ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2646/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1918 din 19 octombrie 2011, pronunțată de Tribunalul Maramureș, în Dosar nr. 1955/100/2009 a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, excepție ridicată de pârâtă și soluționând cauza pe fond: a fost admisă acțiunea civilă precizată formulată de reclamanta Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică a Maramureșului, împotriva pârâtei Parohia Ortodoxă Baia Mare, și în consecință, s-a dispus rectificarea înscrierilor din CF Baia Mare, în sensul radierii dreptului de proprietate înscris în favoarea pârâtei și înscrierea dreptului de proprietate pe vechiul proprietar, respectiv pe reclamantă, pârât a fost obligată să predea reclamantei în deplină proprietate și posesie următoarele imobile: imobilul situat în Baia Mare, înscris în CF Baia Mare compus din: Biserică Catedrală, capelă, casă de locuit și teren în suprafață de 6676 mp; imobilul înscris în CF Baia Mare în suprafață de 81.104 mp (cimitir); imobilul în suprafață de 190 mp (cimitir) din parcela din CF Baia Mare; imobilul în suprafață de 534 mp (cimitir) din parcela din CF Baia Mare; - imobilul în suprafață de 1 ha 1412 mp (cimitir) cu parcela din CF Baia Mare, iar pârâta a fost obligată să plătească reclamantei 5.400 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că imobilul înscris în CF Baia Mare, a fost proprietatea Parohiei Greco-Catolice Române din Baia Mare, înscrierea realizându-se anterior anului 1920. Pe parcela în 1909 s-a construit de către Biserica Catolică o casă de locuit și o locuință pentru cantor. Primăria orașului Baia Mare a confirmat că imobilul Biserică catolică împreună cu casa de locuit, locuința pentru cantor și cimitirul sunt proprietatea Bisericii Unite cu Roma. Edificarea bisericii, casei și casei cantorului de către reclamantă nu au fost contestate de către pârâtă. În anul 1936 Parohia veche din Baia Mare a fost ridicată la rang de Episcopie, care este succesoarea parohiei, motiv pentru care s-a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei.

În 1956 în baza adresei înaintate de către Parohia Ortodoxă Baia Mare s-a intabulat dreptul de proprietate în favoarea acesteia, temeiul legal fiind Decretul nr. 177/1948 și Decretul nr. 358/1948. Instanța a reținut că procedura concilierii între culte a rămas fără obiect și tribunalul este competent să soluționeze acțiunea reclamantei. S-a reținut că pârâta nu a depus nici o dovadă din care să rezulte că între momentul intrării în vigoare a Decretului nr. 177/1948 și Decretul nr. 358/1948 au trecut la cultul ortodox 75% dintre enoriașii greco-catolici. Prin Decretul nr. 9/1989 s-a abrogat Decretul nr. 358/1948 și prin Decretul-lege nr. 126/1990 s-a recunoscut caracterul abuziv al Decretului nr. 358/1948.

Întrucât pârâta nu a îndeplinit condițiile prevăzută de art. 17 din Decretul-lege nr. 115/1938 (acordul proprietarului sau o hotărâre judecătorească pronunțată în temeiul art. 37 din Decretul nr. 177/1948), a fost admisă acțiunea în rectificare potrivit art. 34 alin. (1) din Decretul-lege nr. 115/1938. În temeiul art. 480 și art. 6 din Constituție, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, a fost obligată pârâta să-i lase în deplină proprietate parcela (biserica, casele de locuit și terenul solicitat). Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâta Parohia Ortodoxă Baia Mare, solicitând admiterea apelului și, în urma rejudecării, respingerea acțiunii în revendicare. În motivarea apelului pârâta a formulat următoarele critici: În mod nelegal s-a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, instanța face confuzie între cultul desființat și componentele acestuia.

Potrivit art. 28 din Decretul nr. 177/1938 cultele religioase sunt personalități juridice și părțile lor, componentele locale, care au un număr legal de membrii prevăzute de legea persoanelor juridice, sunt persoane juridice. Prin urmare, Biserica Română Unită cu Roma și Parohia sunt două persoane juridice cu patrimoniu distinct. Bunurile au aparținut Parohiei Greco-Catolice Baia Mare cum rezultă din CF Baia Mare, traducerea legalizată fiind depusă de către reclamantă. Proprietara terenului la data preluării era Parohia Greco-Catolică Baia-Mare, iar lăcașului de cult i se aplică prezumția instituită de art. 492 C. civil biserica, proprietate extratabulară aparținea Parohiei Greco-Catolice Baia Mare.

Singura derogare de la accesiune este superficia, inoperantă în cauză, întrucât fiind vorba de un drept real trebuie intabulat, ori nu este cazul în această cauză. Deci proprietară tabulară a imobilului în litigiu este Parohia Greco-Catolică Baia Mare și nu Biserica Unită, cele două entități fiind persoane juridice distincte. Instanța face confuzie între reclamantă și parohia Greco-Catolică Baia Mare, art. 28 din Decretul nr. 177/1948 recunoștea existența personalității juridice și componentelor cultelor. Afirmația instanței în sensul că în 1909 construcțiile revendicate au fost edificate de reclamantă nu poate fi primită, în 1909 reclamanta nu exista.

Instanța de fond a mai reținut că reclamanta este succesoarea Parohiei Greco-Catolice Baia Mare, fără să aducă vreun argument, singurele documente care ating acest argument fiind Bulla Papală din 1930 invocată ca titlu, din care nu rezultă că Episcopia ar fi succesoarea Parohiei și că ar fi existat un transfer al dreptului de proprietate din patrimoniul Parohiei în patrimoniul Episcopiei. Drepturile invocat în Bulla Papală sunt drepturi de natură religioasă, nu drepturi reale. În Șematismul Veneratului Cler al Eparhiei Greco-Catolice Române a Maramureșului pe anul 1936 sunt enumerate bunurile din Parohia Greco-Catolică Baia Mare „Biserică din piatră ridicată prin Bulla de înființare a Episcopiei la rang de catedrală Hramul Adormirea Preacuratei.

În reședința episcopală este o capelă din 1931. Două case parohiale de piatră, una cu etaj din 1910. Casă Cantorală din piatră din 1910". Prin urmare, dacă Bulla Papală ar fi avut un efect în sensul transferului dreptul de proprietate la 6 ani de la acest act, bunurile trebuiau să se regăsească în patrimoniul Episcopiei și nu al Parohiei. Rezultă că Bulla Papală nu a avut ca efect transferul dreptului de proprietate. Chiar dacă Bulla Papală a efectuat un transfer al dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, în mod evident la 6 ani de la acest transfer bunurile ar fi trebuit să se regăsească în patrimoniul Episcopiei și nu al Parohiei. În ipoteza în care Bulla Papală ar conferi titlu de proprietate al reclamantei, acesta este inopozabil terților și Statului Român.

Acest document canonic nu poate avea ca efect transferul dreptului de proprietate, întrucât dreptul laic nu-i recunoștea acest caracter, dobândirea proprietății având loc prin expropriere succesiune, accesiune. Pe de altă parte, Bulla papală poate fi invocată numai cu privire la lăcașul de cult, nu și la terenurile în litigiu. Un alt motiv de apel vizează faptul că instanța de fond a ignorat cu desăvârșire importanța voinței credincioșilor în ceea ce privește posibilitatea de revendicare. Astfel, potrivit art. 3 din Decretul-lege nr. nr. 126/1990, are prioritate soluționarea diferendului pe cale admisibilă și doar în subsidiar prin acțiune de drept comun. Posibilitatea revendicării este recunoscută numai în situația în care există o dorință a credincioșilor în acest sens.

în ipoteza în care credincioșii nu-și exprimă dorința în sensul redobândirii bunurilor preluate, nu va putea urma acțiunea de drept comun. Dispozițiile legale invocate au fost adoptate cu scop de reparație, iar beneficiari nu pot fi decât cei afectați de aceste măsuri, credincioșii. Prin urmare, voința enoriașilor este decizională în privința posibilităților de revendicare, deoarece ei au fost afectați prin aceste preluări. Așadar, enoriașii sunt cei care pot solicita restituirea acestor bunuri, ori dacă enoriașii nu și-au manifestat dorința, cultul sau o componentă a acestuia(cum ar fi reclamanta), nu va putea reclama bunurile, doar comunitatea Greco-Catolică. Majoritatea celor afectați de măsura preluării imobilului au trecut la cultul ortodox și în prezent aceste persoane nu mai au dorința restituirii acestor bunuri.

Prin art. 4 din Decretul-Lege nr. nr. 126/1990 în forma sa inițială instituia o formă alternativă de reparație, tocmai pentru că revendicarea era condiționată de voința credincioșilor. Ori în cazul de față, reclamanta a beneficiat de aceste prevederi, în prezent având în patrimoniu mai multe lăcașuri de cult decât avea în momentul preluării imobilului din litigiu. Pârâta arată că ultimul alineat al art. 37 din Decretul nr. 177/1938 nu este aplicabil în speță, deoarece cultul greco-catolic a fost desființat prin Decretul nr. 358/1948. În speță, nu era necesar acordul proprietarului tabular, deoarece acesta nu mai exista la momentul intabulării pârâtei. Decretul nr. 358/1948 se încadrează în categoria „deciziunilor autorităților administrative și era incident art. 17 alin. (4) din Decretul-Lege 115/1938.

O altă critică a pârâtei apelante vizează faptul că reclamanta nu și-a dovedit dreptul de proprietate, întrucât calitatea de proprietar trebuie dovedită în momentul introducerii acțiunii. Prin abrogarea Decretului nr. 358/1948 și adoptarea Decretului-Lege nr. 126/1990 reclamantei nu i s-a recunoscut retroactiv calitatea de persoană juridică -proprietară a imobilelor revendicate, întrucât nu există o prevedere similară art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. O altă critică vizează faptul că instanța de fond nu a motivat hotărârea, fiind incident art. 6 C.E.D.O., nefiind analizate efectiv motivele și argumentele părților. Asociația foștilor greco-catolici în prezent ortodocși și ai urmașilor lor din Parohia Baia Mare au formulat cerere de intervenție accesorie în favoarea pârâtei apelante.

În motivarea cererii s-a arătat că această asociație reprezintă totalitatea creștinilor care formulau comunitatea greco-catolicilor din Baia Mare care au trecut la cultul ortodox. După recunoașterea Bisericii Române Unită cu Roma, ca urmare a adoptării Decretului nr. 126/1990, nu au revenit la cultul greco-catolic, au rămas la cultul ortodox, susținând interesul acestuia. În calitate de membrii ai comunității ortodoxe din Baia Mare, apreciază că justifică interesul juridic pentru formularea cererii de intervenție accesorie. Cu privire la fondul cauzei, intervenienta a arătat că preluarea abuzivă nu poate fi invocată de Episcopie, ci de către credincioșii care au fost constrânși să părăsească cultul pentru a trece la cultul ortodox împreună cu bunurile lor.

S-a mai invocat că a beneficiat de măsuri reparatorii, cultul greco-catolic, acordate de Consiliul Local Baia Mare și Consiliul Județean Maramureș. Reclamanta intimată nu a depus întâmpinare. Prin concluziile scrise reclamanta a arătat că nu este fondată excepția lipsei calității procesuale active invocată de pârâtă. Codul canonic al Bisericii Orientale este în prezent normă laică deoarece prin H.G. nr. 1218/2008 au fost recunoscute Codul de Drept Canonic al Bisericii Romano-Catolice și a Codului Canoanelor Bisericilor Orientale. Pontiful roman este administratorul și dispunătorul suprem al tuturor bunurilor temporale ale bisericii, inclusiv al imobilului „Biserica cu hramul Adormirii Preacuratei, construită în 1910, înscrisă în CF Baia Mare.

Bulla Papală Acta Apostolicae Sedis 1930 - nu este numai un act de drept canonic, întrucât prin aceasta Sfântul Scaun a aplicat cele convenite cu Guvernul României prin Concordatul ratificat prin Legea de ratificare a Concordatului publicată în M. Of. nr. 126/12.06.1929. Efectele juridice ale Bullei Papale au fost recunoscute prin Șematismul Veneratului Cler al Eparhiei Greco-Catolice Române a Maramureșului pe anul 1936 procesul verbal din 11 ianuarie 1940 al Primăriei Orașului Baia Mare, primăria impozitând Biserica Catedrală, astfel că autoritatea statală recunoaște Bulla Papală prin care s-a acordat statutul de catedrală. Intimata a apreciat că art. 2 din Decretul nr. 358/1948 a fost aplicat greșit, catedrala trebuia să intre în patrimoniul Statului Român și nu în patrimoniul apelantei.

înscrierea în CF al dreptului pârâtei s-a făcut în temeiul unui titlu nevalabil datorită aplicării greșite a art. 2 Decretul nr. 348/1948, în temeiul căruia statul și nu pârâta era proprietar , motiv pentru care este incident art. 34 pct. 1 din Decretul-Lege nr. 115/1938 și art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996 și se impune rectificarea cărții funciare în sensul radierii dreptului de proprietate și intabulării dreptului de proprietate al reclamantei. În ceea ce privește fondul cauzei, reclamanta a apreciat că dreptul de proprietate aparține parohiei ca personalitate juridică, distinct de enoriașii persoane fizice, invocându-se Decizia nr. 608/1999, Decizia nr. 1522/2005 în care s-a statuat că reconstituirea dreptului de proprietate nu se face în funcție de numărul credincioșilor.

În același sens este invocată și Decizia nr. 1502/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ori încălcarea acestei jurisprudențe ar reprezenta o încălcare a art. 6 C.E.D.O. Recensământul din anul 2002 indică numărul credincioșilor ortodocși din Baia Mare din acel an, nu la nivelul anului 1948 și reprezintă instituirea retroactivă cu 60 de ani a unui drept de proprietate. Cererea de intervenție este apreciată ca fiind un artificiu deoarece nu s-a făcut dovada că membrii asociației sunt foști greco-catolici trecuți la cultul ortodox. Decretul-Lege nr. 177/1948 nu a fost aplicat corect, deoarece bisericile sunt exceptate și nu se includ în categoria bisericilor care se transferă la noul cult - acest motiv este neconstituțional, însă fiind abrogat nu mai poate fi invocată neconstituționalitatea acestuia.

Reclamanta intimată a arătat că hotărârile Consiliului Local Baia Mare nu menționează că terenurile date în folosință Episcopiei Române Unite cu Roma Greco-Catolică sunt despăgubiri pentru imobilele prezentului litigiu și niciodată reclamanta nu a acceptat vreo despăgubire pentru imobilele din prezenta cauză. În al doilea rând, terenul este proprietatea reclamantei confiscate în 1948 deci nu este primită cu titlu de despăgubire. Terenul, în suprafață de 900 mp., primit în folosință nu are caracter compensator deoarece și Episcopia Ortodoxă a primit un teren mai mare-1380 mp, fără scop compensator. Pârâta apelantă prin concluziile scrise a arătat că reclamanta nu a depus întâmpinare și nu a depus înscrisuri cu privire la o serie de aspecte referitoare la dreptul canonic și au fost susținute numai cu la cuvântul pe fond neputând fi verificate sau confruntate.

Apelanta a reiterat motivele de apel, invocând în subsidiar incidența uzucapiunii tabulare reglementată de art. 27 din Decretul 115/1938. Astfel apelanta a considerat că sunt îndeplinite condițiile uzucapiunii: avea înscris dreptul de proprietate în cartea funciară; a exercitat o posesie de bună credință la momentul intrării în posesie și la momentul intabulării dreptului de proprietate, buna credință trebuia apreciată la momentul intrării în posesie și s-a împlinit termenul de 10 ani.

Cu privire la perioada de timp în care acțiunile în revendicare se respingeau ca inadmisibile pârâta a apreciat că acțiunile în revendicare au început să fie admise din 1998 când cultul greco-catolici a câștigat irevocabil Biserica Schimbarea la Față, din Cluj-Napoca, fiind puși în posesie în martie 1998. Raportându-se la acesta dată pârâta a apreciat că termenul de 10 ani pentru prescripția achizitivă s-ar fi putut împlini la începutul anului 2008. Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, prin decizia nr. 41/A/2012 din 28 martie 2012 a admis apelul pârâtei Parohia Ortodoxă Baia Mare și cererea de intervenție accesorie formulată în interesul pârâtei de intervenienta Asociația Foștilor Greco-Catolici în prezent ortodocși și a urmașilor lor împotriva sentinței civile nr. 1918 din 19 octombrie 2011 a Tribunalului Maramureș pe care a schimbat-o în parte și în consecință: A respins acțiunea principală formulată de reclamanta Episcopia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică a Maramureșului în contradictoriu cu pârâta Parohia Ortodoxă Baia Mare.

Reclamanta a fost obligată să-i plătească pârâtei cheltuielile de judecată în sumă de 5.000 RON. A menținut dispozițiile sentinței privind respingerea excepției calității procesuale active a reclamantei. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele considerente: Referitor la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei a reținut că, potrivit art. 28 din Decretul nr. 177/1948 sunt recunoscute ca persoane juridice și așezămintele, asociațiunile, ordinele și congregațiile prevăzute în statutele lor de organizare, dacă s-au conformat dispozițiilor legii persoanelor juridice. Pornind de la această dispoziție legală, curtea a constatat că este persoană juridică atât cultul religios, cât și componentele locale, respectiv parohiile, episcopiile, etc. Într-adevăr, în cartea funciară figurează în CF Baia Mare proprietar tabular al imobilelor revendicate Parohia Greco-Catolică Română din Baia Mare.

Însă prin Bulla Papală Acta Apostolicae Sedis, Parohia Greco Catolică a fost ridicată la rang de catedrală episcopală. Această schimbare a rangului lăcașului de cult a fost evidențiat în Șematismul Veneratului Cler al Eparhiei Greco Catolice Române a Maramureșului pe anul 1936, în care a fost evidențiat lăcașul de cult „Parohie veche din 1700 biserică de piatră din 1910 ridicată prin Bulla de înființare a episcopiei la rangul de catedrală, având hramul: Adormirea Preacuratei". în reședința episcopală este o capelă din 1931, două case parohiale de piatră, una cu etaj din 1910, casă cantorală de piatră din 1910. Contrar celor mai sus reținute, apelanta a susținut că bunurile mai sus enumerate sunt aflate în patrimoniul Parohiei Greco Catolice din Baia Mare, însă din Șematism, rezultă că parohia veche are rangul de catedrală episcopală.

Or, potrivit art. 29 din Decretul nr. 177/1948 bunurile mobile și imobile ale cultelor religioase, le diferitelor părții constitutive vor fi inventariate de organele lor statutare, iar aceste date de inventariere erau comunicate Ministerului Cultelor pentru exercitarea dreptului de verificare și control. în prezenta cauză din inventarul reclamantei rezultă că imobilul în litigiu este catedrală episcopală. Apoi, prin procesul verbal din 11 ianuarie 1940, al Comisiei de Verificare din cadrul Ministerului Inventarului Avuțiilor Publice, s-a menționat imobilul biserică catedrală, situat în Baia Mare, iar la descrierea imobilului sunt menționate: biserică catedrală, casă de locuit, locuință pentru cantor, cimitirul vechi.

Deși și acest proces-verbal atestă faptul că imobilul în litigiu aparține episcopiei. Neconcordanța evidențiată în procesul verbal cu privire la anul încheierii acestuia nu poate fi reținută, întrucât procesul verbal era un formular tipizat care viza anul 1939, însă atât la începutul procesului verbal s-a menționat ianuarie 1940, cât și la finalul acestuia, situație în care nu se poate contesta cuprinsul procesului verbal. Așadar, în mod legal acțiunea în revendicare a fost formulată de către Episcopia Română Unită cu Roma. Apoi susținerea apelantei potrivit căreia Bulla Papală nu are nici un efect din punct de vedere juridic nu poate fi primită, deoarece modul de organizare internă a bisericii era stabilit prin canoanele și legile acesteia și codul canonic al bisericii orientale a fost recunoscut prin H.G.

nr. 1218/2008. Pentru aceste considerente, curtea a apreciat că primul motiv de apel este nefondat, reclamanta și-a dovedit calitatea de persoană îndreptățită să solicite imobilul, chiar dacă transformarea parohiei în catedrală a aparținut episcopiei, și nu a fost înscrisă în cartea funciară. Acțiunea promovată de reclamantă nu este o acțiune în revendicare clasică a proprietarului posesor împotriva posesorului neproprietar, ci are ca obiect un imobil preluat de către Statul Român în perioada regimului totalitar comunist. În acest context, trebuie analizate condițiile în care se poate restitui bunul în litigiu.

În ceea ce privește modalitatea în care statele est europene determină măsurile reparatorii pe care le decid pentru a repara abuzurile din perioada totalitară, Curtea de la Strasbourg a precizat că art. 1 din Protocolul 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar stabili pentru statele contractante o obligație generală de restituire a bunurilor care le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenția. De asemenea, dispozițiile acestui text nu impun statelor contractante nici o restricție în exercițiul libertăților de a determina domeniul de aplicare a legislației pe care ele pot să o adopte în materia restituirii de bunuri trecute în orice mod în proprietatea lor și în a stabili condițiile pe care trebuie să le îndeplinească persoanele cărora li se restituie dreptul de proprietate asupra unor bunuri de care au fost deposedate.

Așadar, în cazul de față, instanța a avut în vedere dispozițiile legale care creează cadrul juridic pentru restituirea lăcașelor de cult. Potrivit dispozițiilor art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, privind unele măsuri referitoare la Biserica Română Unită cu Roma, situația lăcașurilor de cult care au aparținut Bisericii Române Unite cu Roma și au fost preluate de către Biserica Ortodoxă Română, urma să fie stabilită de către o comisie mixtă formată din reprezentanții clericali ai celor două culte religioase, ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri. În ipoteza în care aceste demersuri eșuează, părțile putând să promoveze o acțiune de drept comun.

în art. 4 din același act normativ s-a prevăzut că în localitățile in care numărul lăcașurilor de cult este insuficient in raport cu numărul credincioșilor, statul va sprijini construirea de noi lăcașuri de cult, in care scop va pune la dispoziția cultelor respective terenul aferent in cazul in care acestea nu dispun de acest teren și va contribui cu fonduri bănești la constituirea resurselor financiare necesare. În ceea ce privește alte bunuri, decât lăcașurile de cult, preluate abuziv în perioada comunistă de la cultele religioase, a fost adoptată O.U.G. nr. 94/2000, prin care s-au acordat măsuri reparatorii prin restituirea în natură sau echivalent pentru imobilele care au fost preluate în mod abuziv, cu titlu sau fără titlu de Statul Român în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, după cum rezultă din dispozițiile art. 1 din O.U.G.

nr. 94/2000. În ceea ce privește lăcașurile de cult, s-a prevăzut că situația acestora urmează să fie reglementată printr-o lege specială, care până în prezent nu a fost adoptată. Cu toate acestea, acțiunea reclamantei nu poate fi respinsă ca inadmisibilă, urmând ca instanța să analizeze dacă aceasta este fondat, raportat la dispozițiile Codului civil, precum și dispozițiile Decretului-Lege 126/1990. Așadar, din dispozițiile legale mai sus reținute a rezultat că situația lăcașurilor de cult are un tratament diferit, decurgând din natura acestora de bunuri sacre. Astfel, lăcașul de cult este destinat cultului divin, după cum rezultă din art. 2 alin. (2) din Regulamentul pentru administrarea averilor bisericești și intră în categoria bunurilor sacre.

Tratamentul juridic diferit aplicat bunurilor sacre și bunurilor comune ale bisericii, după cum au fost diferențiate în regulament, a fost preluat și în dreptul laic, întrucât, dacă bunurile comune ale bisericii, averea parohială, terenurile, etc. au putut fi retrocedate prin O.U.G. nr. 94/2000 în ceea ce privește bunurile sacre, lăcașurile de cult, situația acestora nu a fost reglementată, această problemă fiind dificilă, datorită dublului rol al lăcașului de cult, spiritual și uman. Lăcașul de cult este locul sfințit unde se desfășoară cultul divin, pentru membrii unei comunități, care au aderat la respectivul cult. Modul de dobândire a acestor bunuri este de cele mai multe ori din donații și contribuții ale credincioșilor din cultul respectiv.

Așadar, din punct de vedere al patrimoniului, lăcașul de cult aparține membrilor comunității și nu bisericii sau parohiei. În cazul de față, este notoriu că lăcașul de cult din Baia Mare înscris în CF Baia Mare, fost nelegal preluat de la Biserica Greco-Catolică, deoarece trecerea de la Biserica Greco-Catolică la Biserica Ortodoxă nu a fost voluntară în baza voinței și libertății credincioșilor greco-catolici cum se stipulează în art. 27 din Decretul-Lege nr. 177/1948. După instaurarea regimului comunist Biserica Română Unită cu Roma a fost desființată prin Decretul nr. 358/1948, deci printr-un act normativ s-a dispus trecerea credincioșilor de la un cult la altul și nu ca urmare a voinței credincioșilor, deci este inutilă verificarea îndeplinirii procedurii de trecere de la un cult la altul prevăzut de art. 37 din Decretul nr. 177/1948.

Așadar, preluarea lăcașului de cult situat în Baia Mare de către Statul Român a fost abuzivă, însă cu toate acestea nu se poate face abstracție de efectele generate în timp de acest act normativ, respectiv de faptul că majoritatea credincioșilor greco-catolici care au trecut la cultul ortodox s-au integrat în biserica ortodoxă în decursul a aproape 70 de ani și nu mai doresc revenirea la cultul greco-catolic. Curtea Europeană a statuat în legătură cu măsurile reparatorii pe care le pot lua fostele țări est europene, după căderea regimului totalitar și în cauza Pincova și Pine, vs Republica Cehă a apreciat asupra aspectului că „atenuarea vechilor neajunsuri aduse nu trebuie să creeze noi pagube disproporționate, adică repararea vechilor nedreptăți nu se poate face într-o manieră în care să se creeze noi inechități.

Ori, după cum rezultă din recensământul din 2002, în orașul Baia Mare erau înregistrați 98.454 credincioși ortodocși și 8.345 credincioși greco-catolici. Iar potrivit recensământului din 2011 în orașul Baia Mare erau înregistrați 98.042 credincioși ortodocși iar numărul credincioși greco-catolici a scăzut cu 1.476 credincioși. Din aceste date statistice rezultă fără echivoc că, în prezent, în orașul Baia Mare există o majoritate ortodoxă, iar credincioșii greco-catolici sunt minoritari. Decretul nr. 358/1948 a fost abrogat prin Decretul-Lege nr. 9/1989, iar prin Decretul-Lege nr. 126/1990 Biserica Română Unită cu Roma a fost recunoscută oficial. Deci din 1990 credincioșii cultului greco-catolic puteau reveni la acest cult însă majoritatea au preferat să rămână în biserica ortodoxă, după cum se constată la 20 de ani la de recunoașterea oficială a bisericii greco-catolice.

Așadar, opțiunea membrilor comunității de a adera la un cult sau altul nu poate fi ignorată în cadrul acestui litigiu, iar dacă în 1948 exista o majoritate greco-catolică care utiliza lăcașul de cult în litigiu, astăzi acest lăcaș de cult este folosit de majoritatea ortodoxă a comunității. Ori, lăcașul de cult a fost edificat pentru a servi interesului comunității religioase locale alcătuită din locuitorii credincioși ai localității. Întrucât lăcașul de cult aparține comunității locale religioase și în cazul de față credincioșii ortodocși sunt majoritari, instanța nu poate să facă abstracție de interesul și voința acestora potrivit dispozițiilor art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, situație în care acțiunea în revendicare este nefondată.

Comunitatea locală a orașului Baia Mare a depus eforturi în atenuarea prejudiciului creat reclamantei prin preluarea lăcașului de cult în 1948 și prin Hotărârea nr. 51 din 23 iunie 1993 emisă de Consiliul Local Baia Mare s-a pus la dispoziția Episcopiei Greco-Catolice din Baia Mare terenul în suprafață de 800 mp, ca măsură reparatorie potrivit art. 4 din Decretul-Lege nr. 126/1990, după cum rezultă din conținutul hotărârii. Prin Hotărârea nr. 37/1999 emisă de Consiliul Local Baia Mare s-a pus la dispoziția reclamantei terenul în suprafață de 900 mp pentru a se construi Biserica Greco-Catolică Sfânta Măria , întemeindu-se și în acest caz pe dispozițiile art. 4 Decretul-Lege nr. 126/1990.

Prin Hotărârea nr. 153/2000 emisă de Consiliul Local Baia Mare s-a pus la dispoziția reclamantei terenul în suprafață de 4028 mp pentru a se construi Biserica Greco-Catolică, Parohia III, întemeindu-se și în acest caz pe dispozițiile art. 4 Decretul-Lege nr. 126/1990., iar prin Hotărârea nr. 566/2007 emisă de Consiliul Local Baia Mare s-a pus la dispoziția reclamantei terenul în suprafață de 4028 mp pentru a se construi Biserica Greco-Catolică „Sfântul Anton". Nu poate fi primită susținerea reclamantei intimate că atribuirea acestor terenuri nu s-a făcut cu scop compensator, deoarece contrariul rezultă chiar din conținutul hotărârilor invocate în care se stipulează că se întemeiază pe dispozițiile art. 4 Decretul-Lege nr. 126/1990.

După cum s-a arătat în cele mai sus reținute, membrii comunității, majoritari ortodocși, participă prin măsurile mai sus indicate la atenuarea prejudiciului adus membrilor comunității greco-catolice, în perioada comunistă. În prezenta cauză au formulat cerere de intervenție accesorie în favoarea pârâtei apelante, Asociația Foștilor Greco-Catolici în Prezent Ortodocși și a Urmașilor Lor, Baia Mare. În temeiul art. 52 C. proc. civ. curtea a admis și această cerere de intervenție având în vedere considerentele anterior reținute. Împotriva acestei din urmă hotărâri Parohia Ortodoxă Română nr. 1 Baia Mare a formulat o cerere de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 41/A din 28 martie 2012 a Curții de Apel Cluj, solicitând ca instanța să se pronunțe asupra incidenței uzucapiunii tabulare reglementată de art. 27 din Decretul-Lege nr. 115/1938.

Prin decizia civilă nr. 69/A din 13 iunie 2012 Curtea de Apel Cluj, a respins ca inadmisibilă cererea de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 41/A din 28 martie 2012 a Curții de Apel Cluj. Împotriva deciziei civile nr. 41/A din 28 martie 2012 au declarat recurs reclamanta Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică a Maramureșului și pârâta Parohia Ortodoxă Baia Mare, această pârâtă recurând și decizia civilă nr. 69/A din 13 iunie 2012 a Curții de Apel Cluj pentru care s-a format Dosarul nr. 702/33/2012 cu termen la 8 martie 2013. Având în vedere obiectul cauzei și calitatea părților, și în raport de dispozițiile art. 169 C. proc. civ., în ședința din data de 16 mai 2013, Înalta Curte a dispus conexarea celor două dosare.

Reclamanta Episcopia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică a Maramureșului prin recursul declarat a criticat decizia instanței de apel invocând următoarele critici de nelegalitate: Primul argument al instanței de apel în respingerea acțiunii referitor la numărul credincioșilor ortodocși ce formează majoritatea în raport cu credincioșii greco-catolici care constituie minoritatea, depășește limitele puterii judecătorești (art. 304 pct. 4 C. proc. civ.), și constituie un nou izvor al dreptului de proprietate, încălcând și jurisprudența CEDO (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). Datorită faptului că dreptul de proprietate aparține Episcopiei persoană juridică distinctă de enoriașii persoanei fizice Curtea de Apel București prin practica constantă, începând din 1999 și până în 2005 a statuat că: „problema reconstituirii dreptului de proprietate și apartenența proprietății nu se fac în funcție de numărul acestora", în același sens pronunțându-se și instanța supremă.

Încălcarea acestei jurisprudențe reprezintă o încălcare a art. 6 coroborat cu art. 14 din CEDO, deoarece pentru părțile din respectivele litigii legea a fost aplicată într-un fel iar pentru reclamantă în alt fel. A mai arătat recurenta-reclamantă că, în viziunea instanței de apel, recensământul din anul 2002 care indică numărul credincioșilor ortodocși din Baia Mare reprezintă instituirea retroactivă - cu 60 de ani în urmă, a unui drept de proprietate. Recurenta-reclamantă a invocat și încălcarea art. 9, 14 și 46 din Convenția Europeană. Sub acest aspect recurenta a susținut că în urma deciziei din 25 mai 2004 pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ale Rapoartelor de țară asupra României din perioada 2002-2004, a fost adoptată Legea nr. 182/2005 de modificare a art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, text în temeiul căruia se pot revendica și retroceda bunurile preluate abuziv în temeiul Decretului nr. 358/1948.

Insă, accesul la instanța de judecată, trebuie să fie unul efectiv, cum s-a reținut și în cauza Lungoci contra României, și nu unul formal. Recurenta-reclamantă a mai arătat că un alt argument al instanței de apel îl constituie pretinsa reparație prin dreptul de folosință conferit de Consiliul Local Baia Mare, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.. În dezvoltarea acestei critici recurenta a arătat că în niciuna dintre hotărârile de consiliu local nu se menționează că terenurile date în folosință constituie despăgubiri pentru imobilele ce face obiectul prezentului litigiu. Recurenta-pârâtă Parohia Ortodoxă Română Baia Mare a criticat decizia civilă nr. 31/A/2012 a Curții de Apel Cluj, ca nelegală, invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., în dezvoltarea căruia a formulat următoarele critici: Sub aspectul soluționării excepției lipsei calității procesual active a reclamantei, hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 28 din Decretul nr. 177/1948, din care rezultă că au personalitate juridică atât Cultul religios cât și componentele acestuia. Față de textul de lege invocat Episcopia nu poate revendica un bun ce aparține Parohiei. O altă critică se referă la confuzia pe care o face instanța de apel cu privire la cult și lăcașul de cult. Astfel, instanța de apel susține că Parohia Greco-Catolică a fost ridicată la rang de catedrală episcopală, în realitate, însă, prin Bula papală din 1930, biserica înscrisă în CF Baia Mare a devenit Catedrală Episcopală iar nu Parohia.

Pornind de la această eroare gravă, în care parohia se identifică cu catedrala, instanța de apel a scăpat elementul esențial al cauzei de față. Chiar admițând ridicarea bisericii la rang de catedrală, imobilul a rămas în continuare în proprietatea Parohiei Greco-Catolice, neoperând un transfer patrimonial în favoarea Episcopiei. În sprijinul acestei susțineri recurenta-pârâtă a invocat inventarul cu averea mobilă și imobilă a parohiei Baia Mare, borderoul de cheltuieli ale Parohiei Greco-Catolice Baia Mare pe anii 1943 și 1944, procesul-verbal din 1945 întocmit de către Comisia de constatare și evaluare a bunurilor Parohiei Greco-Catolice Romane din Baia Mare dar și din alte documente care conduc spre aceeași concluzie, că biserica, chiar ridicată la rangul de catedrală a rămas proprietatea Parohiei Greco-Catolice din Baia Mare și nu a fost niciodată proprietatea Episcopiei.

Recurenta-pârâtă a mai invocat Semantismul Veneratului Cler al Eparhiei Greco-Catolice Romane a Maramureșului pe anul 1936 și procesul-verbal din 11 ianuarie 1940, documente din care rezultă că imobilul în litigiu a aparținut Parohiei și nu Bisericii Romană Unită, acestea fiind două persoane juridice distincte. Cu privire la efectele juridice ale Bullei Papale recurenta-pârâtă a susținut că aceasta nu avut ca efect transferul proprietății bunurilor în litigiu. În raport cu cele expuse, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei.

Critica aceleiași recurente-pârâte cu privire la decizia civilă nr. 69/A/2012 a Curții de Apel Cluj se referă la faptul că, prima instanță a fost sesizată pe cale de excepție și cu problema dobândirii imobilelor prin uzucapiune, în condițiile art. 27 din Decretul Lege nr. 115/1938, însă instanța a omis a se pronunța asupra acestor cereri. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate urmând a fi respinse pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare: Critica recurentei-pârâte Parohia Ortodoxă Baia Mare privind lipsa calității procesuale active a reclamantei-recurente Episcopia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică a Maramureșului este nefondată.

În drept, calitatea procesuală activă se determină în raport cu litigiul concret care este supus judecății se presupune existența unei identități între persoana reclamantului și persoana care se pretinde titularul dreptului în raportul juridic dedus judecății. Proprietar tabular al imobilelor înscrise în CF Baia Mare a fost Parohia Greco-Catolică Română din Baia Mare. Lăcașul de cult, prin efectul Bullei Papale din anul 1930 este ridicat la rang de catedrală, iar prin aceeași Bullă Papală se înființează Episcopia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică a Maramureșului. Efectul juridic al Bullei Papale rezultă din Semantismul Veneratului Cler al Eparhiei Greco-Catolice a Maramureșului din anul 1936, procesul-verbal din 11 ianuarie 1940 al Primăriei Orașului Baia Mare.

Biserica Română Unită cu Roma Greco-Catolică a fost desființată prin Decretul nr. 358/1948. Potrivit art. 2 din Decretul nr. 358/1948 „Averea mobilă și imobilă aparținând organizațiilor și instituțiilor arătate în art. 1 din prezentul decret, cu excepția expresă a averii fostelor parohii, revine Statului Român, care le va lua în primire imediat". În aplicarea acestui decret, imobilele din CF Baia Mare au trecut de la comunitatea locală greco-catolică la cea ortodoxă. În raport cu cele expuse, în mod corect atât prima instanță cât și instanța de apel a respins excepția lipsei calității procesuale active a recurentului-reclamant. Și criticile formulate de recurenta-reclamantă referitoare la nerestituirea imobilelor preluate abuziv de către Statul Român sunt nefondate.

Demersul judiciar al recurentei-reclamante întemeiat pe dispozițiile art. 480 C. civ. nu poate face abstracție de dispozițiile art. 3 din Decretul-Legea nr. 126/1990, care prevăd că „situația juridică a lăcașurilor de cult și a caselor parohiale se va stabili ținând cont de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri". Or, datele statistice reținute în speță scot în evidență că la recensământul din 2002, în orașul Baia Mare erau înregistrați 98.454 de credincioși ortodocși și 8.345 de credincioși greco-catolici. Potrivit recensământului din 2011 în Baia Mare erau înregistrați 98.040 credincioși ortodocși și 1.476 credincioși greco-catolici.

În raport cu Decretul-Lege nr. 126/1990 privind unele măsuri reparatorii la Biserica Română Unită cu Roma prin care este reglementată modalitatea de restituire a bunurilor preluate de stat prin efectul Decretului nr. 358/1948, în mod corect instanța de apel nu putea ignora reglementarea specială în materie care impune drept criterii de care să se țină seama în rezolvarea unor asemenea pretenții, dorința credincioșilor din comunitatea care deține bunurile. Or, în speță, credincioșii ortodocși sunt majoritari, iar instanța de apel nu putea face abstracție de această împrejurare. Pe de altă parte, recurenta-reclamantă nu a răsturnat această prezumție. Curtea Constituțională, pronunțându-se asupra neconstituționalității art. 3 din Decretul-Lege nr. 121/1990, a stabilit prin mai multe decizii că acest text de lege nu încalcă principiul libertății cultelor religioase.

Nefondată este și critica referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 9, 14 și 46 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, în speță neexistând o încălcare a convenției din perspectiva dreptului la un proces echitabil, a libertății de gândire, de conștiință și de religie, neexistând diferențe de tratament care să conducă la discriminare. În ceea ce privește recursul formulat de recurenta-pârâtă Parohia Ortodoxă Baia Mare împotriva deciziei civile nr. 69/A din 13 iunie 2012 a Curții de Apel Cluj este de asemenea nefondat, întrucât instanța de apel s-a pronunțat asupra incidenței uzucapiunii tabulare reglementată de art. 27 din Decretul-Lege nr. 115/1938.

Așa fiind, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile formulate vor fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de reclamanta Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică a Maramureșului și de pârâta Parohia Ortodoxă Baia Mare împotriva deciziei civile nr. 41/A/2012 din 28 martie 2012 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă. Respinge recursul declarat de pârâta Parohia ortodoxă română Baia Mare împotriva deciziei 69 A din 13 iunie 2012 a Curții de Apel Cluj. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 mai 2013.