ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2947/2009

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din 1 septembrie

2009, pronunțată în dosarul nr. 2652/101/2008, Curtea de Apel Craiova, secția penală

și pentru cauze cu minori, a dispus, printre altele, menținerea măsurii

arestării preventive față de inculpații D.Z. și D.S., în temeiul art. 300

2

raportat la art. 160

b

alin. (1) și (3) C. proc. pen.

Pentru a pronunța această

hotărâre, Curtea de Apel Craiova a reținut că, verificând legalitatea și

temeinicia arestării preventive a inculpaților, s-a constatat că temeiurile

care au stat la baza luării acestei măsuri subzistă, impunând în continuare

privarea de libertate a acestora.

Împotriva încheierii de

ședință sus-arătate a declarat recurs inculpatul D.S., susținând, prin

apărătorul desemnat din oficiu, că nu mai prezintă pericol concret pentru

ordinea publică și că se impune revocarea măsurii arestării preventive.

Înalta Curte, examinând

motivele de recurs invocate, cât și întreaga cauză, potrivit dispozițiilor art.

385

6

alin. (3) C. proc. pen., constată că recursul este nefondat

pentru considerentele ce vor fi dezvoltate în continuare.

Prin sentința penală nr. 368 din 7 octombrie 2008 a Tribunalului

Mehedinți, pronunțată în dosarul nr. 2652/101/2008, în baza art. 7 raportat la

art. 2 din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.,

inculpatul D.S. a fost condamnat la o pedeapsă de 4 ani închisoare și

interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit.

b) C. pen., precum și la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor

prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pe o durată de 2

ani.

În baza art. 270 din Legea nr. 86/2006, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.

pen., același inculpat a fost condamnat la 4 ani închisoare cu interzicerea

drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C.

pen. și la 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de

art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

În baza art. 33 și art. 34 C. pen., inculpatul va executa pedeapsa cea

mai grea, adică 4 ani închisoare cu interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64

alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., în condițiile art. 71 C. pen.

și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit.

a) teza a II-a și lit. b) C. pen., pe o durată de 2 ani.

În baza art. 350 C. proc. pen., a fost menținută starea de arest a

inculpatului.

Împotriva hotărârii primei instanțe, inculpatul D.S. a declarat recurs,

cauza făcând obiectul dosarului nr. 2652/101/2008 al Curții de Apel Craiova, secția

penală și pentru cauze cu minori.

La termenul din 1 septembrie 2009, fixat pentru judecarea apelului,

instanța de control judiciar, verificând legalitatea și temeinicia arestării

preventive, a menținut starea de arest a inculpatului, pronunțând încheierea

atacată cu recurs în prezenta cauză.

Este adevărat că potrivit art. 5 din Convenția pentru Apărarea

Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale și art. 23 alin. (1) din

Constituția României, nimeni nu poate fi privat de libertate.

În aceleași texte însă, sunt înscrise, totodată, și excepții de la

regula generală sus-menționată.

Astfel, în art. 5 paragraful 1 lit. e) din Convenție, ratificată de

România prin Legea nr. 30/1994, se prevede că „se exceptează de la dreptul de a

nu putea fi lipsit de libertate și cel care a fost arestat sau reținut în

vederea aducerii sale în fața autorităților judiciare competente sau când

există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune, ori când

există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să

săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia”.

Pe de altă parte, art. 20 din Constituția României prevede că

„dispozițiile constituționale vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu

Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate

la care România este parte, iar dacă există neconcordanțe între pactele și

tratatele privitoare la drepturile omului la care România este parte și legile

române, au prioritate reglementările internaționale”.

În raport de normele internaționale menționate, cu referire expresă la

excepția prezentată de arestare preventivă, s-a stipulat printre altele, că

privarea de libertate trebuie să se realizeze numai în formele legale și după

procedura prevăzută de legislația fiecărui stat, conform Convenției, respectiv

cu respectarea dispozițiilor generale înscrise în legea procesual penală prin

raportare la dispozițiile constituționale.

Reiese, așadar, că dispunerea măsurii arestării preventive și menținerea

acesteia trebuie să se facă cu respectarea dispozițiilor generale înscrise în

legea procesual penală, fiind subordonate dovedirii interesului superior pe

care-l deservesc.

Potrivit art. 160

b

alin. (1) C. proc. pen., instanța de

judecată, în exercitarea atribuțiilor de control judiciar, este obligată să

verifice periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive.

Conform alin. (3) al aceluiași articol „când instanța constată că

temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de

libertate dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive”.

În cauză, așa cum rezultă din încheierea de ședință atacată, instanța de

apel a procedat la efectuarea verificărilor dispuse de legea procesual penală

și a constatat că temeiurile de fapt și de drept care au stat la baza luării

măsurii arestării preventive subzistă, impunând în continuare privarea de

libertate a inculpaților D.S. și D.Z.

Infracțiunile săvârșite de inculpat aduc atingere unor valori importante

apărate de legea penală, reprezentând totodată una dintre cele mai grave forme

ale criminalității organizate, astfel că o eventuală lăsare în libertate a

inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică, prin crearea unui

sentiment de insecuritate și neîncredere în buna desfășurare a justiției.

Pe de altă parte, asemenea fapte neurmate de o ripostă fermă a

societății ar întreține climatul infracțional și ar crea făptuitorilor impresia

că pot persista în sfidarea legii.

Faptul că a fost pronunțată o hotărâre de condamnare în cauză nu

alterează prezumția de nevinovăție, limitarea libertății persoanei

încadrându-se în dispozițiile legii.

Toate aceste aspecte învederate justifică dispoziția instanței de apel

în sensul menținerii arestării preventive, astfel că Înalta Curte, în

conformitate cu prevederile art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. b) C.

proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpat.

Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi

obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

inculpatul D.S. împotriva încheierii din 1 septembrie 2009 a Curții de Apel

Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în dosarul nr. 2652/101/2008.

Obligă

recurentul inculpat la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului

desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției și

Libertăților Cetățenești.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 14 septembrie 2009.