ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1502/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1502/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față, constată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei

Reghin, reclamanta P.G.C. Cașva a solicitat instanței să dispună obligarea

pârâtei P.O. Cașva să îi lase în deplină proprietate clădirea bisericii situată

în satul Cașva, comuna Gurghiu, Jud. Mureș, înscrisă în C.F. 30 Cașva, radierea

acestui drept de proprietate și restabilirea situației anterioare, obligarea

pârâtei să îi restituie întregul inventar al bisericii, constând în iconostas,

masă de altar, evanghelie, potir, carte de cult, obiecte de cult.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat

că în anul 1858, pe un teren dobândit prin donație de la enoriașa B.F., P.G.C.

a construit o biserică din piatră și cărămidă în centrul satului Cașva,

intabulată în C.F. nr. 30 Cașva în anul 1887, extinzându-și dreptul de

proprietate asupra terenului aferent prin cumpărări succesive în anii 1911,

1918 și 1927.

În anul 1948, în baza Decretului nr.

76/1948, pârâta a înscris în cartea funciară dreptul de proprietate asupra

imobilului de sub A+1, operațiune ilegală și abuzivă deoarece acest act

normativ avea ca obiect transformarea Academiei Române în Academia RPR.

Urmare acestei măsuri abuzive, s-a

procedat la preluarea efectivă de către pârâtă a B.G.C. din satul Cașva,

situație ce s-a perpetuat până la data formulării acțiunii, deși Decretul nr.

358/1948, prin care s-a interzis funcționarea cultului greco-catolic, a fost

abrogat, iar prin Decretul-lege nr. 126/1990 a fost recunoscută oficial de

către Statul Român, B.R.U.R.G.C. dobândind personalitate juridică.

Mai arată reclamanta că, în baza

dispozițiilor art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 a încercat să reintre în

posesia lăcașului de cult pe cale amiabilă, însă toate demersurile au fost

respinse de actualii deținători.

Acțiunea a fost întemeiată în drept pe

dispozițiile art. 17 din Decretul-lege nr. 115/1938, art. 22 din Legea nr.

7/1996 și art. 480 C. civ.

La data de 14 septembrie 1997, reclamanta

și-a completat acțiunea, în sensul că a solicitat și evacuarea pârâtei din C.P.G.C.,

precum și obligarea pârâtei să sisteze toate lucrările de construcție și

renovare a Bisericii și Casei Parohiale, până la soluționarea definitivă a

cauzei.

După mai multe cicluri procesuale, prin

încheierea nr. 2348 din 8 mai 2001, Curtea Supremă de Justiție a dispus

strămutarea cauzei la Tribunalul Suceava.

După alte cicluri procesuale, prin sentința

civilă nr. 3801 din 29 noiembrie 2004, Judecătoria Suceava a admis acțiunea

formulată de reclamanta P.G.C. Cașva și a dispus: obligarea pârâtei P.O. Cașva

să predea reclamantei în deplină proprietate clădirea bisericii și a casei

parohiale, situate în satul Cașva, Comuna Gurghiu, Jud. Mureș, înscrise în C.F.

30 Cașva, nr. topo 162/1, 163/1 și 46, a obligat pârâta să sisteze lucrările de construcție și renovare a bisericii și casei parohiale și să restituie

reclamantei: iconostas, masă de altar, evanghelie și potir. Prin aceeași

sentință, s-a luat act de renunțările la judecată ale reclamantei și pârâtei cu

privire la rectificarea mențiunilor din cartea funciară, la revendicarea

bunurilor mobile: cărți de cult, obiecte de cult, icoane, precum și la cererea

reconvențională având ca obiect obligarea reclamantei la acordarea de

despăgubiri și instituirea unui drept de retenție.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut

în esență, că acțiunea civilă promovată de reclamantă întrunește condițiile de

admisibilitate prevăzute de art. 480 C. civ., în sensul că reclamanta a făcut

dovada cu extrasul de C.F. că este titulara dreptului de proprietate cu privire

la imobilele revendicate, pe care pârâta le deține fără titlu legal, iar Decretul

nr. 358/1948 a instituit o procedură abuzivă de trecere în proprietatea

statului a imobilelor, prin încălcarea flagrantă a principiilor democrației și

ale statului de drept.

Prin decizia nr. 1882 din 8 decembrie

2005, Tribunalul Suceava, secția civilă, a respins apelul declarat de pârâtă,

reiterând motivarea instanței de fond.

Curtea de Apel Suceava, secția civilă,

prin decizia nr. 1514 din 29 iunie 2006, a admis recursul declarat de pârâta P.O. Cașva, a casat sentința judecătoriei, precum și decizia tribunalului și a

trimis dosarul tribunalului pentru rejudecarea cauzei în primă instanță, reținând

că instanțele au soluționat litigiul cu încălcarea normelor imperative

referitoare la competența materială, în raport de prevederile art. 2 pct. 1

lit. b) C. proc. civ., întrucât valoarea obiectului litigiului depășește 5

milioane lei (ROL).

Astfel investit, Tribunalul Suceava, secția

civilă, prin sentința civilă nr. 2142 din 19 decembrie 2006, a respins excepția lipsei capacității procesuale active a reclamantei, a admis în parte

acțiunea, astfel cum a fost completată, a obligat pârâta să lase reclamantei în

deplină proprietate clădirea bisericii și a casei parohiale, situate în satul

Cașva, Comuna Gurghiu, Jud. Mureș, înscrise în C.F. 30 Cașva, nr. topo 162/1,

163/1 și 46, a obligat pârâta să sisteze lucrările de construcție și renovare a

bisericii și casei parohiale și să restituie reclamantei: iconostas, masă de

altar, evanghelie și potir. Prin aceeași sentință, s-a respins capătul de

cerere privind evacuarea pârâtei din casa parohială și s-a luat act de

renunțările la judecată ale reclamantei și pârâtei cu privire la rectificarea

mențiunilor din cartea funciară, la revendicarea bunurilor mobile: cărți de

cult, obiecte de cult, icoane, precum și la cererea reconvențională având ca

obiect obligarea reclamantei la acordarea de despăgubiri și instituirea unui

drept de retenție.

Tribunalul a reținut în considerentele

sale că în cartea funciară a localității Cașva este intabulat dreptul de

proprietate in favoarea B.G.C. Cașva 1/1, prin cumpărare in anul 1927.

Prin Decretul-lege nr. 358/1948 a fost

interzisă funcționarea B.R.U.R., iar prin Decretul nr. 177/1948 patrimoniul

fostelor parohii greco-catolice a trecut în patrimoniul Statului Român, fiind

preluat ulterior de B.O.R.

Decretul nr. 358/1948 a fost abrogat prin Decretul-lege

nr. 9/1989 și astfel, B.R.U.R. a fost recunoscută oficial, iar prin Decretul-lege

nr. 126/1990 s-au stabilit unele măsuri referitoare la situația juridică a

bunurilor preluate de stat si aflate la acea dată in posesia B.O.R.

Potrivit art. 2 din Decretul-lege nr.

126/1990, bunurile preluate de stat prin efectul Decretului nr. 356/1949,

aflate in patrimoniul statului, cu excepția moșiilor se restituie, in starea

lor actuală, B.R.U.R., iar in conformitate cu prevederile art. 3 din același

decret, situația juridică a lăcașurilor de cult si a caselor parohiale ce au

aparținut B.R.U.R. (G.C.) si au fost preluate de B.O.R. se va stabili de către

o comisie mixtă, formată din reprezentanți clericali ai celor două culte

religioase, ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin

aceste bunuri.

Din probatoriile administrate, instanța a

constatat că au existat numeroase tentative de punere in practică a

prevederilor Decretului-lege nr. 126/1990, dar nu s-a ajuns la o rezolvare pe

cale amiabila a problemei lăcașurilor de cult și caselor parohiale preluate de B.O.R.

În aceste condiții, instanța a apreciat că procedura prealabilă prevăzută de

art. 3 din Decretul-lege 126/1990 a fost epuizată în cauză și, întrucât

reprezentanții clericali ai celor două culte nu au putut ajunge la un rezultat

concret, s-au adresat instanței.

Conform art. 17 din Decretul-lege nr.

115/1938, dreptul de proprietate in regimul de carte funciară se dobândește numai

dacă strămutarea dreptului a fost înscrisă in cartea funciară, reclamanta P.G.C.

Cașva fiind proprietară tabulară. Împrejurarea că prin efectul Decretului nr.

358/1948 respectivul lăcaș de cult ar fi trecut in patrimoniul Statului Român

este irelevantă de vreme ce în C.F. nu s-a operat nici o modificare cu privire

la titularul dreptului de proprietate.

Cu privire la apărarea pârâtei în sensul că

prin art. 37 alin. (3) din Decretul-lege nr. 177/1948 a fost instituită o

modalitate de dobândire în favoarea sa a imobilelor din litigiu, prin efectul

legii, instanța a apreciat că prevederile acestui act normativ reprezintă o

consecință a punerii in aplicare a Decretului 358/1948 - ce a avut un caracter

abuziv, întrucât interzicea funcționarea B.G.C. - și care oricum a fost abrogat

prin Decretul-lege nr. 9/1989.

Chiar dacă s-ar fi considerat că Decretul

nr. 177/1948 nu conține dispoziții cu caracter abuziv, din depozițiile

martorilor audiați în cauză, instanța a apreciat ca in anul 1948 nu s-au

respectat condițiile impuse de art. 37-39 din acest decret, în sensul că nu a

avut loc o trecere benevolă a credincioșilor la cultul ortodox. Aceștia au îmbrățișat,

treptat, credința ortodoxă ca urmare a închiderii B.G.C. și a arestării

preotului greco-catolic din sat (pe motiv că a refuzat să treacă la cultul

ortodox) și nu au depus declarații de părăsire a cultului greco-catolic, care să

fi fost înregistrate la autoritatea comunală din acea vreme.

Prin decizia nr. 289 din 12 octombrie

2007, Curtea de Apel Suceava, secția civilă, a admis apelul declarat de pârâta P.O.

Cașva, a anulat decizia nr. 2142 din 19 decembrie 2006 a Tribunalului Suceava

și a reținut cauza pentru rejudecarea fondului.

Pentru a pronunța această hotărâre, curtea

a reținut că tribunalul nu a procedat la o analiză proprie a argumentelor de

fapt și de drept invocate de părțile litigante, limitându-se la copierea

integrală,

ad litteram

a considerentelor sentinței civile nr. 3801 din 29

noiembrie 2004 a Judecătoriei Suceava, aspect care echivalează cu inexistența

unui examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și probelor părților, contrar

exigenței impuse de art. 6 alin. 1 din Convenție, consfințită prin

jurisprudența CEDO.

După rejudecare, Curtea de Apel Suceava, secția

civilă, a respins excepția lipsei capacității de exercițiu a reclamantei P.G.C.

Cașva, iar pe fond, a admis în parte acțiunea, a obligat pârâta să lase

reclamantei în deplină proprietate clădirea bisericii și a casei parohiale,

situate în satul Cașva, Comuna Gurghiu, Jud. Mureș, înscrise în C.F. 30 Cașva,

nr. topo 162/1, 163/1 și 46, precum și bunurile mobile: iconostas, masă de

altar, evanghelie, potir; a obligat pârâta să sisteze lucrările de construcție

și renovare a bisericii și casei parohiale; a respins capătul de cerere privind

evacuarea pârâtei din imobilul - casă parohială. Prin aceeași decizie, s-a luat

act de renunțarea reclamantei la judecarea capetelor de cerere cu privire la rectificarea

mențiunilor din cartea funciară, la revendicarea bunurilor mobile: cărți,

obiecte de cult, icoane, precum și la judecarea cererii reconvenționale având

ca obiect obligarea reclamantei la acordarea de despăgubiri și instituirea unui

drept de retenție.

Instanța a reținut în considerentele sale,

cu privire la respingerea excepției lipsei capacității de exercițiu a

reclamantei că, potrivit art. 1 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990, B.R.U.R.

se organizează și funcționează în conformitate cu regimul juridic general al

cultelor religioase din România, iar în conformitate cu dispozițiile art. 8 din

Legea nr. 489/2006, cultele recunoscute sunt persoane juridice de utilitate

publică, care se organizează și funcționează în mod autonom, în conformitate cu

propriile statute sau coduri canonice.

Din adresa nr. 7778 din 1 noiembrie 1991 a

Secretariatului de Stat pentru Culte rezultă că au fost recunoscute ca persoane

juridice toate parohiile pe care B.R.U.R. le avea înainte de 1948, inclusiv

Parohia Cașva, „putându-se bucura de toate drepturile și îndatoririle”, această

sintagmă certificând inclusiv dreptul reclamantei de a sta în judecată în nume

propriu.

Pe fond, s-a reținut că reclamanta este

proprietara tabulară a imobilelor revendicate, iar faptul că acestea au trecut

în patrimoniul Statului Român, fiind preluate ulterior de B.O.R. în temeiul Decretului

nr. 177/1948, nu este de natură să se circumscrie unei modalități legale de

dobândire a dreptului de proprietate, în condițiile în care acest act normativ

a reprezentat o consecință a punerii în aplicare a Decretului nr. 358/1948, ce

a avut un caracter abuziv, întrucât interzicea funcționarea B.G.C. și care a

fost abrogat prin Decretul-lege nr. 9/1989.

Ca o consecință a admiterii capătului de

cerere privind revendicarea, împrejurare ce implică dreptul reclamantei de a

exercita, în limitele impuse de art. 480 C. civ., atributele dreptului de

proprietate, instanța de apel a apreciat că se impune și soluția de obligare a

pârâtei la sistarea tuturor lucrărilor de construcție și renovare demarate,

care se circumscrie obligației corelative a terților de a nu aduce atingere

dreptului de folosință și de dispoziție asupra imobilelor, recunoscute

proprietarei reclamante.

În motivarea soluției de respingere a

capătului de cerere privind evacuarea pârâtei din imobilul - casă parohială s-a

reținut, pe de o parte, că finalitatea unui asemenea demers a fost dobândită de

reclamantă prin admiterea acțiunii în revendicare, iar pe de altă parte, s-a

avut în vedere că evacuarea constituie o sancțiune civilă aplicabilă

raporturilor de locațiune sau ocupării prin delict a unui imobil.

Împotriva deciziilor nr. 120 din 31

octombrie 2008 și nr. 289 din 12 octombrie 2007 ale Curții de Apel Suceava, secția

civilă, a declarat recurs pârâta P.O. Cașva care a formulat următoarele

critici:

au fost pronunțate fără administrarea vreunei probe, ambele instanțe preluând

concluziile probatoriului administrat de o instanță necompetentă material,

respectiv Judecătoria Suceava.

Instanța investită prin decizia de casare

trebuie, fie să administreze probele propuse de reclamant în aplicarea

principiului prevăzut de art. 1169 C. civ., fie să-i respingă acțiunea, în

condițiile în care nu se conformează obligației de probațiune ce îi incumbă

procedural.

În speță dedusă judecății, a fost admisă

acțiunea în revendicare fără administrarea vreunei probe și fără ca instanța să

se preocupe să verifice extrasul de carte funciară, care certifică o situație

diametral opusă față de cea reținută.

Pe fond, reclamanta nu și-a dovedit

dreptul său de proprietate, respectiv nu a prezentat un titlu valabil, pârâta

fiind cea care și-a intabulat dreptul de proprietate în cartea funciară nr. 30

Cașva.

Cu privire la acest motiv de recurs,

recurenta solicită casarea hotărârilor și trimiterea cauzei spre rejudecare

instanței de fond pentru a clarifica, prin probe, mențiunile contradictorii din

cărțile funciare nr. 30 și 30/I Cașva.

eronată a dispozițiilor art. 480 C. civ., omițând să constate că din

dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000, modificată prin Legea nr. 247/2005, rezultă

voința legiuitorului în sensul exceptării lăcașelor de cult de la procedura de

retrocedare.

Aceste dispoziții se impun a fi coroborate

cu prevederile pct. 2 din H.G. nr. 1094/2005, potrivit cărora nu pot face

obiectul retrocedării lăcașele de cult, respectiv bisericile, mânăstirile sau

orice alte construcții care sunt destinate oficierii de slujbe religioase, până

la reglementarea regimului juridic al acestora prin lege specială.

Prin hotărârea recurată au fost ignorate

dispozițiile art. 37 alin. (3) din Decretul nr. 177/1948, prin care s-a

instituit o modalitate de dobândire a dreptului de proprietate prin efectul

legii, respectiv aceea potrivit căreia, în ipoteza în care peste 75% din

numărul credincioșilor comunității locale a unui cult trec la alt cult,

întreaga avere se strămută de drept în patrimoniul comunității locale a

cultului adoptat, cu drept de despăgubire pentru comunitatea locală părăsită.

Din rezultatele recensământului, puse la

dispoziție de Arhivele Naționale probează îndeplinirea condiției impuse de

legiuitor, astfel că operează modul de dobândire a proprietății prin efectul

legii, în temeiul dispozițiilor art. 645 C. proc. civ.

octombrie 2008, aceasta a fost dată cu aplicarea greșită a legii, întrucât

reclamanta nu a putut proba dobândirea personalității juridice și, implicit a

capacității procesuale, instanța de apel având în vedere sub acest aspect dispozițiile

Legii nr. 489/2006, intrată în vigoare la opt ani după data introducerii

acțiunii.

Potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr.

21/1924, în vigoare la data promovării acțiunii, personalitatea juridică nu se

putea dobândi decât pe baza unei hotărâri motivate a tribunalului, O.G. nr.

26/2000, care a abrogat această lege prevăzând exigențe similare.

În cauză, reclamanta nu a făcut dovada că

ar fi parcurs procedurile reglementate de aceste acte normative, care au

constituit succesiv sediul materiei, astfel că nu are folosința dreptului

subiectiv civil.

pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta critică decizia

instanței de apel arătând că, deși a admis apelul considerând că prima instanță

nu a procedat la cercetarea fondului, întrucât hotărârea nu conține argumente

de fapt și de drept care să susțină soluția, prin anularea hotărârii

tribunalului, instanța de apel a cauzat recurentei o vătămare care, potrivit

dispozițiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ. nu poate fi înlăturată decât

prin casarea deciziei nr. 289 din 12 octombrie 2007, în condițiile în care

aceasta a fost privată de un grad de jurisdicție.

Dacă curtea de apel ar fi dispus, în mod

corect, desființarea hotărârii, cauza ar fi fost rejudecată de tribunal, iar

pârâta ar fi avut la dispoziție două căi de atac, respectiv apel și recurs.

Pentru motivele arătate, se solicită

admiterea recursului și, în principal, în raport de distincțiile făcute în

petitele căii de atac, casarea deciziilor recurate și trimiterea cauzei pentru

rejudecare la Tribunalul Suceava, iar în subsidiar, modificarea în tot a

deciziei nr. 120 din 31 octombrie 2008 în sensul admiterii excepției lipsei

capacității de exercițiu a reclamantei, cu consecința respingerii ca nefondată

a acțiunii sau, în ipoteza în care excepția nu va fi primită, respingerea

acțiunii, astfel cum a fost precizată.

Analizând hotărârea atacată în limitele

criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a

fi respins ca atare, pentru următoarele considerente:

dezvoltarea criticilor formulate, astfel cum au fost expuse mai sus, rezultă că

recurenta critică lipsa de rol activ a instanței de apel, care nu a administrat

probele propuse de reclamantă, respectiv încălcarea prevederilor art. 129 alin.

(5) C. proc. civ., potrivit cărora „judecătorii au îndatorirea să stăruie prin

toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală privind aflarea

adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a

legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. Ei vor putea

ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile

se împotrivesc”.

Față de natura pricinii - acțiune în

revendicare imobiliară – promovată de reclamantă, pentru dovedirea proprietății

asupra imobilului în litigiu, aceasta a depus la dosar înscrisurile pe care

le-a considerat utile în dovedirea dreptului său.

Nu se poate dispune casarea unei hotărâri

pentru că instanța nu a ordonat anumite dovezi, întrucât rolul activ al

instanței reglementat de art. 129 C. proc. civ. nu poate constitui temeiul

substituirii instanței în poziția procesuală a uneia din părți și în apărarea

intereselor acesteia și trebuie înțeles în contextul asigurării unui echilibru

cu celelalte două principii care guvernează procesul civil, cel al

disponibilității și contradictorialității.

În cauză, ambele părți au avut

posibilitatea de a propune și administra probatorii, ceea ce s-a și întâmplat,

iar faptul că instanța s-a pronunțat în raport de înscrisurile existente la

dosar de părți, nu constituie o încălcare a principiilor enunțate, întrucât instanța

de apel are facultatea să primească probele administrate deja de prima instanță

sau să le repete și să le completeze, dacă consideră necesar, iar dacă își

formează convingerea în baza înscrisurilor deja existente în dosar, aceasta nu

constituie o încălcare a vreunei dispoziții legale.

În ce privește dovedirea dreptului de

proprietate de către reclamantă, instanța de recurs nu are competența de a cenzura

situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest

scop probele, astfel cum urmărește în realitate recurenta, față de actuala

configurație a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în

recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie.

De aceea, criticile formulate pe aspectul

situației de fapt nu pot face obiect de analiză în calea de atac a recursului,

ridicând o problemă legată de temeinicia, iar nu de legalitatea hotărârii

atacate.

critică hotărârea recurată în sensul că aceasta a fost dată cu aplicarea

greșită a legii, întrucât instanța nu a coroborat dispozițiile art. 480 C. civ.

cu prevederile O.U.G. nr. 94/2000 și ale H.G. nr. 1094/2005, ignorându-se, de

asemenea și prevederile Decretului nr. 177/1948.

Nici această critică nu poate fi primită

întrucât, cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Reghin la 4 iunie 1998 a fost întemeiată în drept pe prevederile art. 17 din Decretul-lege nr. 115/1998, art. 22 din

Legea nr. 7/1996 și art. 480 C. civ.

Așadar, reclamanta a investit instanța cu

o acțiune în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., actele

normative invocate de recurentă în susținerea acestui motiv de recurs - O.U.G. nr.

94/2000 și H.G. nr. 1094/2005 - fiind adoptate după introducerea acțiunii, pe

parcursul derulării procesului.

În mod just instanțele au soluționat

cauza, respectând principiul neretroactivității legii civile și judecând

procesul pe temeiul juridic invocat de reclamantă la data formulării acțiunii.

În ceea ce privește prevederile Decretului

nr. 177/1948, prin sentința civilă nr. 276 din 21 februarie 2005 a Judecătoriei

Reghin, irevocabilă prin decizia civilă nr. 271/2006 a Curții de Apel

Târgu-Mureș, s-a statuat în mod irevocabil că P.O. Cașva nu a făcut dovada

îndeplinirii condițiilor prevăzute de Decretul nr. 177/1948, neputându-se

constata că aceasta a devenit proprietară prin efectul legii.

Repunerea în discuție a unor asemenea

aspecte, asupra cărora, pronunțându-se, instanțele și-au epuizat puterea

jurisdicțională, înseamnă de fapt, o nesocotire a autorității de lucru judecat,

ceea ce nu poate fi primit.

De aceea, se constată că prin hotărârea recurată,

instanța de apel a dat eficiență, sub acest aspect, efectului principiului

lucrului judecat, urmare proceselor anterioare desfășurate între părți.

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât hotărârea

a fost dată cu aplicarea greșită a legii, nu poate fi primită, critica

formulată nefiind prevăzută de aceste dispoziții legale.

Astfel, se reiterează și în această fază

procesuală faptul că reclamanta nu are calitate procesuală activă, instanța

respingând în mod greșit această excepție prin raportare la dispozițiile art.8

din Legea nr. 489/2006, act normativ intrat în vigoare după data introducerii

acțiunii.

În drept, calitatea procesuală activă se

determină în raport cu litigiul concret care este supus judecății și presupune

existența unei identități între persoana reclamantului și persoana care se

pretinde titularul dreptului în raportul juridic dedus judecății.

În atare situație, în mod corect

instanțele de fond au constatat că reclamanta are calitate procesuală activă

întrucât, chiar dacă prin Decretul nr. 358/1948 a fost interzisă funcționarea B.R.U.R.,

urmare abrogării acestui act normativ prin Decretul-lege nr. 9/1989, aceasta a

fost recunoscută oficial, iar potrivit art. 1 alin. (2) din Decretul-lege nr.

126/1990, B.R.U.R. se organizează și funcționează în conformitate cu regimul

juridic general al cultelor religioase din România.

Totodată, așa cum în mod corect a reținut

instanța de apel, din adresa nr. 7778 din 1 noiembrie 1991 a Secretariatului de

Stat pentru Culte rezultă că au fost recunoscute ca persoane juridice toate

parohiile pe care B.R.U.R. le avea înainte de 1948, inclusiv Parohia Cașva,

„putându-se bucura de toate drepturile și îndatoririle”, inclusiv dreptul de a

sta în judecată în nume propriu, existând astfel identitate între persoana

reclamantului și persoana care se pretinde titularul dreptului în raportul

juridic dedus judecății.

pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta critică decizia nr.

289 din 12 octombrie 2007 a Curții de Apel Suceava, motivând că, deși a

constatat că prima instanță nu a procedat la cercetarea fondului, a reținut

cauza spre rejudecare, pronunțând o hotărâre, care o prejudiciază de un grad de

jurisdicție.

Nici această critică nu poate fi primită,

față de dispozițiile art. 297 alin. (2) ultima teză C. proc. civ., astfel cum au

fost modificate prin O.U.G. nr. 138/2000 și, ulterior prin Legea nr. 219/2005,

potrivit cărora, instanța de apel, în cazul în care constată propria sa

competență, precum și atunci când există vreun alt motiv de nulitate, iar prima

instanță a judecat în fond, va anula în tot sau în parte hotărârea pronunțată

și va reține procesul spre judecare.

În speță, tribunalul

a judecat cauza pe fond, iar curtea de apel este instanța competentă să judece

apelul, astfel că sunt incidente dispozițiile art. 297 alin. (2) teza a II a C.

proc. civ., iar reținerea cauzei spre rejudecare este corectă.

În ce privește susținerea recurentei

potrivit căreia a fost privată de un grad de jurisdicție, acest aspect a fost

soluționat de Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 515/2006, în care arată

că „prevederea potrivit căreia părțile au la dispoziție două sau numai o

singură cale de atac, în funcție de modul în care a procedat prima instanță la

soluționarea cauzei, cu sau fără examinarea fondului, privește existența a două

situații diferite, care, ca atare, nu puteau fi reglementate identic.”

Reglementarea prevăzută de art. 297 C.

proc. civ. constituie o garanție a aplicării principiului prevăzut de art. 6

paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale, privind judecarea unei cauze în mod echitabil și într-un termen

rezonabil, în scopul înlăturării oricăror abuzuri din partea părților, prin

care s-ar tinde la tergiversarea nejustificată a soluționării unui proces.

Astfel, reglementările internaționale în materie nu impun accesul la

totalitatea gradelor de jurisdicție sau la toate căile de atac prevăzute de

legislațiile naționale, art. 13 din aceeași convenție consacrând numai dreptul

persoanei la un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, deci

posibilitatea de a accede la un grad de jurisdicție. Totodată, Curtea Europeană

a Drepturilor Omului, prin hotărârea pronunțată în Cazul Golder împotriva

Regatului Unit, 1975, a statuat că: „Dreptul de acces la tribunale nu este

absolut. Fiind vorba de un drept pe care convenția l-a recunoscut fără să-l

definească în sensul restrâns al cuvântului, există posibilitatea limitărilor

implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui

drept."

Pentru

considerentele arătate, recursul pârâtei apare ca nefondat și va fi respins ca

atare, conform dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

ca nefondat recursul declarat de pârâta P.O. Cașva împotriva deciziilor nr. 120

din 31octombrie 2008 și nr. 289 din 12 octombrie 2007 pronunțate de Curtea de

Apel Suceava, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5

martie 2010.