ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1502/2010

Asupra recursului de față, constată: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Reghin, reclamanta P.G.C. Cașva a solicitat instanței să dispună obligarea pârâtei P.O. Cașva să îi lase în deplină proprietate clădirea bisericii situată în satul Cașva, comuna Gurghiu, Jud. Mureș, înscrisă în C.F. 30 Cașva, radierea acestui drept de proprietate și restabilirea situației anterioare, obligarea pârâtei să îi restituie întregul inventar al bisericii, constând în iconostas, masă de altar, evanghelie, potir, carte de cult, obiecte de cult. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că în anul 1858, pe un teren dobândit prin donație de la enoriașa B.F., P.G.C. a construit o biserică din piatră și cărămidă în centrul satului Cașva, intabulată în C.F.

nr. 30 Cașva în anul 1887, extinzându-și dreptul de proprietate asupra terenului aferent prin cumpărări succesive în anii 1911, 1918 și 1927. În anul 1948, în baza Decretului nr. 76/1948, pârâta a înscris în cartea funciară dreptul de proprietate asupra imobilului de sub A+1, operațiune ilegală și abuzivă deoarece acest act normativ avea ca obiect transformarea Academiei Române în Academia RPR. Urmare acestei măsuri abuzive, s-a procedat la preluarea efectivă de către pârâtă a B.G.C. din satul Cașva, situație ce s-a perpetuat până la data formulării acțiunii, deși Decretul nr. 358/1948, prin care s-a interzis funcționarea cultului greco-catolic, a fost abrogat, iar prin Decretul-lege nr. 126/1990 a fost recunoscută oficial de către Statul Român, B.R.U.R.G.C.

dobândind personalitate juridică. Mai arată reclamanta că, în baza dispozițiilor art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 a încercat să reintre în posesia lăcașului de cult pe cale amiabilă, însă toate demersurile au fost respinse de actualii deținători. Acțiunea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 17 din Decretul-lege nr. 115/1938, art. 22 din Legea nr. 7/1996 și art. 480 C. civ. La data de 14 septembrie 1997, reclamanta și-a completat acțiunea, în sensul că a solicitat și evacuarea pârâtei din C.P.G.C., precum și obligarea pârâtei să sisteze toate lucrările de construcție și renovare a Bisericii și Casei Parohiale, până la soluționarea definitivă a cauzei. După mai multe cicluri procesuale, prin încheierea nr. 2348 din 8 mai 2001, Curtea Supremă de Justiție a dispus strămutarea cauzei la Tribunalul Suceava.

După alte cicluri procesuale, prin sentința civilă nr. 3801 din 29 noiembrie 2004, Judecătoria Suceava a admis acțiunea formulată de reclamanta P.G.C. Cașva și a dispus: obligarea pârâtei P.O. Cașva să predea reclamantei în deplină proprietate clădirea bisericii și a casei parohiale, situate în satul Cașva, Comuna Gurghiu, Jud. Mureș, înscrise în C.F. 30 Cașva, nr. topo 162/1, 163/1 și 46, a obligat pârâta să sisteze lucrările de construcție și renovare a bisericii și casei parohiale și să restituie reclamantei: iconostas, masă de altar, evanghelie și potir. Prin aceeași sentință, s-a luat act de renunțările la judecată ale reclamantei și pârâtei cu privire la rectificarea mențiunilor din cartea funciară, la revendicarea bunurilor mobile: cărți de cult, obiecte de cult, icoane, precum și la cererea reconvențională având ca obiect obligarea reclamantei la acordarea de despăgubiri și instituirea unui drept de retenție.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut în esență, că acțiunea civilă promovată de reclamantă întrunește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 480 C. civ., în sensul că reclamanta a făcut dovada cu extrasul de C.F. că este titulara dreptului de proprietate cu privire la imobilele revendicate, pe care pârâta le deține fără titlu legal, iar Decretul nr. 358/1948 a instituit o procedură abuzivă de trecere în proprietatea statului a imobilelor, prin încălcarea flagrantă a principiilor democrației și ale statului de drept. Prin decizia nr. 1882 din 8 decembrie 2005, Tribunalul Suceava, secția civilă, a respins apelul declarat de pârâtă, reiterând motivarea instanței de fond. Curtea de Apel Suceava, secția civilă, prin decizia nr. 1514 din 29 iunie 2006, a admis recursul declarat de pârâta P.O.

Cașva, a casat sentința judecătoriei, precum și decizia tribunalului și a trimis dosarul tribunalului pentru rejudecarea cauzei în primă instanță, reținând că instanțele au soluționat litigiul cu încălcarea normelor imperative referitoare la competența materială, în raport de prevederile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., întrucât valoarea obiectului litigiului depășește 5 milioane lei (ROL). Astfel investit, Tribunalul Suceava, secția civilă, prin sentința civilă nr. 2142 din 19 decembrie 2006, a respins excepția lipsei capacității procesuale active a reclamantei, a admis în parte acțiunea, astfel cum a fost completată, a obligat pârâta să lase reclamantei în deplină proprietate clădirea bisericii și a casei parohiale, situate în satul Cașva, Comuna Gurghiu, Jud. Mureș, înscrise în C.F.

30 Cașva, nr. topo 162/1, 163/1 și 46, a obligat pârâta să sisteze lucrările de construcție și renovare a bisericii și casei parohiale și să restituie reclamantei: iconostas, masă de altar, evanghelie și potir. Prin aceeași sentință, s-a respins capătul de cerere privind evacuarea pârâtei din casa parohială și s-a luat act de renunțările la judecată ale reclamantei și pârâtei cu privire la rectificarea mențiunilor din cartea funciară, la revendicarea bunurilor mobile: cărți de cult, obiecte de cult, icoane, precum și la cererea reconvențională având ca obiect obligarea reclamantei la acordarea de despăgubiri și instituirea unui drept de retenție. Tribunalul a reținut în considerentele sale că în cartea funciară a localității Cașva este intabulat dreptul de proprietate in favoarea B.G.C.

Cașva 1/1, prin cumpărare in anul 1927. Prin Decretul-lege nr. 358/1948 a fost interzisă funcționarea B.R.U.R., iar prin Decretul nr. 177/1948 patrimoniul fostelor parohii greco-catolice a trecut în patrimoniul Statului Român, fiind preluat ulterior de B.O.R. Decretul nr. 358/1948 a fost abrogat prin Decretul-lege nr. 9/1989 și astfel, B.R.U.R. a fost recunoscută oficial, iar prin Decretul-lege nr. 126/1990 s-au stabilit unele măsuri referitoare la situația juridică a bunurilor preluate de stat si aflate la acea dată in posesia B.O.R. Potrivit art. 2 din Decretul-lege nr. 126/1990, bunurile preluate de stat prin efectul Decretului nr. 356/1949, aflate in patrimoniul statului, cu excepția moșiilor se restituie, in starea lor actuală, B.R.U.R., iar in conformitate cu prevederile art. 3 din același decret, situația juridică a lăcașurilor de cult si a caselor parohiale ce au aparținut B.R.U.R.

(G.C.) si au fost preluate de B.O.R. se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanți clericali ai celor două culte religioase, ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri. Din probatoriile administrate, instanța a constatat că au existat numeroase tentative de punere in practică a prevederilor Decretului-lege nr. 126/1990, dar nu s-a ajuns la o rezolvare pe cale amiabila a problemei lăcașurilor de cult și caselor parohiale preluate de B.O.R. În aceste condiții, instanța a apreciat că procedura prealabilă prevăzută de art. 3 din Decretul-lege 126/1990 a fost epuizată în cauză și, întrucât reprezentanții clericali ai celor două culte nu au putut ajunge la un rezultat concret, s-au adresat instanței.

Conform art. 17 din Decretul-lege nr. 115/1938, dreptul de proprietate in regimul de carte funciară se dobândește numai dacă strămutarea dreptului a fost înscrisă in cartea funciară, reclamanta P.G.C. Cașva fiind proprietară tabulară. Împrejurarea că prin efectul Decretului nr. 358/1948 respectivul lăcaș de cult ar fi trecut in patrimoniul Statului Român este irelevantă de vreme ce în C.F. nu s-a operat nici o modificare cu privire la titularul dreptului de proprietate. Cu privire la apărarea pârâtei în sensul că prin art. 37 alin. (3) din Decretul-lege nr. 177/1948 a fost instituită o modalitate de dobândire în favoarea sa a imobilelor din litigiu, prin efectul legii, instanța a apreciat că prevederile acestui act normativ reprezintă o consecință a punerii in aplicare a Decretului 358/1948 - ce a avut un caracter abuziv, întrucât interzicea funcționarea B.G.C.

- și care oricum a fost abrogat prin Decretul-lege nr. 9/1989. Chiar dacă s-ar fi considerat că Decretul nr. 177/1948 nu conține dispoziții cu caracter abuziv, din depozițiile martorilor audiați în cauză, instanța a apreciat ca in anul 1948 nu s-au respectat condițiile impuse de art. 37-39 din acest decret, în sensul că nu a avut loc o trecere benevolă a credincioșilor la cultul ortodox. Aceștia au îmbrățișat, treptat, credința ortodoxă ca urmare a închiderii B.G.C. și a arestării preotului greco-catolic din sat (pe motiv că a refuzat să treacă la cultul ortodox) și nu au depus declarații de părăsire a cultului greco-catolic, care să fi fost înregistrate la autoritatea comunală din acea vreme.

Prin decizia nr. 289 din 12 octombrie 2007, Curtea de Apel Suceava, secția civilă, a admis apelul declarat de pârâta P.O. Cașva, a anulat decizia nr. 2142 din 19 decembrie 2006 a Tribunalului Suceava și a reținut cauza pentru rejudecarea fondului. Pentru a pronunța această hotărâre, curtea a reținut că tribunalul nu a procedat la o analiză proprie a argumentelor de fapt și de drept invocate de părțile litigante, limitându-se la copierea integrală, ad litteram a considerentelor sentinței civile nr. 3801 din 29 noiembrie 2004 a Judecătoriei Suceava, aspect care echivalează cu inexistența unui examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și probelor părților, contrar exigenței impuse de art. 6 alin. 1 din Convenție, consfințită prin jurisprudența CEDO.

După rejudecare, Curtea de Apel Suceava, secția civilă, a respins excepția lipsei capacității de exercițiu a reclamantei P.G.C. Cașva, iar pe fond, a admis în parte acțiunea, a obligat pârâta să lase reclamantei în deplină proprietate clădirea bisericii și a casei parohiale, situate în satul Cașva, Comuna Gurghiu, Jud. Mureș, înscrise în C.F. 30 Cașva, nr. topo 162/1, 163/1 și 46, precum și bunurile mobile: iconostas, masă de altar, evanghelie, potir; a obligat pârâta să sisteze lucrările de construcție și renovare a bisericii și casei parohiale; a respins capătul de cerere privind evacuarea pârâtei din imobilul - casă parohială.

Prin aceeași decizie, s-a luat act de renunțarea reclamantei la judecarea capetelor de cerere cu privire la rectificarea mențiunilor din cartea funciară, la revendicarea bunurilor mobile: cărți, obiecte de cult, icoane, precum și la judecarea cererii reconvenționale având ca obiect obligarea reclamantei la acordarea de despăgubiri și instituirea unui drept de retenție. Instanța a reținut în considerentele sale, cu privire la respingerea excepției lipsei capacității de exercițiu a reclamantei că, potrivit art. 1 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990, B.R.U.R. se organizează și funcționează în conformitate cu regimul juridic general al cultelor religioase din România, iar în conformitate cu dispozițiile art. 8 din Legea nr. 489/2006, cultele recunoscute sunt persoane juridice de utilitate publică, care se organizează și funcționează în mod autonom, în conformitate cu propriile statute sau coduri canonice.

Din adresa nr. 7778 din 1 noiembrie 1991 a Secretariatului de Stat pentru Culte rezultă că au fost recunoscute ca persoane juridice toate parohiile pe care B.R.U.R. le avea înainte de 1948, inclusiv Parohia Cașva, „putându-se bucura de toate drepturile și îndatoririle”, această sintagmă certificând inclusiv dreptul reclamantei de a sta în judecată în nume propriu. Pe fond, s-a reținut că reclamanta este proprietara tabulară a imobilelor revendicate, iar faptul că acestea au trecut în patrimoniul Statului Român, fiind preluate ulterior de B.O.R. în temeiul Decretului nr. 177/1948, nu este de natură să se circumscrie unei modalități legale de dobândire a dreptului de proprietate, în condițiile în care acest act normativ a reprezentat o consecință a punerii în aplicare a Decretului nr. 358/1948, ce a avut un caracter abuziv, întrucât interzicea funcționarea B.G.C.

și care a fost abrogat prin Decretul-lege nr. 9/1989. Ca o consecință a admiterii capătului de cerere privind revendicarea, împrejurare ce implică dreptul reclamantei de a exercita, în limitele impuse de art. 480 C. civ., atributele dreptului de proprietate, instanța de apel a apreciat că se impune și soluția de obligare a pârâtei la sistarea tuturor lucrărilor de construcție și renovare demarate, care se circumscrie obligației corelative a terților de a nu aduce atingere dreptului de folosință și de dispoziție asupra imobilelor, recunoscute proprietarei reclamante.

În motivarea soluției de respingere a capătului de cerere privind evacuarea pârâtei din imobilul - casă parohială s-a reținut, pe de o parte, că finalitatea unui asemenea demers a fost dobândită de reclamantă prin admiterea acțiunii în revendicare, iar pe de altă parte, s-a avut în vedere că evacuarea constituie o sancțiune civilă aplicabilă raporturilor de locațiune sau ocupării prin delict a unui imobil. Împotriva deciziilor nr. 120 din 31 octombrie 2008 și nr. 289 din 12 octombrie 2007 ale Curții de Apel Suceava, secția civilă, a declarat recurs pârâta P.O. Cașva care a formulat următoarele critici: 1. Hotărârile din ultimul ciclu procesual au fost pronunțate fără administrarea vreunei probe, ambele instanțe preluând concluziile probatoriului administrat de o instanță necompetentă material, respectiv Judecătoria Suceava.

Instanța investită prin decizia de casare trebuie, fie să administreze probele propuse de reclamant în aplicarea principiului prevăzut de art. 1169 C. civ., fie să-i respingă acțiunea, în condițiile în care nu se conformează obligației de probațiune ce îi incumbă procedural. În speță dedusă judecății, a fost admisă acțiunea în revendicare fără administrarea vreunei probe și fără ca instanța să se preocupe să verifice extrasul de carte funciară, care certifică o situație diametral opusă față de cea reținută. Pe fond, reclamanta nu și-a dovedit dreptul său de proprietate, respectiv nu a prezentat un titlu valabil, pârâta fiind cea care și-a intabulat dreptul de proprietate în cartea funciară nr. 30 Cașva.

Cu privire la acest motiv de recurs, recurenta solicită casarea hotărârilor și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond pentru a clarifica, prin probe, mențiunile contradictorii din cărțile funciare nr. 30 și 30/I Cașva. 2. Instanțele de fond au făcut o aplicare eronată a dispozițiilor art. 480 C. civ., omițând să constate că din dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000, modificată prin Legea nr. 247/2005, rezultă voința legiuitorului în sensul exceptării lăcașelor de cult de la procedura de retrocedare. Aceste dispoziții se impun a fi coroborate cu prevederile pct. 2 din H.G. nr. 1094/2005, potrivit cărora nu pot face obiectul retrocedării lăcașele de cult, respectiv bisericile, mânăstirile sau orice alte construcții care sunt destinate oficierii de slujbe religioase, până la reglementarea regimului juridic al acestora prin lege specială.

Prin hotărârea recurată au fost ignorate dispozițiile art. 37 alin. (3) din Decretul nr. 177/1948, prin care s-a instituit o modalitate de dobândire a dreptului de proprietate prin efectul legii, respectiv aceea potrivit căreia, în ipoteza în care peste 75% din numărul credincioșilor comunității locale a unui cult trec la alt cult, întreaga avere se strămută de drept în patrimoniul comunității locale a cultului adoptat, cu drept de despăgubire pentru comunitatea locală părăsită. Din rezultatele recensământului, puse la dispoziție de Arhivele Naționale probează îndeplinirea condiției impuse de legiuitor, astfel că operează modul de dobândire a proprietății prin efectul legii, în temeiul dispozițiilor art. 645 C. proc.

civ. 3. În ce privește decizia nr. 120 din 31 octombrie 2008, aceasta a fost dată cu aplicarea greșită a legii, întrucât reclamanta nu a putut proba dobândirea personalității juridice și, implicit a capacității procesuale, instanța de apel având în vedere sub acest aspect dispozițiile Legii nr. 489/2006, intrată în vigoare la opt ani după data introducerii acțiunii. Potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 21/1924, în vigoare la data promovării acțiunii, personalitatea juridică nu se putea dobândi decât pe baza unei hotărâri motivate a tribunalului, O.G. nr. 26/2000, care a abrogat această lege prevăzând exigențe similare. În cauză, reclamanta nu a făcut dovada că ar fi parcurs procedurile reglementate de aceste acte normative, care au constituit succesiv sediul materiei, astfel că nu are folosința dreptului subiectiv civil.

4. Prin ultimul motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta critică decizia instanței de apel arătând că, deși a admis apelul considerând că prima instanță nu a procedat la cercetarea fondului, întrucât hotărârea nu conține argumente de fapt și de drept care să susțină soluția, prin anularea hotărârii tribunalului, instanța de apel a cauzat recurentei o vătămare care, potrivit dispozițiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ. nu poate fi înlăturată decât prin casarea deciziei nr. 289 din 12 octombrie 2007, în condițiile în care aceasta a fost privată de un grad de jurisdicție. Dacă curtea de apel ar fi dispus, în mod corect, desființarea hotărârii, cauza ar fi fost rejudecată de tribunal, iar pârâta ar fi avut la dispoziție două căi de atac, respectiv apel și recurs.

Pentru motivele arătate, se solicită admiterea recursului și, în principal, în raport de distincțiile făcute în petitele căii de atac, casarea deciziilor recurate și trimiterea cauzei pentru rejudecare la Tribunalul Suceava, iar în subsidiar, modificarea în tot a deciziei nr. 120 din 31 octombrie 2008 în sensul admiterii excepției lipsei capacității de exercițiu a reclamantei, cu consecința respingerii ca nefondată a acțiunii sau, în ipoteza în care excepția nu va fi primită, respingerea acțiunii, astfel cum a fost precizată.

Analizând hotărârea atacată în limitele criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente: 1. Deși nu a arătat expres, din dezvoltarea criticilor formulate, astfel cum au fost expuse mai sus, rezultă că recurenta critică lipsa de rol activ a instanței de apel, care nu a administrat probele propuse de reclamantă, respectiv încălcarea prevederilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., potrivit cărora „judecătorii au îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.

Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc”. Față de natura pricinii - acțiune în revendicare imobiliară – promovată de reclamantă, pentru dovedirea proprietății asupra imobilului în litigiu, aceasta a depus la dosar înscrisurile pe care le-a considerat utile în dovedirea dreptului său. Nu se poate dispune casarea unei hotărâri pentru că instanța nu a ordonat anumite dovezi, întrucât rolul activ al instanței reglementat de art. 129 C. proc. civ. nu poate constitui temeiul substituirii instanței în poziția procesuală a uneia din părți și în apărarea intereselor acesteia și trebuie înțeles în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două principii care guvernează procesul civil, cel al disponibilității și contradictorialității.

În cauză, ambele părți au avut posibilitatea de a propune și administra probatorii, ceea ce s-a și întâmplat, iar faptul că instanța s-a pronunțat în raport de înscrisurile existente la dosar de părți, nu constituie o încălcare a principiilor enunțate, întrucât instanța de apel are facultatea să primească probele administrate deja de prima instanță sau să le repete și să le completeze, dacă consideră necesar, iar dacă își formează convingerea în baza înscrisurilor deja existente în dosar, aceasta nu constituie o încălcare a vreunei dispoziții legale. În ce privește dovedirea dreptului de proprietate de către reclamantă, instanța de recurs nu are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, astfel cum urmărește în realitate recurenta, față de actuala configurație a art. 304 C. proc.

civ., care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie. De aceea, criticile formulate pe aspectul situației de fapt nu pot face obiect de analiză în calea de atac a recursului, ridicând o problemă legată de temeinicia, iar nu de legalitatea hotărârii atacate. 2. Prin al doilea motiv de recurs, pârâta critică hotărârea recurată în sensul că aceasta a fost dată cu aplicarea greșită a legii, întrucât instanța nu a coroborat dispozițiile art. 480 C. civ. cu prevederile O.U.G. nr. 94/2000 și ale H.G. nr. 1094/2005, ignorându-se, de asemenea și prevederile Decretului nr. 177/1948. Nici această critică nu poate fi primită întrucât, cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Reghin la 4 iunie 1998 a fost întemeiată în drept pe prevederile art. 17 din Decretul-lege nr. 115/1998, art. 22 din Legea nr. 7/1996 și art. 480 C. civ.

Așadar, reclamanta a investit instanța cu o acțiune în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., actele normative invocate de recurentă în susținerea acestui motiv de recurs - O.U.G. nr. 94/2000 și H.G. nr. 1094/2005 - fiind adoptate după introducerea acțiunii, pe parcursul derulării procesului. În mod just instanțele au soluționat cauza, respectând principiul neretroactivității legii civile și judecând procesul pe temeiul juridic invocat de reclamantă la data formulării acțiunii. În ceea ce privește prevederile Decretului nr. 177/1948, prin sentința civilă nr. 276 din 21 februarie 2005 a Judecătoriei Reghin, irevocabilă prin decizia civilă nr. 271/2006 a Curții de Apel Târgu-Mureș, s-a statuat în mod irevocabil că P.O.

Cașva nu a făcut dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de Decretul nr. 177/1948, neputându-se constata că aceasta a devenit proprietară prin efectul legii. Repunerea în discuție a unor asemenea aspecte, asupra cărora, pronunțându-se, instanțele și-au epuizat puterea jurisdicțională, înseamnă de fapt, o nesocotire a autorității de lucru judecat, ceea ce nu poate fi primit. De aceea, se constată că prin hotărârea recurată, instanța de apel a dat eficiență, sub acest aspect, efectului principiului lucrului judecat, urmare proceselor anterioare desfășurate între părți. 3. Susținerea că în cauză ar fi incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii, nu poate fi primită, critica formulată nefiind prevăzută de aceste dispoziții legale.

Astfel, se reiterează și în această fază procesuală faptul că reclamanta nu are calitate procesuală activă, instanța respingând în mod greșit această excepție prin raportare la dispozițiile art.8 din Legea nr. 489/2006, act normativ intrat în vigoare după data introducerii acțiunii. În drept, calitatea procesuală activă se determină în raport cu litigiul concret care este supus judecății și presupune existența unei identități între persoana reclamantului și persoana care se pretinde titularul dreptului în raportul juridic dedus judecății. În atare situație, în mod corect instanțele de fond au constatat că reclamanta are calitate procesuală activă întrucât, chiar dacă prin Decretul nr. 358/1948 a fost interzisă funcționarea B.R.U.R., urmare abrogării acestui act normativ prin Decretul-lege nr. 9/1989, aceasta a fost recunoscută oficial, iar potrivit art. 1 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990, B.R.U.R.

se organizează și funcționează în conformitate cu regimul juridic general al cultelor religioase din România. Totodată, așa cum în mod corect a reținut instanța de apel, din adresa nr. 7778 din 1 noiembrie 1991 a Secretariatului de Stat pentru Culte rezultă că au fost recunoscute ca persoane juridice toate parohiile pe care B.R.U.R. le avea înainte de 1948, inclusiv Parohia Cașva, „putându-se bucura de toate drepturile și îndatoririle”, inclusiv dreptul de a sta în judecată în nume propriu, existând astfel identitate între persoana reclamantului și persoana care se pretinde titularul dreptului în raportul juridic dedus judecății. 4. Prin ultimul motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., recurenta critică decizia nr. 289 din 12 octombrie 2007 a Curții de Apel Suceava, motivând că, deși a constatat că prima instanță nu a procedat la cercetarea fondului, a reținut cauza spre rejudecare, pronunțând o hotărâre, care o prejudiciază de un grad de jurisdicție. Nici această critică nu poate fi primită, față de dispozițiile art. 297 alin. (2) ultima teză C. proc. civ., astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 138/2000 și, ulterior prin Legea nr. 219/2005, potrivit cărora, instanța de apel, în cazul în care constată propria sa competență, precum și atunci când există vreun alt motiv de nulitate, iar prima instanță a judecat în fond, va anula în tot sau în parte hotărârea pronunțată și va reține procesul spre judecare.

În speță, tribunalul a judecat cauza pe fond, iar curtea de apel este instanța competentă să judece apelul, astfel că sunt incidente dispozițiile art. 297 alin. (2) teza a II a C. proc. civ., iar reținerea cauzei spre rejudecare este corectă. În ce privește susținerea recurentei potrivit căreia a fost privată de un grad de jurisdicție, acest aspect a fost soluționat de Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 515/2006, în care arată că „prevederea potrivit căreia părțile au la dispoziție două sau numai o singură cale de atac, în funcție de modul în care a procedat prima instanță la soluționarea cauzei, cu sau fără examinarea fondului, privește existența a două situații diferite, care, ca atare, nu puteau fi reglementate identic.” Reglementarea prevăzută de art. 297 C. proc.

civ. constituie o garanție a aplicării principiului prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, privind judecarea unei cauze în mod echitabil și într-un termen rezonabil, în scopul înlăturării oricăror abuzuri din partea părților, prin care s-ar tinde la tergiversarea nejustificată a soluționării unui proces. Astfel, reglementările internaționale în materie nu impun accesul la totalitatea gradelor de jurisdicție sau la toate căile de atac prevăzute de legislațiile naționale, art. 13 din aceeași convenție consacrând numai dreptul persoanei la un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, deci posibilitatea de a accede la un grad de jurisdicție.

Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin hotărârea pronunțată în Cazul Golder împotriva Regatului Unit, 1975, a statuat că: „Dreptul de acces la tribunale nu este absolut. Fiind vorba de un drept pe care convenția l-a recunoscut fără să-l definească în sensul restrâns al cuvântului, există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept." Pentru considerentele arătate, recursul pârâtei apare ca nefondat și va fi respins ca atare, conform dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta P.O. Cașva împotriva deciziilor nr. 120 din 31octombrie 2008 și nr. 289 din 12 octombrie 2007 pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 martie 2010.