ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2947/2009

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea din 1 septembrie 2009, pronunțată în dosarul nr. 2652/101/2008, Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, a dispus, printre altele, menținerea măsurii arestării preventive față de inculpații D.Z. și D.S., în temeiul art. 300 2 raportat la art. 160 b alin. (1) și (3) C. proc. pen. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de Apel Craiova a reținut că, verificând legalitatea și temeinicia arestării preventive a inculpaților, s-a constatat că temeiurile care au stat la baza luării acestei măsuri subzistă, impunând în continuare privarea de libertate a acestora. Împotriva încheierii de ședință sus-arătate a declarat recurs inculpatul D.S., susținând, prin apărătorul desemnat din oficiu, că nu mai prezintă pericol concret pentru ordinea publică și că se impune revocarea măsurii arestării preventive.

Înalta Curte, examinând motivele de recurs invocate, cât și întreaga cauză, potrivit dispozițiilor art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi dezvoltate în continuare. Prin sentința penală nr. 368 din 7 octombrie 2008 a Tribunalului Mehedinți, pronunțată în dosarul nr. 2652/101/2008, în baza art. 7 raportat la art. 2 din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., inculpatul D.S. a fost condamnat la o pedeapsă de 4 ani închisoare și interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., precum și la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

pe o durată de 2 ani. În baza art. 270 din Legea nr. 86/2006, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., același inculpat a fost condamnat la 4 ani închisoare cu interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. și la 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. În baza art. 33 și art. 34 C. pen., inculpatul va executa pedeapsa cea mai grea, adică 4 ani închisoare cu interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., în condițiile art. 71 C. pen. și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., pe o durată de 2 ani.

În baza art. 350 C. proc. pen., a fost menținută starea de arest a inculpatului. Împotriva hotărârii primei instanțe, inculpatul D.S. a declarat recurs, cauza făcând obiectul dosarului nr. 2652/101/2008 al Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori. La termenul din 1 septembrie 2009, fixat pentru judecarea apelului, instanța de control judiciar, verificând legalitatea și temeinicia arestării preventive, a menținut starea de arest a inculpatului, pronunțând încheierea atacată cu recurs în prezenta cauză. Este adevărat că potrivit art. 5 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale și art. 23 alin. (1) din Constituția României, nimeni nu poate fi privat de libertate.

În aceleași texte însă, sunt înscrise, totodată, și excepții de la regula generală sus-menționată. Astfel, în art. 5 paragraful 1 lit. e) din Convenție, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, se prevede că „se exceptează de la dreptul de a nu putea fi lipsit de libertate și cel care a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața autorităților judiciare competente sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune, ori când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia”.

Pe de altă parte, art. 20 din Constituția României prevede că „dispozițiile constituționale vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte, iar dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile omului la care România este parte și legile române, au prioritate reglementările internaționale”. În raport de normele internaționale menționate, cu referire expresă la excepția prezentată de arestare preventivă, s-a stipulat printre altele, că privarea de libertate trebuie să se realizeze numai în formele legale și după procedura prevăzută de legislația fiecărui stat, conform Convenției, respectiv cu respectarea dispozițiilor generale înscrise în legea procesual penală prin raportare la dispozițiile constituționale.

Reiese, așadar, că dispunerea măsurii arestării preventive și menținerea acesteia trebuie să se facă cu respectarea dispozițiilor generale înscrise în legea procesual penală, fiind subordonate dovedirii interesului superior pe care-l deservesc. Potrivit art. 160 b alin. (1) C. proc. pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive. Conform alin. (3) al aceluiași articol „când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive”.

În cauză, așa cum rezultă din încheierea de ședință atacată, instanța de apel a procedat la efectuarea verificărilor dispuse de legea procesual penală și a constatat că temeiurile de fapt și de drept care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, impunând în continuare privarea de libertate a inculpaților D.S. și D.Z. Infracțiunile săvârșite de inculpat aduc atingere unor valori importante apărate de legea penală, reprezentând totodată una dintre cele mai grave forme ale criminalității organizate, astfel că o eventuală lăsare în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate și neîncredere în buna desfășurare a justiției.

Pe de altă parte, asemenea fapte neurmate de o ripostă fermă a societății ar întreține climatul infracțional și ar crea făptuitorilor impresia că pot persista în sfidarea legii. Faptul că a fost pronunțată o hotărâre de condamnare în cauză nu alterează prezumția de nevinovăție, limitarea libertății persoanei încadrându-se în dispozițiile legii. Toate aceste aspecte învederate justifică dispoziția instanței de apel în sensul menținerii arestării preventive, astfel că Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 385 15 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpat. Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.S. împotriva încheierii din 1 septembrie 2009 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în dosarul nr. 2652/101/2008. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 14 septembrie 2009.