ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1844/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1844/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată la data de

9 iunie 2009, sub nr. 3470/100/2009 la Tribunalul Maramureș, reclamanta Parohia

Greco-Catolică B. i-a chemat în judecată pe pârâții Parohia Ortodoxă B.,

Episcopia Maramureșului și Sătmarului și Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, solicitând rectificarea situației tabulare cuprinse în CF

nr. F1, nr. top T1 și CF nr. F2, în partea privind nr. top T1, dispunându-se

radierea dreptului de proprietate al Comunității locale ortodoxe din comuna B.,

cu repunerea în situația anterioară de carte funciară în favoarea Bisericii

Greco-Catolice B.; obligarea pârâtei Parohia Ortodoxă B. să îi predea în

deplină proprietate și folosință imobilul în natură casă parohială și teren,

inclusiv porțiunea cu destinație de cimitir cuprinsă în CF nr. F1, nr. top T1,

transcrise din CF nr. F2, nr. top T1; intabularea dreptului de proprietate al

reclamantei în CF nr. F2, nr. top T1, cu titlu de restabilire a proprietății,

cu cheltuieli de judecată.

Prin precizările de acțiune

depuse ulterior, reclamanta Parohia Greco-Catolică B. a arătat că introducerea în

cauză a Episcopiei Maramureșului și Sătmarului a fost făcută pentru opozabilitatea

hotărârii față de aceasta și că revendică suprafețele de 2700 mp și 1017 mp.

Prin cererea reconvențională

formulată la 29 noiembrie 2009, pârâta Parohia Ortodoxă Română B. a solicitat obligarea

reclamantei să îi predea în deplină proprietate și pașnică folosință imobilul înscris

în CF nr. F2, F1, nr. top T1, în natură reprezentând biserică veche monument istoric;

constatarea unui drept de creanță în favoarea Parohiei Ortodoxe B. în proporție

de 75% din valoarea imobilului pentru îmbunătățirile aduse casei parohiale din satul

B. și construirea unui grajd, cu obligarea reclamantei la suportarea acestuia; acordarea

unui drept de retenție asupra casei parohiale și a terenului aferent, până la achitarea

dreptului de creanță; constatarea că a dobândit dreptul de proprietate asupra bisericii,

a terenului aferent și a casei parohiale, fie în temeiul art. 37 alin. (3) din Decretul

nr. 177/1948, fie în temeiul art. 17 și art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938.

Prin sentința civilă

nr. 682 din 12 aprilie 2012, Tribunalul Maramureș a admis acțiunea precizată a reclamantei;

a admis în parte cererea reconvențională formulată de către pârâta-reclamantă reconvențională;

a dispus rectificarea situației tabulare cuprinsă în CF nr. F1, nr. top. T1 și CF

nr. F2 nr. top. T1, radierea dreptului de proprietate al Comunității locale Ortodoxe

din comuna B. și repunerea în situația anterioară de carte funciară în favoarea

Bisericii Greco-Catolice B., din CF nr. F2, nr. top. T1; a dispus intabularea dreptului

de proprietate al reclamantei Parohia Greco-Catolică B. asupra imobilului cuprins

în CF nr. F2. nr. top. T1, cu titlu de restabilire a proprietății; a obligat pârâta

Parohia Ortodoxă Română B. să predea reclamantei Parohia Greco-Catolică B., în deplină

proprietate și folosință, următoarele imobile, cuprinse în CF nr. F2 nr. top. T1,

în natură: casă parohială, suprafața de 2700 mp teren, parcelă identificată prin

expertiza întocmită de expert K.T., anexa nr. 1, teren ocupat de construcții și

aferent acestora, hașurat cu linie albastru cyan; suprafața de 1017 mp teren, parcelă

identificată prin expertiza întocmită de expert K.T., anexa 1, hașurat cu linie

verde, în natură arabil; a constatat existența unui drept de creanță în favoarea

pârâtei-reclamante reconvenționale Parohia Ortodoxă Română B., în sumă de 28.100

RON, reprezentând îmbunătățirile aduse casei parohiale din satul B.; a acordat pârâtei-reclamante-reconvenționale

un drept de retenție asupra imobilelor casa parohială și teren aferent, până la

achitarea de către reclamantă a sumei de 28.100 RON; a respins celelalte capete

de cerere din cererea reconvențională precizată, având ca obiect revendicare și

constatarea dobândirii dreptului de proprietate; a respins excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtei Episcopia Ortodoxă Română a Maramureșului și Sătmarului,

invocată de această pârâtă; a obligat pârâta-reclamantă reconvențională la plata,

către reclamantă, a sumei de 4.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale,

compensând restul cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța această

soluție, prima instanță a reținut că, din expertiza tehnică judiciară întocmită

în cauză de expertul K.T., a rezultat că terenul în litigiu are suprafața totală

de 10396 mp.

Terenul măsurat face parte

din parcelele top. T1, top. T2 și top. T3.

Parcela nr. top. T1 fără

suprafață determinată în cartea funciară, a fost înscrisă inițial în coala CF nr.

F2, cu proprietar tabular inițial Biserica Greco-Catolică B. Ulterior, înscriere

din 23 octombrie 1950, proprietar a devenit comunitatea locală ortodoxă română din

comuna B., imobilul fiind transcris în aceste condiții în CF nr. F1, tot fără suprafață

determinată în cartea funciară.

Datorită faptului că planul

topografic al zonei este concretual (fără scară, pentru a putea fi determinată suprafața

parcelei: lungimi și lățimi), nu s-au putut trage concluzii clare și ferme despre

limitele parcelelor topografice și despre întinderile acestora, în contextul unei

ridicări topografice actuale de precizie cu aparate performante. Determinarea exactă

a parcelelor topografice în zonă nu s-a putut face decât după vecinătățile parcelelor

topo și recunoașterea în cascadă a vecinilor riverani topograficelor.

În aceste condiții, s-a

stabilit că parcela top. T1 a fost împărțită în trei categorii de folosință: suprafața

măsurată de 2.700 mp teren în natură curți-construcții pe care se găsesc edificate

următoarele construcții: casă parohială, biserică veche de lemn, anexă, magazie,

clopotniță și o ciupercă de lemn; suprafața măsurată de 1017 mp teren în natură

grădină, fără construcții; suprafața măsurată de 6679 mp teren în natură cimitir;

prin urmare, un total de 10396 mp, compus din 2700 mp (Cc), 1017 mp (grădină) și

6679 mp (cimitir).

Prin decizia civilă

nr. 105/A din 12 octombrie 2012, Curtea de Apel Cluj a admis în parte apelurile

declarate de reclamanta Parohia Greco-Catolică B. și de pârâții Parohia Ortodoxă

B. și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței mai

sus arătate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins acțiunea precizată

în totalitate și cererea reconvențională în ceea ce privește drepturile de creanță

și de retenție; a menținut dispozițiile sentinței privind respingerea capetelor

de cerere din cererea reconvențională și respingerea excepției lipsei calității

procesuale pasive.

Pentru a decide astfel,

instanța de apel a reținut că reclamanta și-a întemeiat acțiunea și pe dispozițiile

din Decretul-lege nr. 115/1938 care, în art. 34 la pct. 1, prevăd că rectificarea

unei intabulări sau înscrieri provizorii se va cere de orice persoană interesată,

dacă înscrierea sau titlul în temeiul căruia s-a săvârșit nu au fost valabile, iar

la pct. 3 al aceluiași articol prevăd că se poate cere rectificarea și dacă nu mai

sunt întrunite condițiile de existență ale dreptului înscris sau au încetat efectele

actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea.

S-a apreciat că, atât

timp cât acțiunea în rectificare de carte funciară este, în majoritatea cazurilor,

o acțiune accesorie, care se grefează pe o acțiune principală, ca cea în nulitatea

actului de preluare a imobilului, rectificarea cărții funciare și restabilirea situației

anterioare fiind doar consecința firească a constatării nulității actului de preluare,

este necesară formularea unui astfel de capăt de cerere.

Fără capătul principal

de cerere având ca obiect constatarea nulității preluării imobilului, nu se poate

dispune rectificarea cărții funciare, cât timp fie titlul în baza căruia s-a făcut

preluarea, fie preluarea în sine, nu au fost anulate, întrucât proprietarul actual

al imobilului se poate prevala de titlul valabil în baza căruia s-a făcut preluarea.

S-a reținut, de asemenea,

că nu i se poate pretinde instanței să extragă din motivarea acțiunii o semnificație

de petit în sensul de obiect al cererii, pentru că, în acest fel, se intră pe tărâmul

arbitrajului și a lipsei criteriilor de control.

S-a constatat că acțiunea

reclamantei are trei capete de cerere: rectificare de carte funciară, predarea proprietății

și intabulare; nu există un petit de constatare a nulității actului sau vreun alt

petit ce privește acțiunea de fond în înțelesul art. 36 din Decretul-lege nr. 115/1938,

separat de acțiunea în rectificare. În motivarea acțiunii, reclamanta dezvoltat

mai multe argumente, arătând că operarea proprietății pe numele pârâtei a fost nelegală,

iar actele în temeiul cărora s-a dispus intabularea nu îndeplineau condițiile legale,

că lipsește actul de transmitere a proprietății sau că au încetat efectele actului

juridic în temeiul căreia s-a făcut înscrierea. Și în precizarea de acțiune, reclamanta

a arătat că înscrierea proprietății s-a făcut nevalabil, lipsind titlul.

Instanța de apel a reținut

că, din multitudinea de motive invocate de către reclamantă, ar rezulta mai multe

ipoteze ale art. 34 din Decretul-lege nr. 115/1938 dar, deși a beneficiat de o apărare

juridică prin avocat, aceste motive nu s-au concretizat într-un obiect al acțiunii.

Deoarece nu există acțiune

de fond având ca obiect constatarea nulității titlului, instanța de apel a concluzionat

că acțiunea în rectificare de carte funciară, care este o acțiune accesorie, nu

poate fi admisă, întrucât urmează soarta principalului, or principalul nici măcar

nu a fost formulat, pentru a putea fi analizat.

Întrucât cererea reconvențională

a fost formulată în parte prin prisma intentării acțiunii principale, instanța de

apel a apreciat că se impune respingerea și a cererii reconvenționale, pentru că

în această ipoteză pârâta nu mai are niciun interes să formuleze pretenții proprii

față de reclamantă.

Prin decizia nr. 3051

din 31 mai 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul reclamantei

Parohia Greco-Catolică B. împotriva deciziei anterior arătate, care a fost casată,

cauza fiind trimisă spre rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a decide astfel,

Înalta Curte a reținut că

instanța de apel a făcut

o greșită interpretare și aplicare a art. 34 alin. (1) pct. 1 din Decretul-Lege

nr. 115/1938, act normativ care este incident în cauză, în raport de statuările

deciziei în interesul legii nr. 21/2005, potrivit cărora acțiunea în rectificare

de carte funciară, având ca obiect înscrierea în cartea funciară a unor drepturi

reale imobiliare prevăzute în acte juridice valabil încheiate anterior intrării

în vigoare a Legii nr. 7/1996, este guvernată de dispozițiile legii vechi, respectiv

de Decretul-lege nr. 115/1938.

În

conformitate cu prevederile art. 34 alin. (1) pct. 1 din Decretul-lege nr. 115/1938,

„rectificarea unei intabulări sau înscrieri provizorii se va cere de orice persoană

interesată dacă înscrierea sau titlul în temeiul căruia s-a săvârșit nu au fost

valabile”.

Prin

urmare, instanța de recurs a apreciat că rectificarea unei intabulări sau înscrieri

provizorii, este condiționată de verificarea valabilității înscrierii sau titlului

în temeiul căruia s-a săvârșit.

Întrucât

o astfel de verificare este obligatorie, ea constituie o chestiune prealabilă soluționării

petitului privind rectificarea cărții funciare, care se analizează inclusiv pe cale

incidentală, atunci când reclamanta nu a învestit instanța cu un capăt de cerere

distinct având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului.

S-a

mai reținut că instanța de apel nu a analizat valabilitatea titlului în temeiul

căruia s-a realizat înscrierea în cartea funciară și, pe cale de consecință, nici

criticile referitoare la identificarea proprietarului imobilelor în litigiu, cel

care trebuie să figureze și în cartea funciară, urmând ca, în urma rejudecării,

să fie analizate și aspectele de fond a pricinii, dezvoltate prin cererea principală

și prin cea reconvențională.

Referitor

la modul de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului

Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, s-a reținut că instanța de apel

a pronunțat o soluție contradictorie care impune reanalizarea în rejudecare și a

acestei excepții, în condițiile în care apelul Statului Român, prin care acesta

preciza că nu are calitate procesuală pasivă, a fost admis, însă instanța de apel

a considerat că acesta are calitate procesuală pasivă, întrucât în speță este vorba

despre un imobil care se pretinde a fi fost preluat de către Statul Român, reprezentat

legal de către Ministerul Finanțelor Publice, câtă vreme nu există prevederi legale

exprese care să stabilească altă entitate responsabilă.

După casarea cu trimitere,

cauza a fost reînregistrată sub nr. 3470/100/2009*, la Curtea de Apel Cluj.

Prin precizările depuse

la dosar, pârâta Parohia Ortodoxă Română B., a solicitat respingerea cererilor reclamantei

și admiterea cererii reconvenționale în parte și în consecință, obligarea reclamantei

să îi predea în deplină proprietate și pașnică folosință, imobilul înscris în CF

nr. F2, nr. top T1 în natură biserică veche monument istoric, să se constate că

a dobândit dreptul de proprietate asupra bisericii și a terenului aferent în temeiul

art. 37 alin. (3) din Decretul nr. 177/1948, cu înlăturarea obligării ei la plata

cheltuielilor de judecată.

La termenul din 4 decembrie

2013, a fost respinsă cererea de intervenție în interesul pârâtei Parohia Ortodoxă

Română B., formulată de Asociația foștilor greco-catolici în prezent ortodocși și

a urmașilor lor din Maramureșul Istoric.

Prin decizia nr. 227/A

din 11 decembrie 2013, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a respins apelurile

declarate de reclamanta Parohia Greco-Catolică B. și de pârâta Parohia Ortodoxă

B.; a admis apelul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și

a schimbat în parte sentința tribunalului, în sensul respingerii acțiunii precizate

a reclamantei împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

pentru lipsa calității procesuale pasive.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de apel, în rejudecare, a reținut că asupra imobilului înscris în CF

nr. F2, nr. top T1 biserică și cimitir, parcelă fără suprafață determinată, proprietară

tabulară a fost Parohia Greco-Catolică B.

Prin încheierea nr. 28

din 23 octombrie 1950, nr. top T1 s-a transcris în cartea funciară a comunei B.,

în favoarea Comunității locale ortodoxe române din comuna B. Din raportul de expertiză

tehnică efectuat în cauză rezultă că terenul în litigiu are o suprafață de 10396

mp, reprezentând 3 parcele: o parcelă în suprafață de 2700 mp pe care sunt construite

o casă parohială, biserica veche de lemn, anexă, magazie, clopotniță și o ciupercă

de lemn; parcela în suprafață de 1017 mp de natură grădină; o parcelă în suprafață

de 6679 mp având natura de cimitir.

Având în vedere îndrumările

obligatorii ale instanței supreme, potrivit cărora în cadrul acțiunii în rectificare

de carte funciară, constatarea nevalabilității titlului statului poate fi analizată

pe cale incidentală, ca o chestiune prealabilă, chiar în lipsa formulării exprese

de către reclamantă a unui capăt de cerere distinct, instanța de apel a constatat

nevalabilitatea parțială a preluării parcelelor în suprafață de 2700 mp și în suprafață

de 1017 mp de către Statul Român de la reclamantă și a transmiterii lor în favoarea

Comunității locale ortodoxe române din comuna B., inclusiv a încheierii de carte

funciară din 23 octombrie 1950, în baza art. 34 pct. 1 din Decretul-lege nr. 115/1938,

conform îndrumărilor instanței de casare, respectiv în baza art. 34 pct. 1 din Legea

nr. 7/1996 în forma aflată în vigoare la data înregistrării acțiunii introductive

de instanță.

Instanța de apel a mai

reținut că apelul reclamantei Parohia Greco-Catolică B. a vizat în principal respingerea

în totalitate a cererii reconvenționale formulate de pârâta Parohia Ortodoxă Română

B., iar în subsidiar schimbarea doar în parte a sentinței, în sensul constatării

unui drept de creanță în favoarea pârâtei de 6.100 RON în loc de 28.100 RON și respingerea

dreptului de retenție al pârâtei.

Cererea reconvențională

formulată de pârâtă a fost admisă în parte, de către instanța de fond, cu privire

la suma de 28.100 RON reprezentând îmbunătățiri aduse la imobilul în litigiu și

anexelor acestuia, constând în lucrări de consolidare a fundației, turnarea pardoselei

de ciment sclivisit în pridvor, înlocuit dușumele în camere, turnat ciment sclivisit,

tavanele, acoperiș, așa cum a rezultat din probele administrate în cauză, respectiv

raportul de expertiză tehnică efectuat de expertul M.A., coroborat cu declarațiile

martorilor audiați în cauză.

Instanța de apel a reținut

că solicitarea subsidiară a apelantei-reclamante, de diminuare a sumei reprezentând

îmbunătățiri aduse imobilului de către pârâtă, de la suma de 28.100 RON, la suma

de 6.100 RON, se bazează pe raportul de expertiză efectuat de expertul C.E. conform

căruia valoarea de piață a lucrărilor executate de pârâtă este de 6.100 RON, reprezentând

34,4% din prețul de piață al clădirii. S-a considerat de către instanța de apel

că această evaluare este greșită, deoarece valoarea casei a fost redusă în mod artificial

la suma de 19.213 RON prin aplicarea coeficientului de reducere de 0,30%, luând

în considerare numai casa, fără teren, deși reclamanta a revendicat atât casa, cât

și terenul.

Cu privire la dreptul

de retenție asupra imobilelor, acordat pârâtei până la achitarea de către reclamantă

a sumei de 28.100 RON reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor, instanța de apel

a reținut că acesta reprezintă un mijloc de garantare a executării obligației de

plată de către reclamantă și o excepție de neexecutare. Cum pentru a putea dispune

de imobilele ce fac obiectul dreptului de retenție reclamanta trebuie să plătească

pârâtei suma datorată, s-a apreciat că aplicarea dispozițiilor art. 111 C. proc.

civ. s-a făcut corect în speță, cu privire la constatarea dreptului de retenție.

Pentru aceste motive,

a fost respins apelul declarat de reclamantă.

Referitor la apelul pârâtei

Parohia Ortodoxă Română B., instanța de apel a reținut că nu este posibilă constatarea

dobândirii dreptului de proprietate de către pârâtă asupra bisericii, a terenului

aferent și a casei parohiale în temeiul art. 111 C. proc. civ. și a art. 37

alin. (3) din Decretul nr. 177/1948, întrucât Parohia Ortodoxă Română B. nu a respectat

dispozițiile art. 37 alin. (3) din Decretul nr. 177/1948 invocat de către aceasta,

constând în parcurgerea procedurii prevăzute de acest text legal și obținerea hotărârii

judecătorești.

S-a considerat că nu poate

fi primită nici solicitarea pârâtei-apelante de constatare a dobândirii dreptului

de proprietate asupra bisericii și terenului aferent, în temeiul Decretului-lege

nr. 115/1938.

Conform art. 27 din Decretul-lege

nr. 115/1938, în cazul în care s-au înscris, fără cauză legitimă, drepturi reale

care pot fi dobândite în temeiul uzucapiunii, ele vor rămâne valabil dobândite dacă

titularul dreptului le-a posedat cu bună credință, potrivit legii, timp de 10 ani.

Expresia „potrivit legii”, trimite la condițiile posesiei prevăzute de C. civ.,

respectiv ca posesia aptă să ducă la uzucapiune să fie utilă și neviciată. S-a reținut

că Statul Român a intervenit desființând cultul greco-catolic și atribuind bunurile

aparținând parohiilor greco-catolice, comunităților ortodoxe. Prin urmare, s-a apreciat

că o posesie bazată pe violență, nu duce la dobândirea dreptului de proprietate

prin uzucapiune, deoarece posesia a fost viciată, indiferent cât timp a trecut de

la data înscrierii dreptului real, fără cauză legitimă, în cartea funciară.

Considerând că nu pot

fi admise capetele de cerere având ca obiect constatarea dreptului de proprietate

al pârâtei asupra bisericii și a terenului aferent, în baza art. 37 alin. (3) din

Decretul nr. 177/1948 sau a art. 17 și art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938, instanța

de apel a reținut că nu poate fi admis nici capătul de cerere având ca obiect obligarea

reclamantei să îi predea pârâtei în deplină proprietate și pașnică folosință imobilul

înscris în CF nr. F2 (F2), nr. top. T1 în natură biserică monument istoric.

Instanța de apel a apreciat

că problema majorității numărului membrilor comunității ortodoxe actuale, raportat

la numărul membrilor comunității greco-catolice, nu este hotărâtoare, față de dezlegările

și îndrumările obligatorii date, în această speță, de către instanța de casare și

având în vedere că pârâta nu a urmat procedura prevăzută de art. 37 din Decretul

nr. 177/1948 în timpul cât a fost în vigoare, că nu și-a întemeiat cererea reconvențională

pe dispozițiile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 și nu în ultimul rând, reținând

că membrii comunității creștine ortodoxe din localitatea B. au o biserică nouă,

impunătoare, în care se pot desfășura toate serviciile religioase, în condiții mult

mai bune decât în biserica veche reprezentând monument istoric.

Pentru aceste considerente

a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâta Parohia Ortodoxă Română B.

A fost admis apelul declarat

de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală

a Finanțelor Publice a județului Maramureș, cu consecința schimbării în parte a

sentinței tribunalului, în sensul respingerii acțiunii precizate a reclamantei împotriva

pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru lipsa calității

procesuale pasive.

În motivarea acestei soluții,

instanța de apel a reținut că imobilul în litigiu se află înscris în cartea funciară

pe numele Comunității ortodoxe române din comuna B., județul Maramureș și este revendicat

de către Parohia Greco-Catolică B. Întrucât imobilul nu face parte din domeniul

public al statului, astfel cum este el definit în art. 3 din Legea nr. 213/1998,

coroborat cu art. 26 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, s-a apreciat că acest pârât

nu are calitate procesuală pasivă în cauză.

Împotriva acestei decizii

au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanta

Parohia Greco-Catolică B. și pârâta Parohia Ortodoxă B.

Recurenta-reclamantă Parohia

Greco-Catolică B. a formulat următoarele critici:

admis apelul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și constatată

lipsa calității procesuale pasive a acestui pârât, care a fost chemat în judecată,

pentru opozabilitate, în condițiile în care acesta ar putea emite pretenții asupra

imobilului în litigiu, împrocesuarea sa în calitate de pârât fiind corectă.

Chiar pârâta Parohia Ortodoxă

Română B., prin întâmpinarea formulată în cauză, a invocat dobândirea de drept de

către Statul Român a bunurilor obiect de litigiu în cauză, bunuri pe care le-ar

fi transmis acesteia, în condițiile art. 37 din Decretul nr. 177/1948.

Prin dispozițiile

art. 36 din Decretul nr. 177/1948, se stabilește că „averea cultelor dispărute sau

a căror recunoaștere a fost retrasă, aparține de drept Statului”.

În acest sens, recurenta-reclamantă

a susținut că dispozițiile art. 3 din Legea nr. 213/1998 coroborate cu cele ale

art. 26 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 nu sunt aplicabile în cauză, întrucât calitatea

procesuală pasivă nu poate fi restrânsă numai la natura bunului (public sau privat)

aparținând statului.

Calitatea de subiect al

raportului juridic litigios a pârâtului există ca efect al dispozițiilor art. 36

din Decretul nr. 177/1948 și al dispozițiilor art. 2 din Decretul nr. 358/1948,

acesta fiind reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, conform dispozițiilor

art. 81 din H.G. nr. 52/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor

Publice.

apelului său, apelanta-reclamantă Parohia Greco-Catolică B. a susținut următoarele:

Greșit a menținut instanța

de apel dispozițiile sentinței civile nr. 682 din 12 aprilie 2012, care este nelegală

în partea privind admiterea acțiunii reconvenționale, fiind interpretate și aplicate

eronat dispozițiile art. 111 C. proc. civ., dar și ale art. 494 alin. (3) C.

civ.

Prin sentința civilă menționată,

s-a constatat, în favoarea apelantei-pârâte Parohia Ortodoxă Română B., existența

unui drept de creanță în sumă de 28.100 RON, reprezentând îmbunătățiri aduse casei

parohiale, acordându-se acestei pârâte un drept de retenție asupra casei parohiale

și terenului aferent, până la achitarea de către reclamantă a sumei de 28.100 RON.

Susține apelanta că, în

conformitate cu dispozițiile art. 111 C. proc. civ., instanța de fond putea constata

existența unui drept de creanță doar în situația juridică în care aceasta nu avea

posibilitatea de realizare a dreptului, prin obligarea apelantei-reclamante Parohia

Greco-Catolică B. la plata dreptului de creanță.

Apelanta-pârâtă-reconvențional

Parohia Ortodoxă Română B. a cerut obligarea apelantei-reclamante la suportarea

dreptului de creanță însă, asupra acestei cereri, instanța de fond nu s-a pronunțat.

În aceste condiții, apelanta pârâtă-reconvențional, n-a uzitat de dispozițiile

art. 281

2

C. proc. civ. pentru completarea sentinței și nici n-a formulat

apel în cauză în această privință.

Pe cale de consecință,

cererea în constatare a fost admisă cu încălcarea dispozițiilor art. 111 C. proc.

civ.

Critică recurenta, ca

nelegală, și acordarea, de către instanța de fond, a dreptului de retenție. Atât

timp cât apelanta-reclamantă n-a fost obligată a plăti vreo sumă de bani, cu titlu

de cheltuieli necesare și utile legate de imobilul revendicat, recunoașterea acestui

drept, până la achitarea către pârâtă a sumei de 28.100 RON, este nelegală.

Solicită a se avea în

vedere dispozițiile art. 494 alin. (3) C. civ., în modalitatea sporului de valoare

dobândit de imobil. Se arată că instanța trebuia să aibă în vedere numai suma de

6.100 RON, valoarea de piață a lucrărilor, ele fiind executate pe perioada anilor

1969-1977, perioadă în care biserica a fost folosită de pârâta-reclamantă-reconvențional,

acestea, prin folosire, dobândind uzură.

Suma de 6.100 RON este

determinată prin expertiza C.E., prin calcularea acesteia la prețul actual, cu scăderea

uzurii, cuantumul dreptului de creanță constatat trecând peste valoarea de piață

a casei parohiale, apreciată la suma de 17.740 RON prin aceeași expertiză.

Eronat expertiza M.A.

a calculat îmbunătățirile prin prețul tehnic actualizat, fără a ține seama de uzura

acestor lucrări, ele fiind integrate unei case vechi, a cărei valoare, ținând seama

de vechime, este sub valoarea dreptului de creanță.

aplicate dispozițiile art. 274 și art. 276 C. proc. civ., acțiunea precizată a reclamantei

fiind admisă în totalitate, sens în care acesteia i se cuvin cheltuielile de judecată

solicitate (onorariu de avocat în primul ciclu procesual, la instanța de recurs

și în al doilea ciclu procesual în apel, precum și costul deplasărilor) a căror

respingere nu a fost motivată.

Recurenta-pârâtă Parohia

Ortodoxă B. a formulat următoarele critici:

admisă acțiunea reclamantei în condițiile în care aceasta nu are un petit de constatare

a nulității actului de preluare, iar rectificarea cărții funciare este o cerere

accesorie celei de constatare a nulității.

Că acțiunea în rectificare

este o acțiune accesorie, o demonstrează textul art. 36 din Decretul-Lege nr. 115/1938

care prevede că „Acțiunea în rectificare, sub rezerva prescripției acțiunii de fond,

va fi imprescriptibilă față de dobânditorul nemijlocit, precum și față de terțul

care a dobândit cu rea-credință dreptul înscris în folosul său”.

Recurenta susține că,

în cauză, acțiunea are trei petite: de rectificare cărții funciare, predarea proprietății

și intabulare. N

u

a fost formulată o solicitare de constatare a nulității actului de preluare, distinct

și fără echivoc, astfel încât instanța de judecată nu poate dispune rectificarea

cărții funciare.

reținută incidența, în cauză, a dispozițiilor art. 34 pct. 3 din Decretul-lege

nr. 115/1938, care cuprinde două teze: una vizează situația în care nu mai sunt

întrunite condițiile de existență a dreptului, iar cea de-a doua are în vedere situația

în care efectele actului juridic, în temeiul căruia s-a făcut înscrierea, au încetat.

Nici una dintre aceste

teze nu este aplicabilă în speță. Nu s-a arătat în ce împrejurări dreptul de proprietate

al pârâtei s-a stins și nu există o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care

să se fi constatat acest lucru.

Referitor la încetarea

efectelor actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea, recurenta-pârâtă

arată că nu există nicio dovadă că actul de trecere din proprietatea statului în

cea a Bisericii Ortodoxe și-ar fi încetat efectele, în condițiile în care actul

de preluare, de către stat, a patrimoniului Bisericii Greco-Catolice și-a produs

efectele, abrogarea ulterioară a acestuia, după căderea regimului comunist, neputând

retroactiva.

În baza art. 36 din Decretul

nr. 177/1948, „averea cultelor dispărute sau a căror recunoaștere a fost retrasă

aparține de drept Statului”.

Susține recurenta că reclamanta

nu justifică un interes în rectificarea cărții funciare potrivit art. 34 și art.

39 din Legea nr. 115/1938, dreptul de a formula o asemenea cerere revenind statului,

și nici nu este în măsură să revendice acest imobil, întrucât el aparține Parohiei

Ortodoxe Române B., care a primit imobilele de la statul român și s-a înscris în

cartea funciară. Acest transfer este perfect valid deoarece Statul Român a dobândit

un drept de proprietate asupra imobilelor în baza legii, astfel încât, fiind vorba

de un mod originar de dobândire a proprietății, el nu trebuia înscris în Cartea

Funciară.

De asemenea, transmiterea

acestui drept unei alte persoane nu este ilegal, deoarece transferul s-a făcut printr-un

act administrativ de autoritate, iar nu printr-un act de drept civil supus reglementării

prevăzute de art. 17 din Decretul-lege nr. 115/1938.

Deși nu mai este în vigoare

sub acest aspect, chiar dacă ar fi fost în vigoare, condițiile prevăzute de

art. 34 din Decretul-lege nr. 115/1938 nu sunt îndeplinite, fiind incidente dispozițiile

art. 8 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora regimul juridic al imobilelor

ce au aparținut cultelor religioase preluate de stat sau alte persoane juridice

va fi reglementat prin acte normative, până la a căror adoptare este interzisă înstrăinarea

acestor imobile ori schimbarea destinației acestora.

În concretizarea acestei

dispoziții legale, prin O.U.G. nr. 94/2000, modificată prin Legea nr. 501/2002,

s-a stabilit modalitatea de retrocedare a unor bunuri imobile, altele decât lăcașurile

de cult care au aparținut cultelor religioase din România.

În privința lăcașelor

de cult care au aparținut Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică) și au

fost preluate de Biserica Ortodoxă Română, art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990

precizează că situația juridică a acestora se va stabili de către o comisie mixtă,

formată din reprezentanți clericali ai celor două culte religioase, ținând seama

de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri.

Recurenta a precizat că

dispoziția legală evocată reglementează o procedură specială pentru rezolvarea situației

juridice a lăcașurilor de cult preluate de Biserica Ortodoxă Română, procedură care

se bazează pe acordul reprezentanților celor două culte și pe dorința credincioșilor.

Dacă s-ar da curs cererii

reclamantei, ar urma ca în cartea funciară să fie înscris Statul Român și în nici

un caz reclamanta care, astfel, nu își justifică nici un interes la acțiune, așa

cum s-a arătat mai înainte.

În sprijinul afirmațiilor

de mai sus, invocă jurisprudență.

A mai susținut recurenta

că înscrierea pârâtei are ca temei legal Decretul nr. 358/1948, act normativ nesupus

cenzurii instanțelor judecătorești, în timp ce reconstituirea dreptului de proprietate

a lăcașurilor de cult și a terenurilor aferente acestora se realizează în condițiile

Decretului-lege nr. 126/1990, iar nu de către instanța de judecată.

Afirmă că, prin lege,

nu instanțele judecătorești restabilesc dreptul de proprietate, nefiind atributul

lor, deși O.U.G. nr. 64/2004 prevede posibilitatea acțiunii în justiție potrivit

dreptului comun.

Prin urmare, judecarea acțiunii,

chiar și numai cu privire la folosirea lăcașului de cult, constituie o depășire

a atribuțiilor care revin instanțelor judecătorești.

Pe de altă parte, potrivit

art. 37 alin. (3) din Decretul nr. 177/1948: „dacă cei trecuți de la un cult la

altul reprezintă cel puțin 75% din numărul credincioșilor comunității locale a cultului

părăsit întreaga avere se strămută de drept în patrimoniul comunității locale a

cultului adoptat.”

Potrivit adresei din

12 octombrie 2009 a Direcției Județene de Statistică Maramureș, la recensământul

populației și locuințelor din anul 2002, din totalul de 1184 de cetățeni ai satului

B., 1020 suflete aparțin cultului ortodox, 131 de persoane sunt greco-catolice,

iar 44 aparțin altor confesiuni.

Așadar, credincioșii greco-catolici,

reprezintă, procentual aproximativ 11%, credincioșii ortodocși circa 85%, iar restul

de peste 3% aparțin altor confesiuni.

3.

Susține, invocând poziția

Bisericii Ortodoxe asupra restituirii lăcașurilor de cult, astfel cum a fost sintetizată

în scrisoarea Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române adresată ministrului justiției

din 12 februarie 2002, că instanțele din sistemul jurisdicțional al Ministerului

de Justiție încalcă principiul autonomiei bisericești, întrucât litigiile având

ca obiect restituirea lăcașurilor de cult și a caselor parohiale ce au aparținut

cultului greco-catolic și care au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română ca efect

al Decretului nr. 358/1948 sunt de competența exclusivă a comisiei de dialog prevăzută

de art. 3 din Decretul lege nr. 126/1990.

Menționează că există

o opinie conform căreia cultele religioase se pot adresa justiției, dar numai după

epuizarea procedurilor prevăzute de art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990. Procedura

în fața comisiei mixte este obligatorie, iar o acțiune introdusă direct la instanță

fără a se fi urmat această procedură poate fi respinsă ca prematură.

De asemenea, în cazul

în care între culte, acestea fiind autonome dar nu și independente față de stat,

apar litigii, conflicte, statul are dreptul și obligația să intervină prin autoritățile

publice pentru soluționarea respectivelor conflicte.

Susține însă că, în practica

instanțelor de judecată, s-a consacrat opinia contrară care neagă puterii judecătorești

atribuții în judecarea litigiilor privind proprietatea sau folosința lăcașurilor

de cult și a caselor parohiale care au aparținut Bisericii Române Unite cu Roma.

Această opinie se întemeiază,

formal, pe dispozițiile art. 3 din Decretul 126/1990, considerându-se că soluționarea

acestor litigii cu privire la lăcașurile de cult reprezintă o depășire a atribuțiilor

instanțelor judecătorești. În acest sens, invocă Decizia nr. 23/1993 a Curții Constituționale

care consideră că ultima parte a art. 3, prin faptul că ține seama de dorința credincioșilor

din comunitățile care dețin aceste bunuri, aplică principiul majorității, prin instituirea

unui criteriu social, cel al opțiunii majorității enoriașilor.

În privința opțiunii majorității

enoriașilor, arată că a prezentat mai sus punctul de vedere cu referire la dispozițiile

art. 37 alin. (3) din Decretul nr. 177/1948 și la alte acte normative.

Analizând decizia recurată,

prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Recurenta-reclamantă critică

greșita admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român,

greșita admitere a cererii reconvenționale în ceea ce privește valoarea îmbunătățirilor

și acordarea unui drept de retenție, precum și greșita aplicare a dispozițiilor

referitoare la cheltuielile de judecată.

La rândul său, recurenta

pârâtă critică admiterea acțiunii de rectificare carte funciară, susținând că instanța

nu era învestită cu o cerere în constatarea nulității actului de preluare, că nu

a motivat reținerea dispozițiilor art. 34 pct. 3 din Decretul-lege nr. 115/1938

și că nu a aplicat dispozițiile legilor speciale care prevăd proceduri administrative

ce exced controlului instanțelor judecătorești.

Înalta Curte apreciază

că aceste critici sunt, în parte, întemeiate.

Astfel, în primul ciclu

procesual, cauza a fost trimisă spre rejudecare în apel cu îndrumarea, pentru instanța

de trimitere, de a verifica, pe cale incidentală, în procedura de soluționare a

cererii principale de rectificare a cărții funciare, valabilitatea titlului în baza

căruia s-a procedat la intabulare.

De asemenea s-a solicitat

instanței de trimitere să reanalizeze excepția lipsei calității procesuale pasive

a Statului Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, față de motivarea

contradictorie a instanței de apel.

În legătură cu prima critică

dezvoltată în recursul reclamantei, referitoare la calitatea procesuală pasivă a

statului, Înalta Curte reține că instanța de apel a apreciat că Statul Român, reprezentat

de Ministerul Finanțelor Publice, nu are calitate procesuală în cauză, întrucât

imobilul, obiect al litigiului, nu face parte din domeniul public al statului.

Această soluție a fost

criticată în recurs de reclamanta Parohia Greco-Catolică B., care a susținut, întemeiat,

că nu se poate restrânge calitatea de subiect al raportului juridic litigios a statului

numai în legătură cu un bun ce aparține domeniului public.

Este corectă critica reclamantei,

în condițiile în care, în cauză, calitatea procesuală a statului este atrasă de

împrejurarea că a deținut în patrimoniu imobilul în litigiu, astfel că, într-un

proces de rectificare a cărții funciare, în soluționarea petitului privind repunerea

părților în situația anterioară, în calitate de fost deținător care ar putea opune

un drept, hotărârea trebuie să îi fie opozabilă. De altfel, analiza legalității

titlului pârâtei, cu care aceasta s-a înscris în cartea funciară, presupune atât

verificarea legalității operațiunii de preluare de către stat, cât și temeiul juridic

al transmiterii ulterioare a acestuia către pârâtă. În acest context se impune a

fi verificată, în ceea ce privește preluarea efectivă a bunului, incidența Decretului

nr. 358/1948 înscris în cartea funciară a imobilului, a cărui aplicare a fost contestată

chiar în întâmpinarea formulată de Statul Român, în contradictoriu cu părțile litigante

care pretind, fiecare, un drept de proprietate asupra imobilului.

Prin urmare, din acest

punct de vedere, Statul Român are calitate procesuală pasivă, urmând a figura ca

pârât în litigiul dedus judecății.

Celelalte critici ale

recurentei reclamante referitoare la aspectele subsidiare soluției principale, privind

existența sau inexistența unei hotărâri pronunțate în realizarea obligației de plată

a contravalorii îmbunătățirilor, modalitatea de calcul a acestora, acordarea dreptului

de retenție sau a cheltuielilor procesuale, vor putea fi analizate numai în raport

de soluția dată în ceea ce privește stabilirea titularului dreptului de proprietate.

Verificând criticile din

recursul pârâtei, Înalta Curte reține că prima susținere, cea privind inexistența

unui petit în constatarea nevalabilității titlului statului este lipsită de suport

legal, în condițiile în care instanța de control judiciar a dezlegat, în primul

ciclu procesual, această problemă de drept, statuând că instanța, pe cale incidentală,

într-o acțiune în rectificare de carte funciară, poate analiza nulitatea titlului

înscris în cartea funciară și în absența unui petit expres.

Din acest punct de vedere,

instanța de apel s-a conformat îndrumărilor deciziei de casare, constatând în baza

art. 34 pct. 1 din Decretul-lege nr. 115/1938 și a art. 34 pct. 1 din Legea nr.

7/1996, nevalabilitatea parțială a preluării parcelelor de 2700 mp și 1017 mp, fără

însă a motiva această soluție.

Astfel, în decizia de

casare s-a stabilit că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile art. 34 pct. 1 din

Decretul-lege nr. 115/1938, dispunându-se ca, prin prisma acestor dispoziții, să

se verifice valabilitatea titlului înscris în cartea funciară și să se identifice

proprietarul imobilelor. Instanța de apel nu a analizat în mod concret, raportat

la situația de fapt, în ce împrejurări tezele textului de lege menționat, astfel

cum sunt precizate în conținutul normei, respectiv nevalabilitatea înscrierii sau

a titlului în temeiul căruia s-a săvârșit înscrierea sunt aplicabile cauzei, în

condițiile în care a constatat generic, fără a se baza pe argumente juridice, atât

nelegalitatea preluării de către stat a bunului, cât și nelegalitatea transmiterii

acestuia către pârâtă, cu consecința înlăturării astfel a dreptului de proprietate

al pârâtei.

Prin urmare, Înalta Curte

constată nemotivarea soluției instanței de apel, sub acest aspect, simpla enunțare

a nevalabilității titlului nefiind suficientă pentru a efectua controlul judiciar

de legalitate, raportat la o situație de fapt ce nu a fost stabilită în mod neechivoc,

această împrejurare impunând casarea cauzei cu trimitere spre rejudecare față de

necercetarea fondului în prezenta cauză.

Nu este fondată, însă,

critica pârâtei referitoare la abrogarea implicită a dispozițiilor art. 34 din Decretul-lege

nr. 115/1938, după adoptarea Legii nr. 7/1996. Actul normativ menționat este aplicabil

în soluționarea petitului de rectificare, având drept fundament interpretarea dată

prin decizia nr. 21 din 12 decembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție

care face trimitere expres la categoriile de acțiuni întemeiate pe dispozițiile

art. 22-art. 25 și art. 34-art. 34 din Decretul-lege nr. 115/1938. Cum acest aspect

a fost dezlegat în prima decizie de casare, obligatorie în cauză, reiterarea criticii

nu mai poate face obiectul unei analize distincte în prezentul recurs.

Înalta Curte reține o

confuzie în critica pârâtei în sensul că acesta consideră, greșit, că instanța de

apel ar fi făcut aplicarea art. 34 pct. 3 din Decretul-lege nr. 115/1938 când, în

realitate, a făcut aplicarea art. 34 pct. 1 din acest act normativ, însă, astfel

cum s-a menționat anterior, fără ca această măsură să fi fost motivată corespunzător.

Instanța de apel a respins

cererea de constatare a dreptului de proprietate al pârâtei, formulată pe cale reconvențională,

cu motivarea că Parohia Ortodoxă nu a obținut, prealabil intabulării, o hotărâre

judecătorească cu respectarea procedurii reglementate de art. 37 alin. (3) din Decretul

nr. 177/1948 și că nu poate invoca nici uzucapiunea tabulară, posesia sa fiind întemeiată

pe violență.

Raportat la aceste constatări

ale instanței de apel, Înalta Curte apreciază, în primul rând, că instanța de apel

trebuia să lămurească dacă și în ce mod au fost aplicate, în situația dedusă judecății,

dispozițiile art. 36 și art. 37 din Decretul-lege nr. 177/1948, respectiv ale Decretului

nr. 358/1948

acte normative înscrise în cartea funciară

a imobilului ca temei juridic al transmiterii proprietății și invocate în apărare

de către pârâtă, în vederea identificării în mod concret a modalității de trecere

a bunurilor din patrimoniul cultului greco-catolic în cel al statului, respectiv

al comunității ortodoxe. Aceasta întrucât în cartea funciară au fost înscrise temeiuri

juridice ce vizează categorii distincte de bunuri, atât lăcașul de cult și casa

parohiale, cât și alte tipuri de bunuri, cum este în speță terenul arabil, grădină,

supuse unor regimuri juridice diferite ce se impun a fi lămurite.

Este întemeiată și critica

referitoare la nereținerea, în cauză, a incidenței, în materia restituirii bunurilor

ce au aparținut cultelor religioase desființate sub regimul comunist, a dispozițiilor

speciale edictate în acest scop.

Cum rezolvarea problemei

proprietății asupra lăcașurilor de cult, a caselor parohiale și a altor bunuri ce

au aparținut comunităților religioase, s-a făcut prin adoptarea unor reglementări

cu caracter special (Decretul-lege nr. 126/1990, O.U.G. nr. 94/2000, Legea nr. 501/2002),

în cauză, în soluționarea acțiunii de drept comun în restituirea imobilelor ce au

aparținut cultului greco-catolic, nu se poate face abstracție de aceste dispoziții

speciale.

Astfel, în ceea ce privește

lăcașul de cult, instanța de apel a apreciat că nu pot fi aplicate dispozițiile

art. 3 din Decretul nr. 126/1990 câtă vreme pârâta nu și-a întemeiat cererea pe

aceste dispoziții speciale, susținând că problema majorității credincioșilor unui

cult nu prezintă importanță, față de limitele deciziei de casare și a faptului că,

apreciază instanța de apel, cererea reconvențională nu ar fi fost întemeiată pe

dispozițiile acestui text de lege.

Înalta Curte va înlătura

aceste argumente, constatând că dezlegarea dată de instanța de control judiciar,

care a dispus a fi analizată valabilitatea titlurilor părților, nu exclude verificarea

dispozițiilor legislației speciale, astfel cum a considerat instanța de apel care,

în mod nejustificat, a înlăturat din analiza sa, aplicarea legilor speciale de restituire,

cum sunt dispozițiile menționate ale art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990,

care introduc, drept criteriu determinant, în soluționarea cererilor de retrocedare

a astfel de bunuri, opțiunea credincioșilor din comunitățile ce dețin aceste bunuri.

Împrejurarea că solicitarea

de retrocedare nu a fost rezolvată în procedura prealabilă, din cauza neîntrunirii

comisiei mixte prevăzută cu atribuții în acest sens de dispozițiile art. 3 din Decretul-lege

nr. 126/1990, a deschis reclamantei calea acțiunii în justiție, cu respectarea cadrului

normativ special menționat anterior.

Recurenta-pârâtă s-a prevalat

de aplicabilitatea legilor speciale, însă a apreciat, în mod greșit, că acestea

exclud calea dreptului comun și că astfel de acțiuni exced atribuțiilor puterii

judecătorești.

În condițiile în care

există dispoziția expresă a O.U.G. nr. 64/2004 care dă în competența instanțelor

civile de drept comun în materia restituirii proprietăților, soluționarea unor acțiuni

privind situația juridică a lăcașurilor de cult și caselor parohiale, nu se poate

aprecia că problema retrocedării acestui tip de bunuri presupune exclusiv o rezolvare

nejurisdicțională.

La rândul său, O.U.G.

nr. 94/2000 aprobată prin Legea nr. 501/2002 are, în privința imobilelor ce intră

sub incidența sa, altele decât lăcașele de cult, caracterul unei legi speciale.

Față de aceste considerente,

Înalta Curte va admite ambele recursuri, va casa decizia recurată și va trimite,

potrivit art. 312 alin. (3) și alin. (5) C. proc. civ., cauza spre rejudecare aceleiași

instanțe de apel care va proceda la soluționarea litigiului și în contradictoriu

cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor. În acest cadru procesual, va stabili

situația de fapt, analizând motivat, în soluționarea cererii de rectificare a cărții

funciare, valabilitatea preluării bunului de către stat și a transmiterii acestuia

către Biserica Ortodoxă, cu luarea în considerare, la identificarea titularului

dreptului de proprietate asupra imobilelor, în acțiunea de drept comun, a reglementărilor

legale în vigoare la momentul preluării, verificând și incidența în cauză a principiilor

reglementate de legile speciale în materia restituirii bunurilor ce au aparținut

cultului greco-catolic desființat de regimul comunist.

Raportat la modul de soluționare

a cererilor principale, urmează a fi soluționate și capetele de cerere subsidiare

formulate de pârâtă pe cale reconvențională, urmând a fi avute în vedere, la rejudecare,

și criticile formulate în recurs de către reclamantă referitoare la acordarea îmbunătățirilor

și a dreptului de retenție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate

de reclamanta Parohia Greco-Catolică B. și de pârâta Parohia Ortodoxă B. împotriva

deciziei nr. 227 /A din 11 decembrie 2013 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă.

Casează decizia recurată

și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 11 iunie 2014.