ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2646/2013
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2646/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)
Asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 1918 din 19 octombrie
2011, pronunțată de Tribunalul Maramureș, în Dosar nr. 1955/100/2009 a fost respinsă
excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, excepție ridicată de
pârâtă și soluționând cauza pe fond: a fost admisă acțiunea civilă precizată formulată
de reclamanta Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică a Maramureșului, împotriva
pârâtei Parohia Ortodoxă Baia Mare, și în consecință, s-a dispus rectificarea înscrierilor
din CF Baia Mare, în sensul radierii dreptului de proprietate înscris în favoarea
pârâtei și înscrierea dreptului de proprietate pe vechiul proprietar, respectiv
pe reclamantă, pârât a fost obligată să predea reclamantei în deplină proprietate
și posesie următoarele imobile: imobilul situat în Baia Mare, înscris în CF Baia
Mare compus din: Biserică Catedrală, capelă, casă de locuit și teren în suprafață
de 6676 mp; imobilul înscris în CF Baia Mare în suprafață de 81.104 mp (cimitir);
imobilul în suprafață de 190 mp (cimitir) din parcela din CF Baia Mare; imobilul
în suprafață de 534 mp (cimitir) din parcela din CF Baia Mare; - imobilul în suprafață
de 1 ha 1412 mp (cimitir) cu parcela din CF Baia Mare, iar pârâta a fost obligată
să plătească reclamantei 5.400 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, instanța
de fond a reținut că imobilul înscris în CF Baia Mare, a fost proprietatea Parohiei
Greco-Catolice Române din Baia Mare, înscrierea realizându-se anterior anului 1920.
Pe parcela în 1909 s-a construit de către Biserica Catolică o casă de locuit și
o locuință pentru cantor. Primăria orașului Baia Mare a confirmat că imobilul Biserică
catolică împreună cu casa de locuit, locuința pentru cantor și cimitirul sunt proprietatea
Bisericii Unite cu Roma. Edificarea bisericii, casei și casei cantorului de către
reclamantă nu au fost contestate de către pârâtă.
În anul 1936 Parohia veche din Baia Mare
a fost ridicată la rang de Episcopie, care este succesoarea parohiei, motiv pentru
care s-a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei.
În 1956 în baza adresei înaintate de către
Parohia Ortodoxă Baia Mare s-a intabulat dreptul de proprietate în favoarea acesteia,
temeiul legal fiind Decretul nr. 177/1948 și Decretul nr. 358/1948.
Instanța a reținut că procedura concilierii
între culte a rămas fără obiect și tribunalul este competent să soluționeze acțiunea
reclamantei.
S-a reținut că pârâta nu a depus nici o
dovadă din care să rezulte că între momentul intrării în vigoare a Decretului
nr. 177/1948 și Decretul nr. 358/1948 au trecut la cultul ortodox 75% dintre enoriașii
greco-catolici. Prin Decretul nr. 9/1989 s-a abrogat Decretul nr. 358/1948 și prin
Decretul-lege nr. 126/1990 s-a recunoscut caracterul abuziv al Decretului nr. 358/1948.
Întrucât pârâta nu a îndeplinit condițiile
prevăzută de art. 17 din Decretul-lege nr. 115/1938 (acordul proprietarului sau
o hotărâre judecătorească pronunțată în temeiul art. 37 din Decretul nr. 177/1948),
a fost admisă acțiunea în rectificare potrivit art. 34 alin. (1) din Decretul-lege
nr. 115/1938.
În temeiul art. 480 și art. 6 din Constituție,
art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, a fost obligată pârâta să-i
lase în deplină proprietate parcela (biserica, casele de locuit și terenul solicitat).
Împotriva acestei sentințe a formulat apel
pârâta Parohia Ortodoxă Baia Mare, solicitând admiterea apelului și, în urma rejudecării,
respingerea acțiunii în revendicare.
În motivarea apelului pârâta a formulat
următoarele critici:
În mod nelegal s-a respins excepția lipsei
calității procesuale active a reclamantei, instanța face confuzie între cultul desființat
și componentele acestuia.
Potrivit art. 28 din Decretul nr. 177/1938
cultele religioase sunt personalități juridice și părțile lor, componentele locale,
care au un număr legal de membrii prevăzute de legea persoanelor juridice, sunt
persoane juridice.
Prin urmare, Biserica Română Unită cu Roma
și Parohia sunt două persoane juridice cu patrimoniu distinct.
Bunurile au aparținut Parohiei Greco-Catolice
Baia Mare cum rezultă din CF Baia Mare, traducerea legalizată fiind depusă de către
reclamantă.
Proprietara terenului la data preluării
era Parohia Greco-Catolică Baia-Mare, iar lăcașului de cult i se aplică prezumția
instituită de art. 492 C. civil biserica, proprietate extratabulară aparținea Parohiei
Greco-Catolice Baia Mare.
Singura derogare de la accesiune este superficia,
inoperantă în cauză, întrucât fiind vorba de un drept real trebuie intabulat, ori
nu este cazul în această cauză.
Deci proprietară tabulară a imobilului
în litigiu este Parohia Greco-Catolică Baia Mare și nu Biserica Unită, cele două
entități fiind persoane juridice distincte.
Instanța face confuzie între reclamantă
și parohia Greco-Catolică Baia Mare, art. 28 din Decretul nr. 177/1948 recunoștea
existența personalității juridice și componentelor cultelor.
Afirmația instanței în sensul că în 1909
construcțiile revendicate au fost edificate de reclamantă nu poate fi primită, în
1909 reclamanta nu exista.
Instanța de fond a mai reținut că reclamanta
este succesoarea Parohiei Greco-Catolice Baia Mare, fără să aducă vreun argument,
singurele documente care ating acest argument fiind Bulla Papală din 1930 invocată
ca titlu, din care nu rezultă că Episcopia ar fi succesoarea Parohiei și că ar fi
existat un transfer al dreptului de proprietate din patrimoniul Parohiei în patrimoniul
Episcopiei. Drepturile invocat în Bulla Papală sunt drepturi de natură religioasă,
nu drepturi reale.
În Șematismul Veneratului Cler al Eparhiei
Greco-Catolice Române a Maramureșului pe anul 1936 sunt enumerate bunurile din Parohia
Greco-Catolică Baia Mare „Biserică din piatră ridicată prin Bulla de înființare
a Episcopiei la rang de catedrală Hramul Adormirea Preacuratei. În reședința episcopală
este o capelă din 1931. Două case parohiale de piatră, una cu etaj din 1910. Casă
Cantorală din piatră din 1910".
Prin urmare, dacă Bulla Papală ar fi avut
un efect în sensul transferului dreptul de proprietate la 6 ani de la acest act,
bunurile trebuiau să se regăsească în patrimoniul Episcopiei și nu al Parohiei.
Rezultă că Bulla Papală nu a avut ca efect transferul dreptului de proprietate.
Chiar dacă Bulla Papală a efectuat un transfer
al dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, în mod evident la 6 ani
de la acest transfer bunurile ar fi trebuit să se regăsească în patrimoniul Episcopiei
și nu al Parohiei.
În ipoteza în care Bulla Papală ar conferi
titlu de proprietate al reclamantei, acesta este inopozabil terților și Statului
Român. Acest document canonic nu poate avea ca efect transferul dreptului de proprietate,
întrucât dreptul laic nu-i recunoștea acest caracter, dobândirea proprietății având
loc prin expropriere succesiune, accesiune.
Pe de altă parte, Bulla papală poate fi
invocată numai cu privire la lăcașul de cult, nu și la terenurile în litigiu.
Un alt motiv de apel vizează faptul că
instanța de fond a ignorat cu desăvârșire importanța voinței credincioșilor în ceea
ce privește posibilitatea de revendicare.
Astfel, potrivit art. 3 din Decretul-lege
nr. nr. 126/1990, are prioritate soluționarea diferendului pe cale admisibilă și
doar în subsidiar prin acțiune de drept comun.
Posibilitatea revendicării este recunoscută
numai în situația în care există o dorință a credincioșilor în acest sens. în ipoteza
în care
credincioșii nu-și exprimă dorința în sensul
redobândirii bunurilor preluate, nu va putea urma acțiunea de drept comun.
Dispozițiile legale invocate au fost adoptate
cu scop de reparație, iar beneficiari nu pot fi decât cei afectați de aceste măsuri,
credincioșii. Prin urmare, voința enoriașilor este decizională în privința posibilităților
de revendicare, deoarece ei au fost afectați prin aceste preluări.
Așadar, enoriașii sunt cei care pot solicita
restituirea acestor bunuri, ori dacă enoriașii nu și-au manifestat dorința, cultul
sau o componentă a acestuia(cum ar fi reclamanta), nu va putea reclama bunurile,
doar comunitatea Greco-Catolică. Majoritatea celor afectați de măsura preluării
imobilului au trecut la cultul ortodox și în prezent aceste persoane nu mai au dorința
restituirii acestor bunuri.
Prin art. 4 din Decretul-Lege nr. nr. 126/1990
în forma sa inițială instituia o formă alternativă de reparație, tocmai pentru că
revendicarea era condiționată de voința credincioșilor. Ori în cazul de față, reclamanta
a beneficiat de aceste prevederi, în prezent având în patrimoniu mai multe lăcașuri
de cult decât avea în momentul preluării imobilului din litigiu.
Pârâta arată că ultimul alineat al
art. 37 din Decretul nr. 177/1938 nu este aplicabil în speță, deoarece cultul greco-catolic
a fost desființat prin Decretul nr. 358/1948.
În speță, nu era necesar acordul proprietarului
tabular, deoarece acesta nu mai exista la momentul intabulării pârâtei. Decretul
nr. 358/1948 se încadrează în categoria „deciziunilor autorităților administrative
și era incident art. 17 alin. (4) din Decretul-Lege 115/1938.
O altă critică a pârâtei apelante vizează
faptul că reclamanta nu și-a dovedit dreptul de proprietate, întrucât calitatea
de proprietar trebuie dovedită în momentul introducerii acțiunii.
Prin abrogarea Decretului nr. 358/1948
și adoptarea Decretului-Lege nr. 126/1990 reclamantei nu i s-a recunoscut retroactiv
calitatea de persoană juridică -proprietară a imobilelor revendicate, întrucât nu
există o prevedere similară art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
O altă critică vizează faptul că instanța
de fond nu a motivat hotărârea, fiind incident art. 6 C.E.D.O., nefiind analizate
efectiv motivele și argumentele părților.
Asociația foștilor greco-catolici în prezent
ortodocși și ai urmașilor lor din Parohia Baia Mare au formulat cerere de intervenție
accesorie în favoarea pârâtei apelante.
În motivarea cererii s-a arătat că această
asociație reprezintă totalitatea creștinilor care formulau comunitatea greco-catolicilor
din Baia Mare care au trecut la cultul ortodox.
După recunoașterea Bisericii Române Unită
cu Roma, ca urmare a adoptării Decretului nr. 126/1990, nu au revenit la cultul
greco-catolic, au rămas la cultul ortodox, susținând interesul acestuia.
În calitate de membrii ai comunității ortodoxe
din Baia Mare, apreciază că justifică interesul juridic pentru formularea cererii
de intervenție accesorie.
Cu privire la fondul cauzei, intervenienta
a arătat că preluarea abuzivă nu poate fi invocată de Episcopie, ci de către credincioșii
care au fost constrânși să părăsească cultul pentru a trece la cultul ortodox împreună
cu bunurile lor. S-a mai invocat că a beneficiat de măsuri reparatorii, cultul greco-catolic,
acordate de Consiliul Local Baia Mare și Consiliul Județean Maramureș.
Reclamanta intimată nu a depus întâmpinare.
Prin concluziile scrise reclamanta a arătat
că nu este fondată excepția lipsei calității procesuale active invocată de pârâtă.
Codul canonic al Bisericii Orientale este
în prezent normă laică deoarece prin H.G. nr. 1218/2008 au fost recunoscute Codul
de Drept Canonic al Bisericii Romano-Catolice și a Codului Canoanelor Bisericilor
Orientale. Pontiful roman este administratorul și dispunătorul suprem al tuturor
bunurilor temporale ale bisericii, inclusiv al imobilului „Biserica cu hramul Adormirii
Preacuratei, construită în 1910, înscrisă în CF Baia Mare. Bulla Papală Acta Apostolicae
Sedis 1930 - nu este numai un act de drept canonic, întrucât prin aceasta Sfântul
Scaun a aplicat cele convenite cu Guvernul României prin Concordatul ratificat prin
Legea de ratificare a Concordatului publicată în M. Of. nr. 126/12.06.1929.
Efectele juridice ale Bullei Papale au
fost recunoscute prin Șematismul Veneratului Cler al Eparhiei Greco-Catolice Române
a Maramureșului pe anul 1936 procesul verbal din 11 ianuarie 1940 al Primăriei Orașului
Baia Mare, primăria impozitând Biserica Catedrală, astfel că autoritatea statală
recunoaște Bulla Papală prin care s-a acordat statutul de catedrală.
Intimata a apreciat că art. 2 din Decretul
nr. 358/1948 a fost aplicat greșit, catedrala trebuia să intre în patrimoniul Statului
Român și nu în patrimoniul apelantei.
înscrierea în CF al dreptului pârâtei s-a
făcut în temeiul unui titlu nevalabil datorită aplicării greșite a art. 2 Decretul
nr. 348/1948, în temeiul căruia statul și nu pârâta era proprietar , motiv pentru
care este incident art. 34 pct. 1 din Decretul-Lege nr. 115/1938 și art. 34
pct. 1 din Legea nr. 7/1996 și se impune rectificarea cărții funciare în sensul
radierii dreptului de proprietate și intabulării dreptului de proprietate al reclamantei.
În ceea ce privește fondul cauzei, reclamanta
a apreciat că dreptul de proprietate aparține parohiei ca personalitate juridică,
distinct de enoriașii persoane fizice, invocându-se Decizia nr. 608/1999, Decizia
nr. 1522/2005 în care s-a statuat că reconstituirea dreptului de proprietate nu
se face în funcție de numărul credincioșilor. În același sens este invocată și Decizia
nr. 1502/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ori încălcarea acestei jurisprudențe
ar reprezenta o încălcare a art. 6 C.E.D.O.
Recensământul din anul 2002 indică numărul
credincioșilor ortodocși din Baia Mare din acel an, nu la nivelul anului 1948 și
reprezintă instituirea retroactivă cu 60 de ani a unui drept de proprietate. Cererea
de intervenție este apreciată ca fiind un artificiu deoarece nu s-a făcut dovada
că membrii asociației sunt foști greco-catolici trecuți la cultul ortodox.
Decretul-Lege nr. 177/1948 nu a fost aplicat
corect, deoarece bisericile sunt exceptate și nu se includ în categoria bisericilor
care se transferă la noul cult - acest motiv este neconstituțional, însă fiind abrogat
nu mai poate fi invocată neconstituționalitatea acestuia.
Reclamanta intimată a arătat că hotărârile
Consiliului Local Baia Mare nu menționează că terenurile date în folosință Episcopiei
Române Unite cu Roma Greco-Catolică sunt despăgubiri pentru imobilele prezentului
litigiu și niciodată reclamanta nu a acceptat vreo despăgubire pentru imobilele
din prezenta cauză.
În al doilea rând, terenul este proprietatea
reclamantei confiscate în 1948 deci nu este primită cu titlu de despăgubire. Terenul,
în suprafață de 900 mp., primit în folosință nu are caracter compensator deoarece
și Episcopia Ortodoxă a primit un teren mai mare-1380 mp, fără scop compensator.
Pârâta apelantă prin concluziile scrise
a arătat că reclamanta nu a depus întâmpinare și nu a depus înscrisuri cu privire
la o serie de aspecte referitoare la dreptul canonic și au fost susținute numai
cu la cuvântul pe fond neputând fi verificate sau confruntate.
Apelanta a reiterat motivele de apel, invocând
în subsidiar incidența uzucapiunii tabulare reglementată de art. 27 din Decretul
115/1938. Astfel apelanta a considerat că sunt îndeplinite condițiile uzucapiunii:
avea înscris dreptul de proprietate în cartea funciară; a exercitat o posesie de
bună credință la momentul intrării în posesie și la momentul intabulării dreptului
de proprietate, buna credință trebuia apreciată la momentul intrării în posesie
și s-a împlinit termenul de 10 ani. Cu privire la perioada de timp în care acțiunile
în revendicare se respingeau ca inadmisibile pârâta a apreciat că acțiunile în revendicare
au început să fie admise din 1998 când cultul greco-catolici a câștigat irevocabil
Biserica Schimbarea la Față, din Cluj-Napoca, fiind puși în posesie în martie 1998.
Raportându-se la acesta dată pârâta a apreciat că termenul de 10 ani pentru prescripția
achizitivă s-ar fi putut împlini la începutul anului 2008.
Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, prin
decizia nr. 41/A/2012 din 28 martie 2012 a admis apelul pârâtei Parohia Ortodoxă
Baia Mare și cererea de intervenție accesorie formulată în interesul pârâtei de
intervenienta Asociația Foștilor Greco-Catolici în prezent ortodocși și a urmașilor
lor împotriva sentinței civile nr. 1918 din 19 octombrie 2011 a Tribunalului Maramureș
pe care a schimbat-o în parte și în consecință:
A respins acțiunea principală formulată
de reclamanta Episcopia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică a Maramureșului în
contradictoriu cu pârâta Parohia Ortodoxă Baia Mare.
Reclamanta a fost obligată să-i plătească
pârâtei cheltuielile de judecată în sumă de 5.000 RON.
A menținut dispozițiile sentinței privind
respingerea excepției calității procesuale active a reclamantei.
Pentru a hotărî astfel, instanța de apel
a reținut următoarele considerente:
Referitor la excepția lipsei calității
procesuale active a reclamantei a reținut că, potrivit art. 28 din Decretul nr.
177/1948 sunt recunoscute ca persoane juridice și așezămintele, asociațiunile, ordinele
și congregațiile prevăzute în statutele lor de organizare, dacă s-au conformat dispozițiilor
legii persoanelor juridice.
Pornind de la această dispoziție legală,
curtea a constatat că este persoană juridică atât cultul religios, cât și componentele
locale, respectiv parohiile, episcopiile, etc.
Într-adevăr, în cartea funciară figurează
în CF Baia Mare proprietar tabular al imobilelor revendicate Parohia Greco-Catolică
Română din Baia Mare. Însă prin Bulla Papală Acta Apostolicae Sedis, Parohia Greco
Catolică a fost ridicată la rang de catedrală episcopală.
Această schimbare a rangului lăcașului
de cult a fost evidențiat în Șematismul Veneratului Cler al Eparhiei Greco Catolice
Române a Maramureșului pe anul 1936, în care a fost evidențiat lăcașul de cult „Parohie
veche din 1700 biserică de piatră din 1910 ridicată prin Bulla de înființare a episcopiei
la rangul de catedrală, având hramul: Adormirea Preacuratei". în reședința
episcopală este o capelă din 1931, două case parohiale de piatră, una cu etaj din
1910, casă cantorală de piatră din 1910.
Contrar celor mai sus reținute, apelanta
a susținut că bunurile mai sus enumerate sunt aflate în patrimoniul Parohiei Greco
Catolice din Baia Mare, însă din Șematism, rezultă că parohia veche are rangul de
catedrală episcopală.
Or, potrivit art. 29 din Decretul nr. 177/1948
bunurile mobile și imobile ale cultelor religioase, le diferitelor părții constitutive
vor fi inventariate de organele lor statutare, iar aceste date de inventariere erau
comunicate Ministerului Cultelor pentru exercitarea dreptului de verificare și control.
în prezenta cauză din inventarul reclamantei rezultă că imobilul în litigiu este
catedrală episcopală.
Apoi, prin procesul verbal din 11
ianuarie 1940, al Comisiei de Verificare din cadrul Ministerului Inventarului Avuțiilor
Publice, s-a menționat imobilul biserică catedrală, situat în Baia Mare, iar la
descrierea imobilului sunt menționate: biserică catedrală, casă de locuit, locuință
pentru cantor, cimitirul vechi. Deși și acest proces-verbal atestă faptul că imobilul
în litigiu aparține episcopiei.
Neconcordanța evidențiată în procesul verbal
cu privire la anul încheierii acestuia nu poate fi reținută, întrucât procesul verbal
era un formular tipizat care viza anul 1939, însă atât la începutul procesului verbal
s-a menționat ianuarie 1940, cât și la finalul acestuia, situație în care nu se
poate contesta cuprinsul procesului verbal.
Așadar, în mod legal acțiunea în revendicare
a fost formulată de către Episcopia Română Unită cu Roma.
Apoi susținerea apelantei potrivit căreia
Bulla Papală nu are nici un efect din punct de vedere juridic nu poate fi primită,
deoarece modul de organizare internă a bisericii era stabilit prin canoanele și
legile acesteia și codul canonic al bisericii orientale a fost recunoscut prin H.G.
nr. 1218/2008.
Pentru aceste considerente, curtea a apreciat
că primul motiv de apel este nefondat, reclamanta și-a dovedit calitatea de persoană
îndreptățită să solicite imobilul, chiar dacă transformarea parohiei în catedrală
a aparținut episcopiei, și nu a fost înscrisă în cartea funciară.
Acțiunea promovată de reclamantă nu este
o acțiune în revendicare clasică a proprietarului posesor împotriva posesorului
neproprietar, ci are ca obiect un imobil preluat de către Statul Român în perioada
regimului totalitar comunist.
În acest context, trebuie analizate condițiile
în care se poate restitui bunul în litigiu.
În ceea ce privește modalitatea în care
statele est europene determină măsurile reparatorii pe care le decid pentru a repara
abuzurile din perioada totalitară, Curtea de la Strasbourg a precizat că art. 1
din Protocolul 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar stabili pentru statele
contractante o obligație generală de restituire a bunurilor care le-au fost transferate
înainte ca ele să ratifice Convenția. De asemenea, dispozițiile acestui text nu
impun statelor contractante nici o restricție în exercițiul libertăților de a determina
domeniul de aplicare a legislației pe care ele pot să o adopte în materia restituirii
de bunuri trecute în orice mod în proprietatea lor și în a stabili condițiile pe
care trebuie să le îndeplinească persoanele cărora li se restituie dreptul de proprietate
asupra unor bunuri de care au fost deposedate.
Așadar, în cazul de față, instanța a avut
în vedere dispozițiile legale care creează cadrul juridic pentru restituirea lăcașelor
de cult.
Potrivit dispozițiilor art. 3 din Decretul-Lege
nr. 126/1990, privind unele măsuri referitoare la Biserica Română Unită cu Roma,
situația lăcașurilor de cult care au aparținut Bisericii Române Unite cu Roma și
au fost preluate de către Biserica Ortodoxă Română, urma să fie stabilită de către
o comisie mixtă formată din reprezentanții clericali ai celor două culte religioase,
ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri.
În ipoteza în care aceste demersuri eșuează, părțile putând să promoveze o acțiune
de drept comun. în art. 4 din același act normativ s-a prevăzut că în localitățile
in care numărul lăcașurilor de cult este insuficient in raport cu numărul credincioșilor,
statul va sprijini construirea de noi lăcașuri de cult, in care scop va pune la
dispoziția cultelor respective terenul aferent in cazul in care acestea nu dispun
de acest teren și va contribui cu fonduri bănești la constituirea resurselor financiare
necesare.
În ceea ce privește alte bunuri, decât
lăcașurile de cult, preluate abuziv în perioada comunistă de la cultele religioase,
a fost adoptată O.U.G. nr. 94/2000, prin care s-au acordat măsuri reparatorii prin
restituirea în natură sau echivalent pentru imobilele care au fost preluate în mod
abuziv, cu titlu sau fără titlu de Statul Român în perioada 6 martie 1945-22
decembrie 1989, după cum rezultă din dispozițiile art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000.
În ceea ce privește lăcașurile de cult,
s-a prevăzut că situația acestora urmează să fie reglementată printr-o lege specială,
care până în prezent nu a fost adoptată.
Cu toate acestea, acțiunea reclamantei
nu poate fi respinsă ca inadmisibilă, urmând ca instanța să analizeze dacă aceasta
este fondat, raportat la dispozițiile Codului civil, precum și dispozițiile Decretului-Lege
126/1990.
Așadar, din dispozițiile legale mai sus
reținute a rezultat că situația lăcașurilor de cult are un tratament diferit, decurgând
din natura acestora de bunuri sacre.
Astfel, lăcașul de cult este destinat cultului
divin, după cum rezultă din art. 2 alin. (2) din Regulamentul pentru administrarea
averilor bisericești și intră în categoria bunurilor sacre.
Tratamentul juridic diferit aplicat bunurilor
sacre și bunurilor comune ale bisericii, după cum au fost diferențiate în regulament,
a fost preluat și în dreptul laic, întrucât, dacă bunurile comune ale bisericii,
averea parohială, terenurile, etc. au putut fi retrocedate prin O.U.G. nr. 94/2000
în ceea ce privește bunurile sacre, lăcașurile de cult, situația acestora nu a fost
reglementată, această problemă fiind dificilă, datorită dublului rol al lăcașului
de cult, spiritual și uman.
Lăcașul de cult este locul sfințit unde
se desfășoară cultul divin, pentru membrii unei comunități, care au aderat la respectivul
cult. Modul de dobândire a acestor bunuri este de cele mai multe ori din donații
și contribuții ale credincioșilor din cultul respectiv. Așadar, din punct de vedere
al patrimoniului, lăcașul de cult aparține membrilor comunității și nu bisericii
sau parohiei.
În cazul de față, este notoriu că lăcașul
de cult din Baia Mare înscris în CF Baia Mare, fost nelegal preluat de la Biserica
Greco-Catolică, deoarece trecerea de la Biserica Greco-Catolică la Biserica Ortodoxă
nu a fost voluntară în baza voinței și libertății credincioșilor greco-catolici
cum se stipulează în art. 27 din Decretul-Lege nr. 177/1948. După instaurarea regimului
comunist Biserica Română Unită cu Roma a fost desființată prin Decretul nr. 358/1948,
deci printr-un act normativ s-a dispus trecerea credincioșilor de la un cult la
altul și nu ca urmare a voinței credincioșilor, deci este inutilă verificarea îndeplinirii
procedurii de trecere de la un cult la altul prevăzut de art. 37 din Decretul
nr. 177/1948.
Așadar, preluarea lăcașului de cult situat
în Baia Mare de către Statul Român a fost abuzivă, însă cu toate acestea nu se poate
face abstracție de efectele generate în timp de acest act normativ, respectiv de
faptul că majoritatea credincioșilor greco-catolici care au trecut la cultul ortodox
s-au integrat în biserica ortodoxă în decursul a aproape 70 de ani și nu mai doresc
revenirea la cultul greco-catolic.
Curtea Europeană a statuat în legătură
cu măsurile reparatorii pe care le pot lua fostele țări est europene, după căderea
regimului totalitar și în cauza Pincova și Pine, vs Republica Cehă a apreciat asupra
aspectului că „atenuarea vechilor neajunsuri aduse nu trebuie să creeze noi pagube
disproporționate, adică repararea vechilor nedreptăți nu se poate face într-o manieră
în care să se creeze noi inechități.
Ori, după cum rezultă din recensământul
din 2002, în orașul Baia Mare erau înregistrați 98.454 credincioși ortodocși și
8.345 credincioși greco-catolici. Iar potrivit recensământului din 2011 în orașul
Baia
Mare erau înregistrați 98.042 credincioși
ortodocși iar numărul credincioși greco-catolici a scăzut cu 1.476 credincioși.
Din aceste date statistice rezultă fără echivoc că, în prezent, în orașul Baia Mare
există o majoritate ortodoxă, iar credincioșii greco-catolici sunt minoritari.
Decretul nr. 358/1948 a fost abrogat prin
Decretul-Lege nr. 9/1989, iar prin Decretul-Lege nr. 126/1990 Biserica Română Unită
cu Roma a fost recunoscută oficial. Deci din 1990 credincioșii cultului greco-catolic
puteau reveni la acest cult însă majoritatea au preferat să rămână în biserica ortodoxă,
după cum se constată la 20 de ani la de recunoașterea oficială a bisericii greco-catolice.
Așadar, opțiunea membrilor comunității
de a adera la un cult sau altul nu poate fi ignorată în cadrul acestui litigiu,
iar dacă în 1948 exista o majoritate greco-catolică care utiliza lăcașul de cult
în litigiu, astăzi acest lăcaș de cult este folosit de majoritatea ortodoxă a comunității.
Ori, lăcașul de cult a fost edificat pentru
a servi interesului comunității religioase locale alcătuită din locuitorii credincioși
ai localității.
Întrucât lăcașul de cult aparține comunității
locale religioase și în cazul de față credincioșii ortodocși sunt majoritari, instanța
nu poate să facă abstracție de interesul și voința acestora potrivit dispozițiilor
art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, situație în care acțiunea în revendicare
este nefondată.
Comunitatea locală a orașului Baia Mare
a depus eforturi în atenuarea prejudiciului creat reclamantei prin preluarea lăcașului
de cult în 1948 și prin Hotărârea nr. 51 din 23 iunie 1993 emisă de Consiliul Local
Baia Mare s-a pus la dispoziția Episcopiei Greco-Catolice din Baia Mare terenul
în suprafață de 800 mp, ca măsură reparatorie potrivit art. 4 din Decretul-Lege
nr. 126/1990, după cum rezultă din conținutul hotărârii. Prin Hotărârea nr. 37/1999
emisă de Consiliul Local Baia Mare s-a pus la dispoziția reclamantei terenul în
suprafață de 900 mp pentru a se construi Biserica Greco-Catolică Sfânta Măria ,
întemeindu-se și în acest caz pe dispozițiile art. 4 Decretul-Lege nr. 126/1990.
Prin Hotărârea nr. 153/2000 emisă de Consiliul Local Baia Mare s-a pus la dispoziția
reclamantei terenul în suprafață de 4028 mp pentru a se construi Biserica Greco-Catolică,
Parohia III, întemeindu-se și în acest caz pe dispozițiile art. 4 Decretul-Lege
nr. 126/1990., iar prin Hotărârea nr. 566/2007 emisă de Consiliul Local Baia Mare
s-a pus la dispoziția reclamantei terenul în suprafață de 4028 mp pentru a se construi
Biserica Greco-Catolică „Sfântul Anton". Nu poate fi primită susținerea reclamantei
intimate că atribuirea acestor terenuri nu s-a făcut cu scop compensator, deoarece
contrariul rezultă chiar din conținutul hotărârilor invocate în care se stipulează
că se întemeiază pe dispozițiile art. 4
Decretul-Lege nr. 126/1990. După cum s-a
arătat în cele mai sus reținute, membrii comunității, majoritari ortodocși, participă
prin măsurile mai sus indicate la atenuarea prejudiciului adus membrilor comunității
greco-catolice, în perioada comunistă.
În prezenta cauză au formulat cerere de
intervenție accesorie în favoarea pârâtei apelante, Asociația Foștilor Greco-Catolici
în Prezent Ortodocși și a Urmașilor Lor, Baia Mare. În temeiul art. 52 C. proc.
civ. curtea a admis și această cerere de intervenție având în vedere considerentele
anterior reținute.
Împotriva acestei din urmă hotărâri Parohia
Ortodoxă Română nr. 1 Baia Mare a formulat o cerere de completare a dispozitivului
deciziei civile nr. 41/A din 28 martie 2012 a Curții de Apel Cluj, solicitând ca
instanța să se pronunțe asupra incidenței uzucapiunii tabulare reglementată de
art. 27 din Decretul-Lege nr. 115/1938.
Prin decizia civilă nr. 69/A din 13 iunie
2012 Curtea de Apel Cluj, a respins ca inadmisibilă cererea de completare a dispozitivului
deciziei civile nr. 41/A din 28 martie 2012 a Curții de Apel Cluj.
Împotriva deciziei civile nr. 41/A din
28 martie 2012 au declarat recurs reclamanta Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică
a Maramureșului și pârâta Parohia Ortodoxă Baia Mare, această pârâtă recurând și
decizia civilă nr. 69/A din 13 iunie 2012 a Curții de Apel Cluj pentru care s-a
format Dosarul nr. 702/33/2012 cu termen la 8 martie 2013.
Având în vedere obiectul cauzei și calitatea
părților, și în raport de dispozițiile art. 169 C. proc. civ., în ședința din data
de 16 mai 2013, Înalta Curte a dispus conexarea celor două dosare.
Reclamanta Episcopia Română Unită cu Roma,
Greco-Catolică a Maramureșului prin recursul declarat a criticat decizia instanței
de apel invocând următoarele critici de nelegalitate:
Primul argument al instanței de apel în
respingerea acțiunii referitor la numărul credincioșilor ortodocși ce formează majoritatea
în raport cu credincioșii greco-catolici care constituie minoritatea, depășește
limitele puterii judecătorești (art. 304 pct. 4 C. proc. civ.), și constituie un
nou izvor al dreptului de proprietate, încălcând și jurisprudența CEDO (art. 304
pct. 9 C. proc. civ.).
Datorită faptului că dreptul de proprietate
aparține Episcopiei persoană juridică distinctă de enoriașii persoanei fizice Curtea
de Apel București prin practica constantă, începând din 1999 și până în 2005 a statuat
că: „problema reconstituirii dreptului de proprietate și apartenența proprietății
nu se fac în funcție de numărul acestora", în același sens pronunțându-se și
instanța supremă.
Încălcarea acestei jurisprudențe reprezintă
o încălcare a art. 6 coroborat cu art. 14 din CEDO, deoarece pentru părțile din
respectivele litigii legea a fost aplicată într-un fel iar pentru reclamantă în
alt fel.
A mai arătat recurenta-reclamantă că, în
viziunea instanței de apel, recensământul din anul 2002 care indică numărul credincioșilor
ortodocși din Baia Mare reprezintă instituirea retroactivă - cu 60 de ani în urmă,
a unui drept de proprietate.
Recurenta-reclamantă a invocat și încălcarea
art. 9, 14 și 46 din Convenția Europeană.
Sub acest aspect recurenta a susținut că
în urma deciziei din 25 mai 2004 pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului,
ale Rapoartelor de țară asupra României din perioada 2002-2004, a fost adoptată
Legea nr. 182/2005 de modificare a art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, text în
temeiul căruia se pot revendica și retroceda bunurile preluate abuziv în temeiul
Decretului nr. 358/1948.
Insă, accesul la instanța de judecată,
trebuie să fie unul efectiv, cum s-a reținut și în cauza Lungoci contra României,
și nu unul formal.
Recurenta-reclamantă a mai arătat că un
alt argument al instanței de apel îl constituie pretinsa reparație prin dreptul
de folosință conferit de Consiliul Local Baia Mare, motiv de recurs prevăzut de
art. 304 pct. 8 C. proc. civ..
În dezvoltarea acestei critici recurenta
a arătat că în niciuna dintre hotărârile de consiliu local nu se menționează că
terenurile date în folosință constituie despăgubiri pentru imobilele ce face obiectul
prezentului litigiu.
Recurenta-pârâtă Parohia Ortodoxă Română
Baia Mare a criticat decizia civilă nr. 31/A/2012 a Curții de Apel Cluj, ca nelegală,
invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia
a formulat următoarele critici:
Sub aspectul soluționării excepției lipsei
calității procesual active a reclamantei, hotărârea instanței de apel a fost pronunțată
cu încălcarea dispozițiilor art. 28 din Decretul nr. 177/1948, din care rezultă
că au personalitate juridică atât Cultul religios cât și componentele acestuia.
Față de textul de lege invocat Episcopia
nu poate revendica un bun ce aparține Parohiei.
O altă critică se referă la confuzia pe
care o face instanța de apel cu privire la cult și lăcașul de cult.
Astfel, instanța de apel susține că Parohia
Greco-Catolică a fost ridicată la rang de catedrală episcopală, în realitate, însă,
prin Bula papală din 1930, biserica înscrisă în CF Baia Mare a devenit Catedrală
Episcopală iar nu Parohia.
Pornind de la această eroare gravă, în
care parohia se identifică cu catedrala, instanța de apel a scăpat elementul esențial
al cauzei de față.
Chiar admițând ridicarea bisericii la rang
de catedrală, imobilul a rămas în continuare în proprietatea Parohiei Greco-Catolice,
neoperând un transfer patrimonial în favoarea Episcopiei.
În sprijinul acestei susțineri recurenta-pârâtă
a invocat inventarul cu averea mobilă și imobilă a parohiei Baia Mare, borderoul
de cheltuieli ale Parohiei Greco-Catolice Baia Mare pe anii 1943 și 1944, procesul-verbal
din 1945 întocmit de către Comisia de constatare și evaluare a bunurilor Parohiei
Greco-Catolice Romane din Baia Mare dar și din alte documente care conduc spre aceeași
concluzie, că biserica, chiar ridicată la rangul de catedrală a rămas proprietatea
Parohiei Greco-Catolice din Baia Mare și nu a fost niciodată proprietatea Episcopiei.
Recurenta-pârâtă a mai invocat Semantismul
Veneratului Cler al Eparhiei Greco-Catolice Romane a Maramureșului pe anul 1936
și procesul-verbal din 11 ianuarie 1940, documente din care rezultă că imobilul
în litigiu a aparținut Parohiei și nu Bisericii Romană Unită, acestea fiind două
persoane juridice distincte.
Cu privire la efectele juridice ale Bullei
Papale recurenta-pârâtă a susținut că aceasta nu avut ca efect transferul proprietății
bunurilor în litigiu.
În raport cu cele expuse, recurenta-pârâtă
a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii
excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei.
Critica aceleiași recurente-pârâte cu privire
la decizia civilă nr. 69/A/2012 a Curții de Apel Cluj se referă la faptul că, prima
instanță a fost sesizată pe cale de excepție și cu problema dobândirii imobilelor
prin uzucapiune, în condițiile art. 27 din Decretul Lege nr. 115/1938, însă instanța
a omis a se pronunța asupra acestor cereri.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor
formulate, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate urmând
a fi respinse pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare:
Critica recurentei-pârâte Parohia Ortodoxă
Baia Mare privind lipsa calității procesuale active a reclamantei-recurente Episcopia
Română Unită cu Roma, Greco-Catolică a Maramureșului este nefondată.
În drept, calitatea procesuală activă se
determină în raport cu litigiul concret care este supus judecății se presupune existența
unei identități între persoana reclamantului și persoana care se pretinde titularul
dreptului în raportul juridic dedus judecății.
Proprietar tabular al imobilelor înscrise
în CF Baia Mare a fost Parohia Greco-Catolică Română din Baia Mare.
Lăcașul de cult, prin efectul Bullei Papale
din anul 1930 este ridicat la rang de catedrală, iar prin aceeași Bullă Papală se
înființează Episcopia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică a Maramureșului.
Efectul juridic al Bullei Papale rezultă
din Semantismul Veneratului Cler al Eparhiei Greco-Catolice a Maramureșului din
anul 1936, procesul-verbal din 11 ianuarie 1940 al Primăriei Orașului Baia Mare.
Biserica Română Unită cu Roma Greco-Catolică
a fost desființată prin Decretul nr. 358/1948.
Potrivit art. 2 din Decretul nr. 358/1948
„Averea mobilă și imobilă aparținând organizațiilor și instituțiilor arătate în
art. 1 din prezentul decret, cu excepția expresă a averii fostelor parohii, revine
Statului Român, care le va lua în primire imediat".
În aplicarea acestui decret, imobilele
din CF Baia Mare au trecut de la comunitatea locală greco-catolică la cea ortodoxă.
În raport cu cele expuse, în mod corect
atât prima instanță cât și instanța de apel a respins excepția lipsei calității
procesuale active a recurentului-reclamant.
Și criticile formulate de recurenta-reclamantă
referitoare la nerestituirea imobilelor preluate abuziv de către Statul Român sunt
nefondate.
Demersul judiciar al recurentei-reclamante
întemeiat pe dispozițiile art. 480 C. civ. nu poate face abstracție de dispozițiile
art. 3 din Decretul-Legea nr. 126/1990, care prevăd că „situația juridică a lăcașurilor
de cult și a caselor parohiale se va stabili ținând cont de dorința credincioșilor
din comunitățile care dețin aceste bunuri".
Or, datele statistice reținute în speță
scot în evidență că la recensământul din 2002, în orașul Baia Mare erau înregistrați
98.454 de credincioși ortodocși și 8.345 de credincioși greco-catolici.
Potrivit recensământului din 2011 în Baia
Mare erau înregistrați 98.040 credincioși ortodocși și 1.476 credincioși greco-catolici.
În raport cu Decretul-Lege nr. 126/1990
privind unele măsuri reparatorii la Biserica Română Unită cu Roma prin care este
reglementată modalitatea de restituire a bunurilor preluate de stat prin efectul
Decretului nr. 358/1948, în mod corect instanța de apel nu putea ignora reglementarea
specială în materie care impune drept criterii de care să se țină seama în rezolvarea
unor asemenea pretenții, dorința credincioșilor din comunitatea care deține bunurile.
Or, în speță, credincioșii ortodocși sunt
majoritari, iar instanța de apel nu putea face abstracție de această împrejurare.
Pe de altă parte, recurenta-reclamantă
nu a răsturnat această prezumție.
Curtea Constituțională, pronunțându-se
asupra neconstituționalității art. 3 din Decretul-Lege nr. 121/1990, a stabilit
prin mai multe decizii că acest text de lege nu încalcă principiul libertății cultelor
religioase.
Nefondată este și critica referitoare la
încălcarea dispozițiilor art. 9, 14 și 46 din Convenția Europeană pentru Apărarea
Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, în speță neexistând o încălcare
a convenției din perspectiva dreptului la un proces echitabil, a libertății de gândire,
de conștiință și de religie, neexistând diferențe de tratament care să conducă la
discriminare.
În ceea ce privește recursul formulat de
recurenta-pârâtă Parohia Ortodoxă Baia Mare împotriva deciziei civile nr. 69/A din
13 iunie 2012 a Curții de Apel Cluj este de asemenea nefondat, întrucât instanța
de apel s-a pronunțat asupra incidenței uzucapiunii tabulare reglementată de
art. 27 din Decretul-Lege nr. 115/1938.
Așa fiind, în temeiul art. 312 alin.
(1) C. proc. civ., recursurile formulate vor fi respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile declarate de reclamanta
Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică a Maramureșului și de pârâta Parohia
Ortodoxă Baia Mare împotriva deciziei civile nr. 41/A/2012 din 28 martie 2012 a
Curții de Apel Cluj, secția I civilă.
Respinge
recursul declarat de pârâta Parohia ortodoxă română Baia Mare împotriva deciziei
69 A din 13 iunie 2012 a Curții de Apel Cluj.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi 16 mai 2013.