivit art. 1 alin.

(2) din Legea nr. 554/2004 legea contenciosului administrativ, orice persoană

care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de

către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea

în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios

administrativ, competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului

pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată.

Conform art. 2 lit.

b) din aceeași lege, autoritatea publică este definită ca fiind orice organ de

stat sau al unităților administrativ teritoriale care acționează în regim de

putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public. De asemenea,

se prevede că sunt asimilate autorităților publice, în sensul legii, persoanele

juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate

publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere

publică.

Aceste două texte

sunt evocate de recurentă ca și temei în susținerea caracterului contencios

administrativ, al litigiului dedus judecății, temeiuri la care se adaugă

argumentele expuse cu prilejul redării motivelor de recurs.

Raționamentul și

argumentele recurentei în determinarea naturii litigiului ca fiind de contencios

administrativ, sunt eronate pentru următoarele motive:

- vătămarea suferită

de reclamantă și respectiv prejudiciul pretins nu are drept cauză avizul, ci o

serie de fapte pretins culpabile constând în omisiuni ale pârâtei în

activitatea de elaborare a acestei operațiuni administrative.

- actul în discuție

avizul din 12 noiembrie 2004 nu este un act administrativ, ci o operațiune

administrativă efectuată anterior emiterii actului administrativ (a

certificatului de urbanism și respectiv a autorizației de construire).

- chiar dacă

societatea pârâtă este asimilată autorității publice, fiind autorizată să

presteze un serviciu public, pretinsa vătămare nu este consecința unui act

administrativ nelegal.

- acțiunea în

despăgubiri reglementată de legea contenciosului administrativ, poate, fie să

fie alăturată acțiunii în anularea actului administrativ care a avut la bază

operațiunea administrativă, fie promovată separat însă numai cu condiția

obținerii în prealabil a anulării în instanță a actului administrativ.

Pentru aceste

considerente, instanța nu poate primi susținerile recurentei, pe acest aspect,

criticile fiind nefondate.

În ce privește

criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. se constată

că sunt fondate, în ipoteza că motivarea instanței de apel nu răspunde tuturor

criticilor aduse hotărârii primei instanțe.

În concret, Înalta

Curte, constată că instanța apelului nu a analizat și nu a răspuns criticilor

formulate în apel ce au vizat îndeplinirea dispozițiilor legale în materia

răspunderii delictuale, cauza juridică ce a stat la baza demersului judiciar al

reclamantei și nici a pretinselor cauze exoneratoare de răspundere.

Cum, în recurs s-au

reiterat criticile privind neîntrunirea tuturor condițiilor necesare atragerii

răspunderii întemeiate pe dispozițiile art. 998 – art. 999 C. civ., în lipsa

unei analize a acestora, decizia atacată este una arbitrară ce nu permite

exercitarea controlului judiciar, situație ce echivalează cu soluționarea

procesului fără a se intra în cercetarea fondului, de natură a justifica

casarea cu trimitere spre rejudecare conform prevederilor art. 312 alin. (5) C.

proc. civ.

Găsit ca fondat acest

motiv de recurs ce atrage casarea deciziei atacate, instanța constată că nu se

mai impunea analizarea celorlalte motive de recurs ce vor fi avute în vedere ca

apărări de către instanța de apel.

Cu prilejul

rejudecării, instanța de apel va analiza și va răspunde tuturor criticilor ce

vizează condițiile antrenării răspunderii delictuale, respectiv: existența

prejudiciului, existența unei fapte ilicite, existența raportului de

cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și existența vinovăției celui ce

a cauzat prejudiciul.

În consecință, Înalta

Curte, va admite recursul ca fondat cu consecința casării deciziei atacate și

trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâta SC C. SA Ploiești, împotriva deciziei Curții de Apel

Ploiești nr. 156 din 3 decembrie 2009, pe care o casează și trimite cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 6 iulie 2010.