ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 315/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 315/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursurilor

de față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 346

din 16 octombrie 2007 pronunțată în dosarul nr. 43/95/2004, Tribunalul Gorj a

admis în parte contestația, astfel cum a fost precizată la termenul din 26

septembrie 2005, formulată de petiționara U.M. împotriva pârâților SC C. SRL,

SC R. SA Tg. Jiu, SC T. SA, prin SC T. SA Craiova, SC R. SA, prin Direcția de

Telecomunicații Dolj - Direcția de Operațiuni Județene Gorj, Prefectura Gorj și

Primăria Tg - Jiu.

A luat act că

petiționara a renunțat la judecată față de intimatele S., SC R. SA, SC O., SC T.

SRL, SC G. SRL, SC O. SA TG-JIU și SC B.I. SRL.

A constatat că

petiționara a solicitat introducerea în cauză a SC C., SC R., SC T. București

și SC R. SA București - Direcția de Telecomunicații Dolj - Direcția de

Operațiuni Județene Gorj și a menținut cererea de chemare în judecată pentru

opozabilitate față de Prefectura Județului Gorj și Primăria Tg - Jiu.

A constatat că

petiționara este îndreptățită să primească măsuri reparatorii prin echivalent

pentru întreaga suprafață de teren ce este ocupată de investiții de către

unitățile deținătoare, în conformitate cu dispozițiile art. 1-5 din Legea nr. 247/2005.

A respins ca

nefondată contestația împotriva dispoziției nr. 1120 din 06 septembrie 2004 a

SC E.O. SA.

A respins cererea de

restituire în natură a terenurilor față de intimatele detentor - terenurile

fiind afectate de investiții și intrate în circuitul civil, cât și cererea de

chemare în garanție a AVAS formulată de SC C. SA.

În considerentele

sentinței, s-a reținut că petiționara s-a adresat cu notificare prin executorul

judecătoresc în termenul legal, respectiv la 4 octombrie 2001, Prefecturii Jud.

Gorj, instituție care a înaintat notificarea la SC E.O. SA, ce a emis decizia

de respingere nr. 1120 din 6 septembrie 2004.

Tribunalul a apreciat

că această decizie, astfel cum a fost motivată în fapt și în drept, este legală

și temeinică, petiționara nu a făcut dovada că ar fi îndeplinit cerințele

impuse de lege în dovedirea notificării, fapt de altfel confirmat și de int.

SDFEE TG- Jiu prin adresa 5974 din 22 octombrie 2001.

În ceea ce privește

fondul notificării, soluționat în contradictoriu cu unitățile deținătoare, s-a

reținut că suprafața de teren solicitată, de 10.000 mp, este ocupată de

investiții de unitățile detentoare, fapt recunoscut în parte de către

petiționară prin precizarea la acțiune, în care a arătat că, din suprafața

totală de 10000 mp solicitată, aproximativ 9000 mp este ocupată de lucrări de investiții și servituți și nu poate fi reconstituită fizic, motiv

pentru ca solicită despăgubiri pecuniare (pentru diferența de aproximativ 1000 mp pretinzând restituirea în natură).

Astfel, restituirea

în natură nu este posibilă, întrucât terenurile sunt afectate de investiții și

intrate în circuitul civil, fie prin emiterea unor atestate a dreptului de

proprietate, fie prin emiterea unor titluri de proprietate în baza Legii nr. 18/1991,

urmând a fi respinsă și cererea de chemare în garanție a AVAS București,

formulată de SC C. SRL, ca nefondată.

Mai mult, în situația

în care s-ar restitui suprafețele libere de construcții supraterane, dar

afectate de investiții (platforme), s-ar afecta grav obiectul de activitate al

societăților detentoare, ce au dobândit proprietatea prin privatizare.

S-a constatat că

petiționara are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii prin

echivalent pentru întreaga suprafață de teren, astfel încât, în conformitate cu

art. 1-5 din Legea nr. 247/2005, cât și în conformitate cu dispozițiile

menționate în art. 7 și art. 1 din Legea nr. 10/2001, petiționara urmează a se

adresa Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în conformitate cu

dispozițiile titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Prin încheierea din

ședința publică de la 11 martie 2008, Tribunalul Gorj, Secția Civilă, a respins

cererea SC R. SA, cu motivarea că pârâta, care a solicitat lămurirea

dispozitivului sentinței civile nr. 346 din 16 octombrie 2007, în sensul de a

se preciza obiectul și întinderea obligațiilor stabilite în sarcina acestei

pârâte, invocă, în fapt, apărări de fond.

Apelurile declarate

de către pârâtele SC R. SA, SC C. SRL și SC R. SA Tg. Jiu împotriva sentinței

menționate au fost respinse ca nefondate prin decizia nr. 265 din 8 septembrie 2008

pronunțată de Curtea de Apel Craiova, Secția civilă, respingându-se, în

prealabil, excepția lipsei de interes în promovarea apelurilor.

Pentru a pronunța

această decizie, s-a apreciat, în primul rând, că apelantele – pârâte au

interes în promovarea cererilor de apel, întrucât, chiar dacă prin sentința

apelată s-a respins cererea de restituire în natură a terenurilor, prin

motivele de apel s-au formulat critici relative la alte dispoziții ale primei

instanțe, respectiv cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive,

disjungere, prematuritate, tinzând la respingerea contestației (în condițiile

în care a fost admisă în parte).

În ceea ce privește

apelul formulat de către pârâta SC C. SRL, s-a apreciat că este nefondat,

înlăturându-se excepția lipsei calității procesuale pasive grefată pe

susținerea că pârâta nu este deținătoarea terenului, acesta neaflându-se în

incinta unității.

Din ambele expertize

efectuate în cauză (cea a expertului C. și răspunsul la obiecțiunile la

contraexpertiză), reiese că apelanta deține teren în incinta unității, ambele

expertize confirmând corecta amplasare și identificare a terenului.

Expertiza întocmită

de către expert G.M., invocată prin motivele de apel este una extrajudiciară,

care nu se coroborează cu celelalte probe din dosar.

În lumina

principiului nemijlocirii, instanța trebuie să-și sprijine soluția pe probe

primare, ceea ce presupune un raport nemijlocit între probă și fapt.

Fiind o probă

extrajudiciară, în asemenea situații, instanța trebuie să acorde o atenție

deosebită unei asemenea dovezi și numai în măsura în care ea este confirmată de

către celelalte probe, ceea ce nu este cazul în speță.

Raportul de expertiză

întocmit de către expert tehnic C.D. a fost argumentat de constatările la fața

locului, coroborate cu actele de proprietate, registrul agricol, schițele și

planurile cadastrale, hotărârea judecătorească a vecinului din partea de sud,

depuse la dosar, pe care expertul în mod concis le-a avut în vedere,

concluziile sale fiind tehnic argumentate.

Contraexpertiza

întocmită de către experții tehnici G.L., M.M. și T.I. - este ambiguă, neputând

furniza răspunsuri concrete, ci concluzii evazive bazate pe presupuneri. Chiar apelanta,

prin obiecțiunile formulate la această expertiză, menționează că aceasta a fost

întocmită în mod superficial și evaziv.

Mai mult, în

răspunsul la obiecțiuni, cei 3 experți, în urma celei de-a doua deplasări în

teren, au revenit asupra concluziilor inițiale și au stabilit că o parte din

terenul în litigiu este deținut de către apelantă.

În ceea ce privește

modul de soluționare a cererii de anulare a deciziei nr. 1 din 8 martie 2006 de

respingere a notificării, față de obiectul contestației întemeiate pe Legea nr.

10/2001, în mod corect, cea de-a doua cerere vizând același teren nu a fost

disjunsă, impunându-se analizarea, împreună, a tuturor cererilor, datorită

legăturii strânse dintre ele. Este, de fapt, vorba de același teren deținut de

mai multe societăți, care formează un tot, obiectul cererii și scopul urmărit

fiind aceleași.

Curtea de Apel a

înlăturat și critica referitoare la calitatea reclamantei de persoană

îndreptățită la măsuri reparatorii.

S-a reținut că

terenul provine de la autorul reclamantei I.A., iar U.G., care deține poziție

de rol în registrul agricol, este una și aceeași persoană cu U.S.G. – persoană

inexistentă, confuzia de nume fiind determinată de modul de grafiere a literei

I.

De asemenea, în mod

corect a fost respinsă cererea de chemare în garanție a AVAS formulată de către

SC C. SRL, atâta vreme cât cererea de restituire în natură a terenurilor a

respinsă și s-a constatat că reclamanta este îndreptățită la măsuri reparatorii

în echivalent, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 247/2005.

În ceea ce privește

apelul promovat de către pârâta SC R. SA Tg. Jiu, s-a apreciat că este

nefondat, deoarece terenul nu intră sub incidența Legii nr. 18/1991, ci a Legii

nr. 10/2001, fiind situat în intravilan, conform expertizei efectuate.

Suprafața de 30000

mp. a fost expropriată prin Decretul 632/1973 de la CAP, persoanelor care nu aveau calitatea de membru cooperator oferindu-se teren la schimb, pe

alte amplasamente. Faptul că autorul sau soțul reclamantei nu au avut calitatea

de membru cooperator reiese din adresa nr. 159/1962, potrivit căreia, în

primăvara anului 1962, s-au efectuat lucrări de comasare, iar pentru terenul

preluat se prevede că acesta va primi teren în schimb.

Este cert că la data

notificării terenul a avut regim juridic de teren intravilan, astfel încât nu

sunt incidente dispozițiile art. 8 din Legea nr. 10/2001.

Așa cum rezultă din

notificările formulate, reclamanta a urmat procedura prealabilă obligatorie

prevăzută de Legea nr. 10/2001 în termenul prevăzut de art. 22 din aceeași

lege.

Notificarea din 4

octombrie 2001 a fost adresată pentru tot terenul Prefecturii Gorj, care, prin

răspunsul din data de 27 iunie 2006, a încunoștințat că nu are

competența de rezolvare.

Conform art. 27 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, modificată și republicată, persoana juridică

notificată va comunica părții datele privind persoana juridică deținătoare în

cazul în care unitatea notificată nu deține ea imobilul solicitat.

Nu este culpa

exclusivă a reclamantei că nu a înaintat de la început notificări către pârâte,

atâta vreme cât situația unităților deținătoare s-a lămurit pe parcursul

procesului, motiv pentru care, cu ocazia promovării contestației, nu a chemat-o

și pe această apelantă. De faptul că această pârâtă ocupă, la rândul ei, teren,

a luat cunoștință pe parcursul derulării procesului, iar prin încheierea din 26

septembrie 2005 s-a dispus introducerea în cauză a 4 societăți deținătoare ale

terenului în litigiu, fiind necesar ca hotărârea să le fie opozabilă.

Chiar dacă se susține

că reclamanta nu a formulat notificare către această pârâtă, atâta vreme cât

este deținătoare a terenului în litigiu, are calitate procesuală pasivă,

impunându-se introducerea acesteia în cauză alături de celelalte pârâte.

Nu se contestă

existența certificatului de atestare a dreptului de proprietate al pârâtei,

neatacat și care își produce efectele în mod valabil, după cum nici faptul că

terenul nu poate fi restituit în natură, afectat fiind de investiții, situație

în care, conform titlului VII din Legea nr. 247/2005, reclamanta este

îndreptățită la măsuri reparatorii.

Această constatare

rezultă și din aplicarea art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care prevede

că, în situația în care nu este posibilă restituirea în natură a unui imobil

evidențiat în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, precum în

speță, că partea este îndreptățită la măsuri reperatorii prin echivalent

potrivit legii.

Cât privește apelul

formulat de către SC R. SA București prin Direcția de Telecomunicații Dolj și

prin Direcția de Operațiuni Județene Gorj, s-a apreciat că este, de asemenea,

nefondat, fiind neîntemeiată excepția de necompetență teritorială a

Tribunalului Gorj cu privire la terenurile în suprafață de 1000 mp și 2889 mp.

În situația în care

există mai multe persoane juridice pârâte cu sedii diferite, art. 26 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001, care prevede competența tribunalului în a cărei

circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității

învestite cu soluționarea notificării, trebuie coroborat cu art. 9 C. proc.

civ., alegerea oricăruia dintre tribunalele în circumscripția cărora își au

sediul diferitele pârâte aparținând reclamantei care, în speță, a promovat

acțiunea la Tribunalul Gorj.

Neîntemeiată este și

excepția lipsei calității procesuale pasive a apelantei și a fostei sucursale

fără personalitate juridică.

Apelanta are

calitatea de reprezentant a fostei sucursale Direcția de telecomunicații Dolj -

Direcția de Operațiuni Județene Gorj, care nu a stat personal în cauză. Toate

actele de procedură, inclusiv acțiunea promovată, s-au efectuat pe numele

unității mamă R. SA București, care a figurat în proces și ca reprezentant al

acestei sucursale.

Cât privește faptul

că pârâta nu deține terenul în proprietate, ci în concesiune de la Primăria Municipiului Tg. Jiu, care are calitate procesuală în cauză, s-a apreciat că este

lipsită de relevanță încheierea contractului de concesiune, deoarece noțiunea

de „unitate deținătoare”are în vedere orice persoană juridică de drept public

sau privat creată de stat sau, după caz de autoritățile administrației publice

centrale ori locale, precum și organizațiile cooperatiste care dețin cu orice

titlu imobilele preluate în condițiile prevăzute de art. 2 din lege, fiind

vizate atât imobilele deținute în proprietate privată, cât și în administrare,

folosință, concesiune sau numai în fapt.

Astfel, apelanta are

calitate procesuală pasivă, și nu Primăria Tg. Jiu în privința soluționării

cererii referitoare la suprafața de 2889 mp.

Instanța de apel a

înlăturat și criticile vizând fondul cauzei, pentru considerente expuse cu

ocazia analizării celorlalte apeluri.

Astfel, s-a apreciat

că, din moment ce nu s-a dispus restituirea în natură a terenului, nu are

relevanță că apelanta este cumpărător de bună credință al suprafeței de 1000

mp, prin contractul încheiat cu numita C.A., teren despre care susține că a

făcut deja obiectul reconstituirii în baza Legii nr. 18/1991.

De asemenea, în

aplicarea art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, reclamanta este îndreptățită

la măsuri reparatorii ce nu afectează contractul încheiat de către apelantă,

după cum nici posesia terenului afectat de investiții.

Prin această prismă,

nu sunt încălcate nici dispozițiile art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 de

care se prevalează apelanta și nu prezintă relevanță faptul că reclamanta a

formulat notificare ulterior încheierii acestui contract.

Nu poate fi primită

nici susținerea că reclamanta nu a precizat în concret ce suprafață de teren

revendică de la pârâtă, atâta vreme cât aceasta a fost determinată prin

expertizele întocmite și s-a stabilit că apelanta ocupă suprafața de teren

individualizată de către expert C.D., iar expertiza cu răspunsul la obiecțiuni

a fost însușită de către reclamantă, solicitând, față concluziile expertizei,

și introducerea în cauză a celor 4 unități deținătoare, printre care și

apelanta, cerere admisă prin încheierea din 26 septembrie 2005.

Instanța a respins și

susținerile în sensul de a fi obligată apelanta pârâtă la emiterea dispoziției

pentru propunere de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru

suprafața de 1000 mp, care să fie înaintată Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor, soluția primei instanțe fiind în concordanță cu dispozițiile

titlului VII din legea nr. 247/2005.

Împotriva deciziei

menționate, au declarat recurs pârâtele SC R. SA, SC C. SRL și SC R. SA Tg.

Jiu, criticând-o pentru nelegalitate.

I. Pârâta SC R. SA a

invocat dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., solicitând, în

principal, admiterea recursului și a apelului acestei pârâte, cu finalitatea

respingerii contestației față de aceasta iar, în subsidiar, casarea deciziei și

trimiterea cauzei spre rejudecare în apel.

Prin motivele de

recurs formulate, s-au susținut, în esență, următoarele:

- În mod greșit, s-a

apreciat că pârâta are calitate de unitate deținătoare pentru suprafața de 2889

mp, în condițiile în care deține terenul doar cu titlu de concesiune, acest

imobil aparținând domeniului public al Municipiului Tg. Jiu, Primarul fiind cel

care are competența legală de emitere a deciziei cu propunere de restituire în

echivalent (art. 304 pct. 9).

- În cauză sunt

incidente dispozițiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, deoarece terenul

de 1000 mp, cumpărat de către pârâtă de la C.C.G. în baza contractului de

vânzare-cumpărare autentificat la data de 06 august 2001 și dobândit de către

vânzător prin moștenire de la C.A., a făcut obiectul Legii nr. 18/1991, acesteia

eliberându-i-se titlul nr. 1351981 din 20 mai 2000 de către Comisia Județeană

Gorj pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor.

Ca atare, este

nelegală și aprecierea instanței de apel potrivit căreia este lipsit de

relevanță dacă terenul a făcut sau nu obiectul Legii nr. 18/1991, impunându-se

respingerea acțiunii împotriva SC R. SA, cu privire la terenul notificat ce

eventual s-ar suprapune peste suprafața de 1000 mp, proprietatea societății (art.

304 pct. 9).

- Hotărârea recurată

nu cuprinde motivele pe care se sprijină, întrucât nici din considerentele,

nici din dispozitivul hotărârii recurate nu reies cu claritate obiectul și

întinderea obligațiilor SC R. SA, în sensul stabilirii cu certitudine - în

metri pătrați - a suprafeței de teren notificat de intimata-reclamantă care

s-ar suprapune peste terenul deținut de SC R. SA, respectiv, a suprafeței de

teren pentru care pârâta ar avea obligația să emită decizie cu propunere de restituire

prin echivalent (art. 304 pct. 7 și 9).

De altfel, nici prin

raportul de contraexpertiză (întocmit de experții G.L., M.M. și T.I.) nu s-a

stabilit cu claritate care sunt suprafețele de teren notificate ce s-ar

suprapune peste terenul deținut exclusiv de R., experții limitându-se doar la a

menționa că SC R. SA și SC T. SA ar ocupa împreună o suprafață de 2.139 mp,

imposibil de restituit în natură, afectată fiind de clădire P+3 și alte

construcții.

În acest context, se

impune casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la

instanța de apel, pentru completarea raportului de contraexpertiză topografică,

în scopul de a se stabili cu exactitate suprafața deținută de SC R. SA în acel

punct ce s-ar suprapune parțial peste terenul notificat de intimata-reclamantă

și pentru care societatea pârâtă ar avea obligația de a emite o decizie prin

care sa propună Comisiei Centrale acordarea de masuri reparatorii prin

echivalent, conform titlului VII al Legii nr. 247/2005.

II. Prin motivele de

recurs formulate, pârâta SC C. SRL a invocat cazurile de modificare prevăzute

de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., susținând că, în mod greșit a fost

respinsă excepția lipsei calității sale procesuale pasive, în condițiile în

care terenul solicitat nu se află în incinta pârâtei.

Din raportul de

expertiză extrajudiciară întocmit de către expertul G.M., rezultă că terenul

identificat conform planului de situație anexă la decretul de expropriere nr. 632

din 22 noiembrie 1973 este amplasat la aproximativ 200-250 m spre sud față de amplasamentul terenului proprietatea SC C. SRL, împrejurarea că cele două

terenuri nu se suprapun fiind confirmată și de alte probe administrate,

respectiv harta topografică din anul 1958, adresa nr. 763 din 31 mai 1972 emisă

de CAP Șușița, extrasul din procesul - verbal nr. 3 din 04 septembrie 1972 al

Adunării Generale a CAP Șușița, planul orașului Tg. Jiu, adresa nr. 13738 din 19

aprilie 2005 emisă de Primăria Tg. Jiu privind denumirea actuală a fostului

drum al Botorogilor.

Recurenta a mai

susținut că instanța de apel a apreciat în mod greșit că notele de ședință

depuse de reclamantă la termenul din 30 mai 2006 reprezintă și o precizare a

plângerii inițiale, în sensul că obiect al contestației l-ar reprezenta și

cererea de anulare a deciziei nr. 1 din 08 martie 2006 de respingere a

notificării.

Această precizare nu

se încadrează în cazurile prevăzute exhaustiv de dispozițiile art. 132 C. proc.

civ., motiv pentru care cererea ar fi trebuit disjunsă și judecată separat.

La termenul din 9

octombrie 2009, recurenta – pârâtă SC C. SRL a depus o cerere intitulată

„dezvoltarea motivelor de recurs”, prin care a arătat că primul motiv de recurs

invocat se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în ceea ce

privește greșita respingere ca neîntemeiată a excepției lipsei calității

procesuale pasive, reluându-se, totodată, în integralitate criticile inițial

formulate.

III. Prin motivele de

recurs formulate, pârâta SC R. SA Tg. Jiu a invocat cazurile de modificare

prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ., susținând, în esență,

următoarele:

- Terenul în litigiu

nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001, dovadă faptul că vecinului de la sud

i-a fost reconstituit dreptul de proprietate în baza Legii nr. 18/1991; în

plus, terenul este amplasat în extravilanul localității Tg. Jiu (art. 304 pct. 8);

- Terenul solicitat

de către reclamantă provine din însumarea a două terenuri aflate în locații

diferite, reunite prin expertiză, astfel încât nu s-a observat că suprafața

pentru care s-a recunoscut dreptul la măsuri reparatorii este mai mare decât

cea solicitată – 11.000, față de 10.000 mp (art. 304 pct. 9);

- În mod greșit,

instanța de apel a apreciat că nesoluționarea cererii de chemare în garanție

formulate împotriva AVAS nu echivalează cu o necercetare a fondului (art. 304 pct.

8 și 9);

- Instanța de apel nu

a exercitat un rol activ, conform art. 129 alin. (2) – (5) C. proc. civ., în

sensul că nu a cercetat dacă reclamanta a fost despăgubită în mod echitabil la

data preluării terenului, printre înscrisurile depuse la dosar regăsindu-se o

adresă de la acel moment către reclamantă pentru a se prezenta în vederea

despăgubirii pentru terenul colectivizat cu o altă parcelă de teren situată în

altă parte (art. 304 pct. 7);

- Nu s-a ținut cont

că nu a fost respectată procedura prealabilă prevăzută de Legea nr. 10/2001

față de pârâta SC R. SA Tg. Jiu, astfel încât acțiunea trebuie respinsă (art. 304

pct. 7);

- Instanța de

judecată s-a pronunțat asupra a mai mult decât s-a cerut, deoarece a

transformat întreaga acțiune într-o contestație, deși nu s-a solicitat acest

lucru (art. 304 pct. 6).

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte

constată că recursurile sunt fondate.

I. În ceea ce

privește recursul pârâtei SC R. SA, în prealabil cercetării motivelor de

recurs, urmează a fi expuse considerente legate de obiectul cererii de chemare

în judecată și de cadrul procesual.

Obiectul pretențiilor

reclamantei din prezenta cauză formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 îl

reprezintă acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul situat în municipiul

Tg. Jiu, în locul denumit în anul 1962 „Livezi (Liveni)”, moment în care a

operat preluarea imobilului de către stat.

Reclamanta s-a

adresat cu notificare, în acest sens, Prefecturii județului Gorj, în termenul

legal, instituție care s-a desesizat de soluționarea notificării în favoarea

Primăriei Municipiului Tg. Jiu și SC E.O. SA

Aceasta din urmă a

emis decizia nr. 1120 din 6 septembrie 2004, prin care a respins notificarea,

iar reclamanta a contestat decizia în prezenta cauză, chemând în judecată,

alături de emitentul actului administrativ atacat, Prefectura Gorj, Primăria

Municipiului Tg. Jiu și pe alte șapte societăți comerciale pretinse ca deținând

suprafețe din terenul ce face obiectul notificării.

Întrucât prima

instanță a respins contestația împotriva deciziei nr. 1120 din 6 septembrie 2004,

fără ca reclamanta să formuleze apel împotriva acestei dispoziții a instanței,

pretenția inițial dedusă judecății nu face obiectul învestirii instanței de

recurs sub aspectul evaluării legalității.

În privința

persoanelor juridice recurente, acestea au fost chemate în judecată prin

extinderea cadrului procesual inițial la termenul din 26 noiembrie 2005,

concomitent cu renunțarea reclamantei la judecarea cererii față de cele șapte

societăți comerciale indicate prin acțiunea introductivă.

Întrucât niciuna

dintre părți nu a contestat legalitatea modului de stabilire a cadrului

procesual în fața primei instanțe, noii pârâți apărându-se exclusiv prin

invocarea excepției lipsei calității procesuale pasive, limitele procesului din

punct de vedere subiectiv se impun ca atare în recurs, fără posibilitatea

vreunei cenzuri sub aspectul legalității stabilirii lor.

Totodată, se observă

că, la 12 decembrie 2005 și 1 februarie 2006, atât Instituția Prefectului

județului Gorj, cât și Primăria Municipiului Tg. Jiu, au înaintat recurentelor

aceeași notificare, împreună cu actele atașate (file 16 – 19 și 26 vol. II

dosar fond).

Doar SC C. SRL a dat

curs notificării nr. 795/E/2001, în sensul respingerii prin decizia nr. 1 din 8

martie 2006, contestată, de asemenea, în prezenta cauză (la termenul din 11

iulie 2006, prima instanță s-a considerat învestită și cu soluționarea

contestației împotriva acestei decizii administrative).

Celelalte două

recurente – pârâte nu au răspuns notificării, drept pentru care se apreciază

că, în mod corect, ambele instanțe de fond s-au socotit învestite atât cu

judecarea contestațiilor împotriva deciziilor administrative emise de către SC E.O.

SA și SC C. SRL, dar și cu soluționarea în fond a notificării formulate de

reclamantă în contradictoriu cu pârâtele SC R. SA și SC R. SA Tg. Jiu,

aplicându-se corespunzător dispozițiile Deciziei XX din 19 martie 2007

pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul

legii, relativ la modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 26 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește

motivele de recurs formulate de către SC R. SA, cu toate că s-au invocat drept

temei dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., din dezvoltarea

acestora rezultă că este posibilă analizarea lor exclusiv din perspectiva

cazului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9, impunându-se cercetarea modului

de aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Nu poate fi vorba

despre cazul din art. 304 pct. 8, ce vizează interpretarea greșită a „actului

juridic dedus judecății”, respectiv a cauzei cererii de chemare în judecată,

reprezentate de titlul de proprietate pe care ar trebui să se întemeieze pretențiile

reclamantei; recurenta nu critică o denaturare a titlului de proprietate,

pretins a fi fost săvârșită de către instanța de apel, ci modul de aplicare a

legii în legătură cu întrunirea în persoana recurentei a calității de unitate

deținătoare.

Nu este incident nici

cazul din art. 304 pct. 7, deoarece absența din motivarea deciziei de apel a

considerentelor pe aspectul obiectului și întinderii obligațiilor reținute în

sarcina pârâtelor, inclusiv a pârâtei SC R. SA, este consecința neclarificării

acestui aspect prin probatoriul administrat, pe care recurenta intenționează,

în fapt, să o critice.

În contextul

motivului de recurs relativ la existența, obiectul și întinderea vreunei

obligații în sarcina recurentei, se apreciază că analiza cererii deduse judecății

în cauză impune stabilirea certă a calității de unitate deținătoare, a

suprafeței de teren ocupat de fiecare unitate deținătoare, cât și indicarea

conținutului și a întinderii obligației în sarcina fiecăreia.

Ultimele două

condiții sunt necesare, chiar dacă, în speță, a fost recunoscut dreptul

reclamantei doar la măsuri reparatorii în echivalent, și nu la însăși

restituirea în natură.

Conform art. 26 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, „Dacă restituirea în natură nu este posibilă,

deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei

legi cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz,

prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde

persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună

acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de

stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod

abuziv…”.

Așadar, legiuitorul

stabilește, în sarcina unității deținătoare sau, după caz, a altei entități,

obligația de a acorda măsuri reparatorii în compensare sau de a propune

despăgubiri.

Î

n măsura în care va

conține propunere de despăgubiri, decizia va fi înaintată,

împreună cu

notificarea și întreaga documentație prevăzută de art. 16 alin. (2) din titlul

VII al Legii nr. 247/2005,

Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor, conform art. 16.1 din Normele metodologice de aplicare a

titlului VII, aprobate prin H.G. nr. 1095/2005.

Calculul

despăgubirilor în condițiile prescrise în titlul VII impune determinarea certă

a situației juridice a imobilului, conform art. 16.10 din Norme, cu atât mai

mult cu cât, în prealabil, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor

verifică legalitatea respingerii restituirii în natură, în aplicarea art. 16 alin.

(4) din titlul VII.

Din această

perspectivă, se constată că, în privința SC R. SA, niciuna dintre aceste

cerințe de analiză nu a fost clarificată – iar, în cazul celorlalte două

recurente, doar prima cerință este neîndoielnică -, consecința fiind aceea că

situația de fapt nu a fost pe deplin stabilită.

În privința

suprafețelor deținute de pârâte din terenul revendicat de către reclamantă,

Înalta Curte reține că ambele instanțe de fond au valorificat concluziile celor

două expertize judiciare dispuse în cauză – prima, cea a expertului C.D. (file

194 – 203 vol. I dosar fond), iar cea de-a doua, realizată de trei experți: G.L.,

M.M. și T.I. (file 138 – 144 vol. II dosar fond), precum și răspunsul acestora

din urmă la obiecțiunile formulate de SC C. SRL (file 214 – 217 vol. II) și de SC

R. SA (fila 2 vol. III dosar fond).

Pe lângă contradicția

logică relevată de raportarea, în egală măsură, la expertiză și la expertiza

contrarie dispusă în temeiul art. 212 alin. (2) C. proc. civ., este de observat

și aprecierea greșită a instanței de apel în sensul că raportul de expertiză al

celor trei experți ar diferi de răspunsul acelorași experți la obiecțiuni, în

fapt, constatările din cele două acte întocmite de aceiași specialiști fiind

identice.

În același timp,

instanța de apel a reținut eronat că raportul expertului C. ar coincide în

conținut cu lucrarea întocmită de cei trei experți, în condițiile în care sunt

consemnate suprafețe diferite ca fiind ocupate de către pârâte.

Astfel, suprafața

ocupată de SC R. SA, împreună cu SC T. SA, a fost determinată de expertul C. ca

fiind de 2193 mp, iar de către cei trei experți – de 2152 mp; suprafața ocupată

de SC C. SRL a fost indicată în expertiza C. ca fiind de 4324 mp, iar în

cealaltă expertiză – de 4327 mp; suprafața ocupată de SC R. SA Tg. Jiu – 3483

mp în prima expertiză, respectiv 3521 mp în cea de-a doua.

Chiar dacă

diferențele nu sunt mari, ar fi fost necesar să se indice, în cuprinsul

dispoziției adoptate de către instanță, suprafața terenului ocupat de către

fiecare pârâtă în parte, cu precizarea certă a obligației ce revine fiecăreia

în considerarea acestor suprafețe de teren, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.

Date fiind

necorelările de suprafețe din cele două expertize efectuate în cauză, se impune

suplimentarea probatoriului, în sensul fie al completării raportului de

expertiză tehnică întocmit de cei trei experți, fie al administrării unei noi

expertize, după cum se va aprecia necesar, în funcție și de acordul părților,

care să determine cu certitudine suprafața efectiv ocupată de fiecare pârâtă,

cu delimitarea, în cazul SC R. SA și SC T. SA, a celei ocupate de fiecare în

parte.

Se observă, în

același timp, că recurenta SC R. SA deține în zonă două suprafețe de teren: una

de 1000 mp, dobândit în baza contractului de vânzare – cumpărare autentificat

sub nr. 2270 din 6 august 2001 de BNP N.N. încheiat cu numitul C.C.G. (file 311

– 312 vol. I dosar fond), cealaltă de 2889 mp, în baza contractului de

concesiune din 14 martie 2005 încheiat cu Municipiul Tg. Jiu.

Așadar, terenul de

3889 mp deținut depășește suprafața identificată, prin probele deja

administrate, ca fiind ocupată din terenul reclamantei (2193 mp, respectiv 2152

mp, și aceea împreună cu SC T. SA), fără a se fi determinat cu certitudine

regimul juridic al terenului deținut, în sensul dacă este parte din suprafața

de 1000 mp sau din cea de 2889 mp și câtimea exactă a fiecărei părți, dat fiind

regimul juridic diferit al celor două parcele.

Urmează, așadar, ca

acest aspect să fie verificat cu ocazia rejudecării, ținându-se cont de

următoarele considerente, expuse în contextul motivului de recurs vizând lipsa

calității recurentei de unitate deținătoare, în sensul Legii nr. 10/2001:

Sintagma „unitate

deținătoare” este definită în preambulul capitolului II din Normele

metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007

ca vizând entitatea cu personalitate juridică care exercită, în numele

statului, dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un bun ce

face obiectul legii (minister, primărie, instituția prefectului sau orice altă

instituție publică) sau entitatea cu personalitate juridică care are

înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat

bunul care face obiectul legii (regii autonome, societăți/companii naționale și

societăți comerciale cu capital de stat, organizații cooperatiste).

Pe de altă parte, în

aceeași categorie intră și o societate comercială cu capital integral privat,

în patrimoniul căreia imobilul este evidențiat cu titlu; această din urmă

condiție subzistă în urma

Deciziei Curții Constituționale nr. 830 din 8 iulie 2008,

prin care s-a declarat ca neconstituțională abrogarea

sintagmei

"imobilele preluate cu titlu valabil" din

conținutul fostului art.

27 (devenit art. 29, după modificarea Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005).

În ceea ce o privește

pe recurenta SC R. SA, se observă că instanța de apel a apreciat că intră în

categoria

societăților

comerciale integral privatizate, sub incidența art. 29 din Legea nr. 10/2001,

însă, la interpelarea Înaltei Curți, la termenul din 15 ianuarie 2010,

reprezentantul recurentei a învederat că societatea este constituită în

proporție de 52% cu capital privat, restul procentelor fiind deținute de stat.

Deși situația de fapt

pe acest aspect nu a fost pe deplin lămurită, se constată, din definiția

menționată anterior, că recurenta nu poate fi considerată unitate deținătoare a

terenului de 2889 mp, deținut în urma unei concesiuni, în niciuna dintre

situațiile legal descrise.

Deținerea cu titlu de

concesiune nu asigură calitatea de unitate deținătoare societății comerciale,

fie integral privatizate, fie cu capital de stat, deoarece

este necesar ca

societatea care deține bunul să aibă aptitudinea de a dispune de acesta, cât

timp este admisibilă însăși restituirea în natură, în contextul art. 29 (în

forma din art. 27, pentru ipoteza preluării fără titlu a imobilului de către

stat) și, în egală măsură, al art. 21.

Or, nu s-a dovedit că

atare prerogativă ar intra în conținutul dreptului de concesiune, care implică,

în condițiile contractului, doar folosința exercitată de către SC R. SA

Chiar dacă definiția

legală a unității deținătoare prevede că acest statut este întrunit în persoana

societății comerciale cu capital de stat, indiferent de titlul cu care bunul

este înregistrat în patrimoniul său, titlul respectiv trebuie să asigure însuși

dreptul de dispoziție asupra bunului.

În plus, art.

14 din Legea nr. 10/2001 prevede că „

Dacă imobilul restituit prin procedurile

administrative prevăzute de prezenta lege sau prin hotărâre judecătorească face

obiectul unui contract de (..) concesiune (..), noul proprietar se va subroga

în drepturile statului sau ale persoanei juridice deținătoare, cu renegocierea

celorlalte clauze ale contractului..”.

Chiar

dacă norma nu este incidentă ca atare în speță, nefiind vorba despre un imobil

restituit în natură, prin coroborare cu norma citată anterior, conținutul său

confirmă voința legiuitorului în sensul de a considera drept unitate

deținătoare pe concedent, și nu pe concesionar.

Așadar, în speță,

unitatea deținătoare este reprezentată de concedent, fiind întrunită prima

ipoteză legală,

dreptul

de proprietate publică sau privată cu privire la bun fiind exercitat de

unitatea

administrativ – teritorială - în speță, Municipiul Tg. Jiu-, în sarcina căreia

revine obligația de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent; natura

măsurilor reparatorii nu poate fi reevaluată în această fază procesuală,

implicit, nici cu ocazia rejudecării, deoarece s-a stabilit deja de către

ambele instanțe de fond că

restituirea în natură nu este posibilă, întrucât

terenurile sunt afectate de investiții și intrate în circuitul civil, iar

reclamanta nu a declarat nici apel, nici recurs

.

Ca atare, urmează a

se stabili, cu ocazia rejudecării, suprafața certă deținută cu titlu de

concesiune din terenul pretins de reclamantă și a se înlătura vreo obligație a

recurentei cu privire la această suprafață, obligația de acordare a măsurilor

reparatorii revenind Primăriei Municipiului Tg. Jiu.

În ceea ce privește

terenul de 1000 mp, cumpărat de către recurentă de la C.C.G. în baza

contractului de vânzare-cumpărare autentificat de BNP la data de 06 august 2001,

se reține că recurenta a pretins că ar fi incidente dispozițiile art. 8 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001.

Susținerea privind

inaplicabilitatea Legii nr. 10/2001 s-a întemeiat pe încadrarea terenului în

litigiu în domeniul de aplicare al Legii nr. 18/1991, în condițiile în care

autoarei

vânzătorului, C.A., i s-a reconstituit dreptul de proprietate în baza acestui

act normativ,

eliberându-i-se

titlul nr. 1351981 din 20 mai 2000 de către Comisia Județeană Gorj pentru

Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor.

În contextul în care

au fost formulate, susținerile recurentei sunt nefondate, fără ca această

aprecieze să afecteze analiza criticilor recurentei SC R. SA Tg. Jiu pe același

aspect, din moment ce au un alt fundament (critici considerate drept

întemeiate, pentru considerente ce vor fi expuse la pct. III al prezentei

decizii).

Împrejurarea că unei

alte persoane i-a fost recunoscut dreptul de proprietate asupra unei suprafețe

din terenul în litigiu în baza Legii nr. 18/1991 nu exclude de plano incidența

Legii nr. 10/2001, astfel cum pretinde recurenta, ci demonstrează în sine doar

faptul că Primăria a avut la dispoziție terenul, uzând de atare prerogativă

prin emiterea titlului de proprietate.

Emiterea titlului

poate da naștere unei prezumții simple în sensul că subzistă o eroare de

amplasament a terenului, însă, pe de o parte, recurenta SC R. SA nu a formulat

nicio critică cu privire la amplasamentul stabilit de instanțele de fond din

cauză iar, pe de altă parte, atare mijloc de probă ar fi fost eficient într-un

context probator mai amplu, care să includă și modul de recunoaștere a

dreptului de proprietate al celeilalte persoane: prin constituirea ori

reconstituirea dreptului, aceasta din urmă - pe vechiul amplasament sau nu.

Or, nu s-au solicitat

și administrat probe pe acest aspect, legalitatea emiterii titlului în baza

Legii nr. 18/1991 nu poate fi, oricum, contestată în prezenta cauză, în plus,

reaprecierea probatoriilor și a situației de fapt nu este permisă în această

fază procesuală, deoarece excede cazurilor de modificare ori casare prevăzute

de art. 304 C. proc. civ., vizând temeinicia deciziei recurate.

Împrejurarea modului

de dobândire de către recurenta SC R. SA a dreptului de proprietate asupra

celor 1000 mp are relevanță, însă, din perspectiva obligației recurentei de a

emite o dispoziție motivată de acordare de măsuri reparatorii sau conținând

propunere de despăgubiri.

Chiar dacă, prin

prisma definiției legale a „unității deținătoare”, ar trebui reținută o

asemenea obligație în sarcina recurentei, dat fiind că terenul este înregistrat

în patrimoniul său cu titlu de proprietate, este subînțeleasă cerința ca

dobândirea bunului să fi avut loc prin reorganizarea fostelor întreprinderi de

stat în regii autonome, societăți/companii naționale și societăți comerciale cu

capital de stat, în temeiul Legii nr. 15/1990, prin înființarea acestora, în

condițiile legii, fie în strânsă legătură cu operațiunile de privatizare.

Niciuna dintre aceste

situații nu este întrunită în speță, în condițiile în care recurenta a dobândit

terenul de la o persoană fizică, căreia se recunoscuse dreptul de proprietate

în temeiul Legii nr. 18/1991.

Este viabilă ipoteza

din art. 29 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, emiterea titlului de proprietate

de către unitatea administrativ - teritorială echivalând cu o „înstrăinare” a

unui bun aflat la dispoziția sa, fiind incidente și prevederile art. 26.

În acest context,

măsurile reparatorii în echivalent prevăzute de lege urmează a fi acordate de

către Primăria Municipiului Tg. Jiu, cu respectarea dispozițiilor art. 26 alin.

(1), ale căror cerințe de aplicare vor fi verificate în concret cu ocazia

rejudecării de către instanța de apel, din perspectiva posibilității de

acordare de bunuri sau servicii în compensare, în caz contrar, dispunându-se

obligarea autorității administrative locale la emiterea unei decizii conținând

propunere de despăgubiri, conform titlului VII al Legii nr. 247/2005.

II. Cât privește

recursul pârâtei SC C. SRL, este de precizat că argumentele pentru care s-a

apreciat necesară casarea deciziei Curții de Apel Craiova, expuse în contextul

recursului SC R. SA, sunt suficiente pentru admiterea și a celorlalte două

recursuri, întrucât necorelările de suprafețe din cele două expertize efectuate

în cauză, la care instanța de apel s-a raportat în egală măsură, le afectează

și pe celelalte două recurente.

Urmează, așadar, ca,

pe baza expertizei administrate în cadrul rejudecării, să se determine cu

certitudine suprafața efectiv ocupată de fiecare pârâtă și să se precizeze clar

obligația ce revine fiecăreia în considerarea acestor suprafețe de teren.

În contextul acestei

obligații, este necesară o precizare pe aspectul calității de unitate

deținătoare, chiar dacă acest aspect nu s-a susținut explicit de către

recurentele SC C. SRL și SC R. SA Tg. Jiu.

Instanța de apel a

reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001 și a

statuat că imobilul este evidențiat cu titlu în patrimoniul unităților

deținătoare, reclamanta necontestând titlul acestora asupra bunului, respectiv

certificatele de atestare a dreptului de proprietate, în cazul SC C. SRL (fila

181 vol. I dosar fond) și SC R. SA Tg. Jiu (fila 354 vol. I dosar fond).

De asemenea, nu s-a

contestat că aceste două recurente ar fi privatizate integral.

În acest context,

potrivit art. 29 (în forma din art. 27) alin. (1) din Legea nr. 10/2001, corect

aplicat de către instanța de apel în raport de situația de fapt stabilită – ce

nu este cenzurabilă în prezenta fază procesuală -, reclamanta este îndreptățită

doar la măsuri reparatorii în echivalent în privința celor două unități

deținătoare, neavând nicio relevanță dacă terenul este ocupat sau nu de investițiile

acestora, din moment ce reclamanta nu are vocație la restituirea în natură și

nu a declarat nici apel, nici recurs pe acest aspect.

Se impune, însă, ca

instanța de apel, cu ocazia rejudecării, să facă aplicarea prevederilor art. 29

alin. (3) din Legea nr. 10/2001, ignorate în ciclul procesual deja parcurs,

potrivit cărora, în situația imobilelor evidențiate cu titlu în patrimoniul

unor societăți comerciale integral privatizate, „măsurile reparatorii în

echivalent se propun de către instituția publică care efectuează sau, după caz,

a efectuat privatizarea, dispozițiile art. 26 alin. (1) fiind aplicabile în mod

corespunzător”.

Pornindu-se de la

aceste elemente, urmează a se determina că cele două unități deținătoare nu au

obligația de acordare de măsuri reparatorii în compensare sau de propunere de

despăgubiri, însă le revine obligația de a înainta notificarea, împreună cu

toată documentația aferentă, la Autoritatea pentru Valorificarea Activelor

Statului – sau la altă instituție publică ce a efectuat privatizarea societăților

comerciale detentoare -, în vederea emiterii unei decizii în acest sens, urmând

a se avea în vedere, dacă este cazul, titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Această apreciere

implică, în mod evident, determinarea în prealabil a instituției publice ce a

efectuat privatizarea recurentelor.

Este de observat că

această recurentă a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive:

deși atare excepție nu este eficientă în sine, dat fiind că obiectul cererii

formulate în contradictoriu cu pârâta SC C. SRL, respectiv contestație

împotriva deciziei nr. 1 din 8 martie 2006, presupune calitatea de pârât a

unității emitente a deciziei, poate fi calificată drept mijloc de apărare prin

care se tinde la respingerea pretențiilor reclamantei și valorificată ca atare.

Or, cât timp, în

aplicarea art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, pentru motivele deja

arătate, emiterea deciziei conținând propunerea de despăgubiri în condițiile

titlului VII al Legii nr. 247/2005 este în sarcina instituției care a efectuat

privatizarea, și nu a înseși unității deținătoare, apărarea de fond a

recurentei și-a atins finalitatea.

Celelalte susțineri

ale recurentei nu sunt, însă, fondate și vor fi înlăturate în consecință.

Susținerile legate de

împrejurarea că terenul solicitat de reclamantă nu se află în incinta sediului

recurentei – pârâte vizează situația de fapt stabilită în cauză pe baza

probatoriului administrat.

Astfel, s-a constatat

că terenul de circa 10.000 mp a fost preluat de la reclamantă – care îl moștenise

de la tatăl său, I.G.A. - în anul 1962, în registrul agricol pentru perioada

ulterioară anului 1959 figurând soțul reclamantei, U.I.G., iar o parte din

teren este deținut și de către pârâtă.

Or, reaprecierea

situației de fapt reținute de către ambele instanțe de fond în cauză și a

probatoriului administrat nu se încadrează în vreunul dintre cazurile exhaustiv

prevăzute de art. 304 C. proc. civ., circumscrise evaluării legalității, nu și

temeiniciei deciziei de apel, corespunzând fostului motiv din art. 304 pct. 11,

ce a fost abrogat prin O.U.G. nr. 137/2000.

În ceea ce privește

modul de soluționare de către prima instanță a cererii reclamantei în anularea

deciziei nr. 1 din 8 martie 2006 emise de SC C. SRL pe parcursul judecății, se

apreciază că instanța de apel a constatat în mod corect respectarea

dispozițiilor legale, însă pentru argumente ce urmează a fi expuse și care sunt

de natură să substituie considerentele reținute în decizia de apel.

După cum s-a arătat

în cadrul recursului pârâtei SC R. SA, cu ocazia expunerii considerentelor de

ordin general relative la cadrul procesual din punct de vedere obiectiv și

subiectiv, obiectul inițial al cererii formulate în contradictoriu cu SC C. SRL

a fost acela al contestației împotriva refuzului de soluționare a notificării,

cu finalitatea judecării în fond a acesteia de către instanță.

Pe parcursul

judecății în primă instanță, mai precis la termenul din 30 mai 2006, această

pârâtă a făcut dovada soluționării notificării nr. 795/E/2001, depunând la

dosar decizia nr. 1 din 8 martie 2006, pe care reclamanta a înțeles să o

conteste, de asemenea, în prezenta cauză.

Chiar dacă este vorba

despre o modificare a cererii, și nu o simplă precizare, nefiind întrunit

niciunul dintre cazurile din art. 132 alin. (2) C. proc. civ., se constată că

nu operează sancțiunea decăderii reclamantei din dreptul la efectuarea acestui

act de procedură, pentru depășirea termenului reglementat de art. 132 alin. (1),

respectiv prima zi de înfățișare.

Norma din art. 132

are caracter dispozitiv, nu imperativ, în sensul că, în măsura în care pârâții

nu se opun, este admisibilă modificarea cererii de chemare în judecată

formulată peste termenul legal, instanța neputând a aplica din oficiu

sancțiunea decăderii din dreptul la efectuarea actului de procedură.

Se constată că, la

termenul de judecată din 11 iulie 2006, pârâta SC C. SRL a arătat că solicită

disjungerea cererii în anularea deciziei nr. 1 din 8 martie 2006 și judecarea

separată a acesteia, celelalte pârâte prezente lăsând la aprecierea instanței

soluționarea acestei solicitări.

Din susținerile SC C.

SRL, nu rezultă că s-ar fi opus modificării cererii, dimpotrivă, a considerat

că s-a formulat o cerere nouă, cu soluționarea căreia a fost de acord, însă pe

cale separată.

Întrucât soluția judecării

separate nu este prevăzută în cazurile de modificare a cererii reglementate de art.

132 C. proc. civ. (ci doar în situațiile limitativ descrise de art. 135 C.

proc. civ., situații de excepție de strictă interpretare și aplicare) iar, pe

de altă parte, soluția disjungerii este prevăzută de legiuitor doar în anumite

ipoteze (cele din art. 120 alin. (2) și art. 165 C. proc. civ.), presupunând,

de altfel, o învestire prealabilă a instanței cu cererea ce se disjunge, ceea

ce nu este cazul în speță, se consideră că, prin poziția exprimată de către SC C.

SRL, nu s-a formulat o veritabilă opunere la soluționarea cererii în anulare în

prezentul proces.

Pe de altă parte,

chiar dacă s-ar considera contrariul, se constată că formularea unei astfel de

opoziții echivalează cu invocarea propriei culpe în modul de desfășurare a

procesului, din moment ce reclamanta a modificat cererea abia după ce pârâta

însăși a învederat că a soluționat notificarea și a depus la dosar decizia nr. 1

din 8 martie 2006, fără a invoca lipsa de obiect a cererii inițiale, dată fiind

soluționarea notificării.

Or, este inadmisibil

ca partea să se prevaleze de propria culpă procesuală pentru a susține o

neregularitate pricinuită prin atare atitudine în proces, conform art. 108 alin.

ultim C. proc. civ.

Nu mai puțin, este

evidentă lipsa oricărui interes al SC C. SRL în formularea unei opoziții la

modificarea cererii: în cazul în care instanța ar fi soluționat cererea cu

obiectul inițial, ar fi trebuit să se pronunțe asupra naturii refuzului pârâtei

de soluționare a notificării și să soluționeze ea însăși notificarea în fond,

ceea ce ar fi însemnat o apărare în plus a pârâtei, pentru a demonstra că nu a

fost vorba despre un refuz nejustificat și pentru a evita eventuale consecințe

defavorabile decurgând dintr-un refuz considerat ca atare.

Cât timp pârâta a

procedat la soluționarea notificării, este în interesul său a se fi luat act de

această manifestare de voință și a se cerceta legalitatea s