ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1231/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1231/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

la Tribunalul Brașov, reclamanta SC A. SRL prin administrator judiciar C.L.I.

F.M. a solicitat în contradictoriu cu pârâta SC C. SRL obligarea pârâtei la

plata următoarelor sume: echivalentul prejudiciului pe care l-a cauzat prin

fapta sa culpabilă - respectiv suma de 86.270 euro prejudiciu cert și suma pe

care este nevoită să o plătească pentru punerea stației de betoane în

funcțiune; daune compensatorii în cuantum de 800.000 lei X 3 luni = 5.400.000

lei - venit mediu nerealizat pentru lunile septembrie- octombrie-noiembrie -

decembrie 2008 (luni în care SC A. SRL a fost privată a-și exploata bunurile și

realiza venituri), 4.141.200 euro - câștig nerealizat, față de contractul

încheiat cu beneficiarul SC F.C. SRL (Parcul Industrial Prejmer), care garanta

turnare de beton, pentru neexecutarea parțială a unor obligații asumate prin

contract, temei legal art. 1073 - art. 1090 C. civ.

A mai

solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să dispună înființarea

sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și imobile ale debitorului SC

C. SRL, până la concurența sumei de 86.270 euro + 4.141.200 euro - 4.227.400 euro,

echivalentul în lei + 5.400.000 lei, temei de drept art. 591 C. civ., imobilele

urmând a fi individualizate în momentul în care se vor primi extrasele de C.F.

Tribunalul

Brașov, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr.

890/C/18 mai 2009 a respins acțiunea și cererea pârâtei de acordare a

cheltuielilor de judecată.

Pentru a

pronunțarea această hotărâre, instanța de fond a reținut că între reclamantă în

calitate de vânzătoare și pârâtă în calitate de cumpărătoare s-a încheiat

contractul de vânzare-cumpărare din 09 septembrie 2008 prin care acesteia din

urmă i se transmitea în proprietate imobilul „Stația de betoane Prejmer”.

Prețul contractului a fost stabilit la suma de 654.500 euro inclusiv T.V.A.,

plâtindu-se suma de 100.000 euro înainte de semnarea contractului, iar

diferența de preț urmând a se achita până la data de 01 octombrie  2008.

Din data

de 01 septembrie  2008 s-a stipulat că va opera transmiterea folosinței către

pârâta cumpărătoare iar dreptul de proprietate de la vânzătoare la cumpărătoare

se va transmite la data plății integrale a prețului conform art. 5.3 din

contract (fila 8 din dosar).

În art. 3.4

s-a stipulat un pact comisoriu de gradul IV care opera de drept fară somație

sau trecerea vreunui termen, în caz de neplată a prețului la termenul convenit,

reclamanta vânzătoare având dreptul de a reține suma plătită cu titlu de avans

de cumpărare în situația intervenirii pactului comisoriu de la art. 3.4 (a se

vedea art. 3.5).

Așadar

părțile au evaluat, prin inserarea unei clauze penale, anticipat despăgubirile

ce se datorează în caz de neplată a prețului și intervenirii pactului comisoriu

de grad IV, denumit în mod impropriu convenție rezolutorie de către părți.

În data

de 04 octombrie 2008 a izbucnit un incendiu la Stația de betoane Prejmer a

cărei folosință fusese anterior predată pârâtei, din procesul verbal afiat la

fila 14 rezultând că sursa posibilă de aprindere a fost un scurt circuit

electric datorat unui conductor electric defect sau instalat necorespunzător.

Nici din

acest proces verbal și nici dintr-o altă probă a dosarului nu rezultă culpa

pârâtei în izbucnirea incendiului ori propagarea acestuia.

În urma

incendiului Stația de betoane a fost distrusă, fiind în imposibilitate de a mai

fi folosită, așa cum arată și reclamanta în acțiune.

În

aceste condiții pârâta nu a mai achitat diferența de preț.

Cu

privire la pactul comisoriu de ultim grad stipulat de părți în contract și

denumit în mod impropriu condiție rezolutorie, instanța reține că în caz de

neexecutare a obligației de plată a diferenței de preț, reclamanta-vânzătoare

avea alegerea între a face aplicabil respectivul pact și a determina rezilierea

contractului, ori a menține respectivul contract, prin neinvocarea pactului

comisoriu și optarea pentru executarea pactului în discuție.

În speță

se observă că reclamanta nu a înțeles să facă operant și să invoce pactul

comisoriu de gradul IV la data de 01 octombrie 2008 când trebuia plătită

diferența de preț, neoptând pentru desființarea convenției chiar de la acea

dată (a se vedea art. 3.4 care vorbește de dreptul de opțiune al vânzătoarei),

ci a înțeles să facă operant și să invoce pactul comisoriu și rezilierea

contractului abia la data de 14 octombrie  2008, după izbucnirea incendiului

din data de 4 octombrie 2008 și aflarea pagubei produse Stației de betoane.

În acest

sens, prin notificarea din 14 octombrie  2008 reclamanta a înștiințat-o în mod

expres pe pârâtă că începând cu această dată consideră contractul reziliat

deplin drept (fila 9 din dosar).

Deci nu

neplata diferenței de preț la data de 01 octombrie  2008 a determinat-o pe

reclamantă să facă operant pactul comisoriu, ci faptul că după izbucnirea

incendiului la 04 octombrie  2008 a observat că pârâta nu mai dorește să

efectueze plata ultimei tranșe din preț, pactul comisoriu invocându-se abia

începând cu data de 14 octombrie 2008.

Într-o

atare situație, la data de 04 octombrie 2008, când a avut loc incendiul

contractul era în vigoare, producând efecte, nefiind reziliat, conform pactului

comisoriu iar, conform art. 5.2 din respectiva convenție, dreptul de

proprietate asupra stației de betoane aparținea reclamantei vânzătoare,

întrucât prețul nu fusese integral plătit de pârâtă.

Întrucât

în cauză nu s-a dovedit cupla pârâtei în izbucnirea incendiului ori că nu ar fi

respectat prescripțiile tehnice de funcționare și exploatare sau că ar fi

existat vreo legătură de cauzalitate între fapta pârâtei și producerea

incendiului, instanța reține că în speță se pune problema riscului pieirii

parțiale fortuite a bunului ce formează obiectul contractului de

vânzare-cumpărare dintre părți.

Acest

risc este suportat de proprietarul bunului la momentul pieririi sale, adică de

reclamanta vânzătoare care, potrivit art. 5.3 din convenție, avea în

proprietate bunul la data incendiului, în condițiile în care reclamanta nu

optase pentru aplicarea pactului comisoriu și pentru rezilierea contractului,

nu exista emisa de către aceasta nici o notificare prin care să-i solicite

pârâtei restituirea imobilelor, astfel încât pârâta să fie considerată pusă în

întârziere cu privire la eventuala obligație de restituire a acestora, astfel

încât să se poată considera că este cea la data trebui să suporte riscul

pieirii fortuite a bunurilor.

Notificările

s-au emis abia începând cu data 14 octombrie 2009, doar de la acea dată

reclamanta, alegând să invoce pactul comisoriu de ultim grad (filele 9-13 din

dosar).Riscul pieirii fortuite a bunului presupune că pârâta cumpărătoare nu

mai este obligată să plătească reclamantei vânzătoare ultima rată (diferența de

preț) pentru că acesta din urmă nu-i mai poate transmite în proprietate bunul.

Așadar, reclamanta vânzătoare, care nu va putea transmite în proprietate pârâtei

cumpărătoare bunul în starea în care părțile s-au înțeles, nu va putea fi

obligat la despăgubiri către pârâta cumpărătoare, lipsind culpa în neexecutarca

propriei obligații, însă va suporta riscul pieirii fortuite a bunurilor, în

calitate de proprietar al acestora.

Corespunzător,

nici pârâtei cumpărătoare nu i se va mai putea pretinde plata sumei

reprezentând diferență de preț pentru un bun caic nu i se mai poate transmite

în proprietate în starea în care au convenit părțile la încheierea contractului

și nici nu i se va putea pretinde plata de ratei în despăgubiri. Riscul este o consecință

a neexecutării contractului sinalagmatic ca urmare aimposibilității fortuite,

independent de culpa vreuneia dintre părți. In speță nu există o notificare a

reclamantei pentru plata diferenței de preț care să fi fost adresată pârâtei

prealabil datei producerii incendiului pentru a se putea considera că aceasta

din urmă este cea care trebuie să suporte riscul pieirii fortuite a bunului.

Trimiterile reclamantei la predarea bunurilor către pârâtă și la paza materială

a acestora sunt lipsite de relevanță atâta vreme cât nu s-a dovedit culpa

pârâtei în producerea ori propagarea incendiului, situația fiind similară cu

cea a unui locatar căruia îi fusese predat bunul pe care îl închiriase, bun

care piere fortuit în timpul locațiunii.

Conform art.

1423 C. Civ., locatarul nu va suporta riscul pieirii fortuite, ci proprietarul

care a închiriat, câtă vreme nu se dovedește că pieirea s- a datorat culpei

locatarului.

Așadar,

paza materială și predarea bunurilor sunt fără relevanță în condițiile pieirii

fortuite a bunului și netransmiterii proprietății către pârâtă. Deși nu este

vorba de incidența vreunei condiții rezolutorii, căci în cazul acesteia

încetarea convenției s-ar fi produs în momentul îndeplinirii condiției (neplata

ultimei tranșe din preț) iar reclamanta vânzătoare nu ar fi avut posibilitatea

de a opta între executarea contractului ori desființarea acestuia, așa cum s-a

stipulat în contract, situația de mai sus referitoare la suportarea riscului

contractului se verifică și într-o astfel de ipoteză, riscul fiind suportat de

proprietarul bunului sub condiție rezolutorie, adică tot de

reclamanta-vânzătoare.

Revenind

la pretențiile reclamantei referitoare ia despăgubiri, instanța de fond reține

că, potrivit art. 5.1 din contract. începând cu data de 01 septembrie 2008

pârâtei i s-a transmis folosința bunurilor, astfel încât până la data de 14

octombrie  2008, a opțiunii reclamantei de reziliere, a avut bunurile în mod

legal în folosință iar rezilierea nu retroactivează și nu poate privi și

restituirea folosinței la care a avut dreptul cumpărătoarea pârâtă, ci doar restituirea

bunurilor către reclamantă (art. 2.1 și 3.4 alin. (1) filele 6 și 7 din dosar).

Așadar,

pentru perioada septembrie-oetombrie 2008 pârâta nu poate datora reclamantei

despăgubiri pentru lipsa de folosință a bunurilor, cum în mod nejustificat se pretinde.

In altă ordine de idei, referitor la cuantumul prejudiciului solicitat de

reclamantă, instanța reține că prin clauza penală de la ari. 3.5 din contract,

părțile s-au înțeles să evalueze anticipat prejudiciul ce ar surveni în cazul

rezilierii de drept a contractului de vânzare cumpărare ca urmare a aplicării

pactului comisoriu de ultim grad. astfel încât instanța nu poate mări ori

micșora cuantumul respectivei clauze penale și nici nu ar putea acorda

reclamantei mai mult decât prevede aceasta.

Referitor

la câștigul nerealizat pretins de reclamanta, instanța reține că, în orice caz,

motivul pentru care contractul încheiat de reclamantă cu SC F.C. SRL a încetat

a fost acela că stația de betoane nu mai era funcțională din cauza incendiului

și nu pentru că s-ar fi refuzat de către pârâtă predarea acesteia în starea de

după incendiu.

Or,

chestiunea se analizează tot în raport de suportarea riscului contractului

dintre reclamantă și pârâtă expusă anterior, fiind evident că pârâta nu poate

fi obligată la plata către reclamantă a unui prejudiciu provenind din

nerealizarea unui contract încheiat de reclamantă cu un terț din moment ce nu

este în culpă pentru pieirea parțială a obiceiului respectivului contract.

Insă

ceea ec trebuie observat este faptul că încheierea contractului cu SC F.C. SRL

s-a făcut de reclamantă la data de 13 august 2008 (fila 22), anterior

vânzării-cumpărării încheiate cu pârâta la data de 09 septembrie 2008.

Deci

acest prim contract încheiat cu SC F.C. SRL nu a mai putut fi onorat de reclamantă

nu datorită culpei pârâtei, ci datorită propriei voințe a reclamantei, care a

înțeles ulterior datei de 13 august 2008 să încheie contractul de

vânzare-cumpărare cu pârâta și să predea folosința stației de betoane pârâtei

la 01 septembrie 2008, tară a se prevedea în convenția cu pârâta că ceea ce

rezultă din exploatarea stației va reveni reclamantei în vederea onorării

obligațiilor sale față de SC F.C. SRL.

Și

aceasta chiar dacă, la art. 7 alin. (1), din contractul cu SC F.C. SRL s-a

stipulat că în cazul în care stația de betoane va fi vândută către o altă

firmă, contractul cu SC F.C. SRL ar putea fi cesionat în favoarea noii

proprietare a stației de betoane, respectându-se aceleași clauze contractuale.

Împotriva

sentinței a declarat apel reclamanta, prin administrator judiciar Cabinet

individual de practician în insolvență „C.I.", solicitând schimbarea în

tot a acesteia, în sensul admiterii acțiunii.

Reținându-se

ca temeinică și legală soluția primei instanțe, apelul a fost respins ca

nefondat prin Decizia nr. 106/Ap din 29 octombrie 2009 a Curții de Apel Brașov,

secția comercială.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs reclamanta prin administrator judiciar

Cabinet individual de practician în insolvență „C.I." care a invocat

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Solicitând, în principal, admiterea

recursului, a apelului și a acțiunii astfel cum au fost formulate sau, în

subsidiar, admiterea recursului, admiterea apelului și respingerea acțiunii ca

nedovedită.

Recurenta

a susținut că, în condițiile în care instanța a reținut culpa pârâtei în producerea

prejudiciului din inincendiu, culpa pârâtei pentru nefinalizarea contractului

de vânzare cumpărare și că reclamantei îi reveneea sarcina dovedirii

prejudiciului, soluția trebuia să fie de respingere a acțiunii ca nedovedită

sau de admitere a acesteia dacă se aprecia că reclamanta a probat întinderea

pretențiilor cu contractele dintre aceasta și SC F.C. SRL.

Înalta

Curte, analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, va respinge

recursul pentru următoarele considerente:

Deși

invocă drept motiv de recurs dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

recurenta nu precizează care este dispoziția legală greșit aplicată ori

încălcată de către instanța de apel. În fapt, recurenta tinde la o reapreciere a

probelor administrate în cauză, recursul vizând aspecte de eventuală netemeinicie,

iar nu de nelegalitate.

În

speță, probele administrate de către reclamantă nu au fost în măsură să formeze

convingerea instanței pentru admiterea acțiunii. Dar chiar și un probatoriu

sărac, incomplet sau neconvingător nu este sinonim cu lipsa acestuia. Și,

oricum, acesta nu poate fi un motiv care să se poată încadra în temeiul juridic

invocat de către recurentă, anume art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Pentru

aceste considerente, conform art. 312 C. proc. civ. se va respinge recursul

declarat de reclamanta SC A. SRL Târgoviște - prin Cabinet Individual de

Insolvență C.I. împotriva Deciziei nr. 106/Ap din 29 octombrie 2009 a Curții de

Apel Brașov, secția comercială, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de reclamanta SC A. SRL Târgoviște - prin Cabinet Individual

de Insolvență C.I. împotriva Deciziei nr. 106/Ap din 29 octombrie 2009 a Curții

de Apel Brașov, secția comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședința publică, astăzi 14 aprilie 2010.